AcasăLada cu zestreTristețile Cimitirului Vesel de la Săpânța

Tristețile Cimitirului Vesel de la Săpânța

În anul 2011 realizam o amplă documentare care avea să se regăsească în cartea „Troițele și crucile de hotar, rolul şi semnificaţiile acestora în viaţa locuitorilor aşezărilor judeţului Olt”. Sute de kilometri, sute de troițe fotografiate și documentate, istorii, povești și legende demne de o altă lucrare sau, de ce nu, de un film etnografic. Am ajuns astfel, pentru a nu știu câta oară, în satul Pietriș al comunei Baldovinești, din județul Olt. Este un sat în care trăiau mulți cruceri, cruci realizate de ei – în fapt troițe cu acoperiș circular – regăsindu-se și astăzi prin cimitire din Oltenia, meșterii cruceri vânzând astfel de cruci-troiță prin târguri sau realizându-le la comandă. Desigur că și cimitirul din sat era, la vremea aceea, plin cu astfel de cruci-troiță, realizate din lemn de stejar, scrijelite și pictate cu chipul lui Isus Christos, al Maicii Domnului, al Sfântului Gheorghe sau alți sfinți din calendarul creștin-ortodox pe care cei care le comandau îl doreau pe crucea care era de bărbat, de femeie sau de copil, fiecare dintre acestea având detalii specifice. Din discuțiile purtate cu meșterii cruceri care mai trăiau și lucrau la vremea respectivă în Pietriș am aflat că Stan Ion Pătraș, creatorul Cimitirului Vesel de la Săpânța ar fi făcut armata în Oltenia și că s-ar fi inspirat din crucile-troiță pentru a realiza ceea ce astăzi este un monument istoric vizitat de foarte multă lume din țară și din străinătate. Poate acest lucru s-ar fi putut întâmpla și cu cimitirul de troițe din Pietriș, aflat și el în lista monumentelor istorice, dacă dezinteresul tuturor instituțiilor abilitate nu ar fi dus, în timp, la degradarea constantă și rapidă, din cimitir dispărând elementul esențial care îl includea în lista monumentelor istorice: crucea-troiță.

Ajuns în Maramureș în octombrie 2026 la gala premiilor „Ethnologica Film Fest” de la Baia Mare (unde am obținut o mențiune cu filmul „Brâncuși, esențe concrete”), am profitat de ocazie pentru a merge la Săpânța, a vedea Cimitirul Vesel și a sta de vorbă cu urmașii lui Stan Ion Pătraș.

Am întrebat-o pe o tânără care mergea pe stradă cu un copil de mână unde este casa lui Stan Pătraș. Așa am aflat că era Stan Ana Maria, chiar soția lui Stan Ioan Pătraș, stră-strănepot al lui Stan Ion Pătraș. El are doar 39 de ani și continuă meșteșugul stră-străbunicului său într-un atelier aflat în curtea casei. O casă frumoasă, așezată, plăcut colorată, aflată acum este în plin proces de renovare pe care îl realizează Muzeul Satului Maramureșan. Este casa în care s-a născut și a trăit Stan Ion Pătraș, creatorul Cimitirului Vesel de la Săpânța.

L-am găsit pe Stan Ioan Pătraș în atelier, unde avea mai multe cruci în lucru. Una era restaurată, cealaltă era nou construită. I-am spus ce aflasem de la crucerii noștri, de posibilitatea ca Stan Ion Pătraș să se fi inspirat din crucile-troiță de la Pietriș.

  • Știu că timp de cinci ani a făcut armată, dar nu știu să vă spun detalii, cum că s-ar fi inspirat, de undeva. În documentele personale nu există nimic legat de armată. Nici fiica lui nu mai deține nici livret militar, nici nimic. Dar, din declarațiile lui, niciodată n-a spus că a văzut undeva, că a făcut după ceva anume. Prima cruce a fost făcută în anul 1935. Nu cred că avea informații atunci, în 1935. Să știți că și din Slovenia a venit cineva care spunea că există acolo un cimitir cu cruci sculptate în piatră, decorat, colorat, exact în genul Cimitirului Vesel, și tot un sculptor pe nume Pătraș a fost. Numai că la noi, Pătraș este o poreclă.
  • Nu este nume?
  • Nu, era Stan. Dar noi așa ne identificam în sat, pentru că la noi Stan Ion tot era, la fiecare casă aproape. Și atunci te identificai cu porecla. Ți se zicea Pătraș, că așa ți s-o zis din familie, din moși-strămoși. Și de asta multă lume crede că Pătraș e nume de familie. Ăla din Slovenia era nume, Pătraș, Patrache. Sunt multe exemple. Am fost vara asta, printr-un proiect, în Ucraina și în Ungaria. Și la fel, am observat anumite asemănări, am găsit elemente de pe crucile noastre și acolo.. În Ungaria am fost într-un cimitir unde se fac cruci în lemn, doar că nu pictate, doar sculptate, cu o formă aproximativ aceeași. Și eu tot așa mi-am spus, tot neverificat, dar Pătraș a fost și în război, în partea aia de Ungaria. De exemplu laleaua. Nu este a noastră, e a maghiarilor, dar se folosește și la noi pe cruci. Și mai multe simboluri. Și în Ucraina am întâlnit la fel. Am fost la o biserică făcută din piatră prin anul 1100 și ceva. Și acolo, scrijelit pe pereți, era rozeta, așa cum o facem și noi în mijloc. Am găsit-o și în Ucraina.
  • Simbolul solar este universal…
  • Da, dar noi știm că acolo au lucrat și au trăit oameni din cam toate zonele de aici, din Maramureș, au lucrat la biserici și fiecare om și-a lăsat o amprentă pe câte ceva, ca o semnătură a lui personală, și a locului din care a plecat el. Sunt multe lucruri care nu au fost încă cercetate, nu au fost descoperite. Și asemănarea asta cu simbolistica. Fiind o zonă de confluență, este normal să se asemene. Mai ales la noi, fiind și sub ocupație austro-ungară.
  • Crucerii din Pietriș, cei despre care v-am povestit eu, alimentau cu cruci toată zona Olteniei. Și atunci, este normal ca atunci când cineva care nu știe să spună: uite, și aici se făceau cruci.
  • Și la noi acum, de vreo cinci-șase ani, foarte multă lume din alte zone a țării a început să comande, să-și facă cruci așa tip Săpânța.
  • Din păcate, la noi, cimitirul de troițe de la Pietriș nu a fost protejat. L-au transformat în beton, marmură și fier. Oricum, nu se mai folosea stejar pentru că era foarte scump, se folosea brad, iar acoperișul îl simplificaseră, nu mai era circular. Era simplu, drept, în două ape, cu tablă pe el, să țină mai mult. Din păcate noi nu știm să protejăm.
  • Și la noi este la fel. E foarte greu. Multă lume vine și apoi… Știți cum e? E greu să le explici când vezi că omul nu înțelege ceea ce faci. Vin mulți turiști și îți pun întrebări din astea prostești: încă lucrezi în 2026 manual? Încă cioplești cu dalta? Păi dacă aș folosi mașinării ce ar fi atunci? Nu ar veni să mă vadă pe mine sau pe altul lucrând, ar veni să vadă o mașină care lucrează în locul meu. Și, din păcate, nu înțeleg chestiile astea.
  • Câți meșteri mai sunteți care lucrați?
  • La ora actuală, doar doi. Numai că celălalt mai foloseaște și utilaje mecanice. Eu am încercat să păstrez exact cum s-a făcut. Cât de greu ar fi, dar în asta stă frumusețea. Acum și lumea, la noi cel puțin, la noi în comună, a început să înțeleagă. A fost o perioadă când erau foarte grăbiți, veneau, dădeau comandă de cruce și se aștepta ca într-o săptămână să fie gata. Ori procesul ca să faci o astfel de cruce durează aproape lună.
  • Dumneavoastră faceți și textele?
  • Da, de comun acord cu familia, pe baza informațiilor puse la dispoziție de familie.
  • Faceți mai multe variante și își aleg una?
  • Nu neapărat. Fac o variantă, și atunci, înainte să încep să o scriu pe cruce, o citesc familiei. Dacă familia vrea să mai adauge ceva, adaug. Dar nu mi s-a întâmplat încă să fac un text la care să zică familia că nu îi place, să fac altul. Nu mi s-a întâmplat. S-a mers așa de la început, încă din vremea lui Stan Pătraș. I s-a dat meașterului toată libertatea de creație.
  • Nu puteam să nu observ faptul că nu seamănă unele cu altele, chiar dacă au avut aceeași moarte.
  • Da, dar nu au avut același fel de viață. Textele diferă. Și tot timpul încerc să fac ceva diferit, de exemplu, motivele florale și motivele ce înconjoară textul să nu le fac identice. La fiecare cruce să fie ceva diferit de cealaltă deși, la prima vedere, se aseamănă între ele. Și oamenii care au decedat și pentru care se fac erau diferiți. Unii mai tineri, alții mai bătrâni. Nu se folosesc aceleași culori, la cei mai tineri sunt culori mai vii, la cei mai în vârstă, culori mai întunecate.
  • Predominant este însă albastrul.
  • Da, albastrul, care are și el o istorie. Cum vă ziceam, aici, zona asta a noastră, fiind sub ocupație austro-ungară și fiind mulți maghiari, românii din comunitate au încercat să se deosebească cumva de maghiari. Și atunci, toate casele românilor erau vopsite în albastru, inclusiv mobilierul dinăuntru, totul era albastru. Și aici, în casa lui Stan Pătraș – acum nu-s puse la locul lor -, tot ce e în casă, e albastru, de la scaune, masă, dulap, tot, tot, tot e albastru. Și, probabil, că așa este și cu albastrul de pe cruci. Pătraș a fost un om foarte așa, dintr-o bucată, niciodată nu dădea explicații. Și lui, multă lume i-a pus întrebarea de ce albastru, de ce nu o altă culoare. Răspunsul lui era: eu, când ies dimineața din casă, prima culoare pe care o văd e albastrul cerului. Asta era singura explicație. La fel și cu motivele pe care le folosea pe cruci. Zicea: așa mi-a venit.
  • Cam în ce an a început el să lucreze cruci?
  • În 1935 a făcut prima cruce. După armată.
  • Se știe povestea primei cruci? Cum a pornit, de la ce i-a venit ideea?
  • Singurul lucru pe care l-a spus a fost că a murit copilul unui prieten bun de-ai lui și a simțit nevoia să facă ceva deosebit, dar mai mică de înălțime. Zicea că așa a pornit totul. Oamenii au fost însă surprinși de ce a făcut și au început să ceară astfel de cruci.
  • Cu ce se ocupa înainte de asta?
  • El la bază a fost dulgher. Făcea mobilier, făcea porți, dar tot oarecum în stilul crucilor. Făcea porți maramureșene, dar le vopsea și le și decora.
  • Am văzut că, de multe ori, pe o parte a crucii este cineva, iar pe partea cealaltă este altcineva.
  • Sunt din familie, numai că numele diferă. Se poate să fie strămoși, sau unchi, sau… La noi, după 25 de ani se poate înmormânta altcineva din familie în același mormânt. Atunci, familia scoate crucea veche și face o cruce nouă cu ambele persoane. Pe partea din față se pune persoana care e proaspăt înmormântată iar pe partea din spate se pune persoana care a fost înainte.
  • Am văzut destul de multe cruci lăsate cumva în paragină.
  • Există cruci, multe dintre ele, care datează de pe vremea lui Stan Pătraș. Alea sunt de patrimoniu național și foarte greu… Așa avem noi legile în România. E foarte greu ca să le recondiționezi fără aprobare. A fost o inițiativă prin 2010, cred. Preotul, cu cineva de la Consiliul Județean au făcut un proiect să se restaurează crucile din cimitir. S-au luat crucile, s-au dus la Baia Mare. Noi, pe Maramureș, avem un singur om care este atestat pentru așa ceva deși el nu lucrează, nu e nici măcar restaurator. Pe vremea aia, o cruce restaurată a costat 6.000 de lei. Dar problema n-a fost asta, au găsit fonduri. Problema a fost că atunci când le-au adus înapoi, în loc de albastru, după un an de zile, albastrul a devenit verde și s-a stopat tot. A fost mare tam-tam. Eu, de exemplu, fac crucile așa cum am preluat meșteșugul, cu tot, inclusiv cu vopsitul și cu respectarea culorilor. Iar eu, care le lucrez, nu sunt autorizat să le recondiționez. Doar când familia ia aprobare, își ia crucea de la cimitir că e degradată. Atunci o fac. Așa, să mă duc eu, din propria inițiativă, să iau o cruce să o recondiționez? Nu. Pentru că cimitirul e patrimoniu național.
  • Este înscris în patrimoniul UNESCO?
  • Nu, nu face parte din UNESCO, dar e inclus în circuitul UNESCO.
  • Probabil nu s-a preocupat nimeni, că ar putea fi inclus în patrimoniul UNESCO.
  • Poate, dar atunci nu s-ar mai putea înmormânta nimeni în el, ar fi închis. Și asta e o problemă. Sunt multe, multe probleme. Legile sunt încurcate, autoritățile nu vorbesc cu oamenii, din păcate. Nici înainte, nici acum. Eu mai povesteam cu doamna directoare de la patrimoniu. Nu ar fi greu. Se poate face o ședință la primărie la care să fie invitați oamenii, să se facă o hartă cu toate crucile care sunt de patrimoniu, că nu toate sunt de patrimoniu, doar acelea vechi, făcute pe vremea lui Stan Pătraș. Să vorbească cu oamenii: uitați, astea le restaurăm noi, restul puteți să le restaurați voi.
  • Dumneavoastră sunteți nepotul lui Stan Pătraș?
  • Stră-strănepotul. Eu sunt Stan Ion și supranumele Pătraș. El a fost Ioan. Toată lumea îi spune Ion dar nu a fost Ion, a fost Ioan. Nu era specific numele Ion aici, a fost Ioan. De-abia prin anii ‘80 încolo au început să dea numele de Ion. La noi, în familie, s-a păstrat din generație în generație obiceiul ca tatăl să dea numele copilului, să se perpetueze numele. De exemplu, la mine. Generația ce am prins-o eu, bunicul a fost Stan Ion Pătraș, taică-miu e Stan Ion Pătraș, eu Stan Ion Pătraș. De-aia și sunt atâtea nume la fel în cimitir. Oricum, la noi a predominat Pop și Stan aici în comună, dar cu toții au o poreclă. Toată lumea are. Vine câte cineva în comună și întreabă de Stan Ion. Care? Nu știe nimeni care până nu-i zici porecla.
  • Cu cât valorificați dumneavoastră o astfel de cruce la care munciți o lună, la care adăugăm materialele?
  • Cam 5.500 lei din care mai bine de jumăte înseamnă materialele.
  • Știu că la un moment dat – sunt niște ani de atunci -, a fost o discuție cu celălalt meșter, cu nu știu ce drepturi, ceva legat de înregistrarea mărcii.
  • A fost o neînțelegere și a rămas așa și în ziua de astăzi. A fost socrul meu, că el a fost continuatorul și urmașul lui Stan Pătraș.
  • Socrul dumneavoastră?
  • Tatăl soției. A încercat să facă o marcă, să fie, cum se spune și azi, cruci tip Săpânța. Să fie o marcă înregistrată, să nu poată veni altcineva din altă zonă, din altă țară, nimeni, se facă astfel de cruci, doar comunitatea din Săpânța. Pentru că Pătraș a avut atelier și a avut 60 de ucenici. Fiecare a plecat de la Stan Pătraș cu o diplomă iar unii dintre ei chiar și-au făcut atelier. După moartea lui Pătraș au rămas patru care au continuat, care au făcut cruci și mobilier, poate și altceva. După care, din ăia patru, câți au rămas, trei au trecut la religia adventistă care nu le-a permis să facă cruci și atunci au renunțat ei, de bună voie, au zis că nu mai fac, că nu le permite religia. Singura condiție era să păstrăm coloritul și tehnica de lucru, așa cum am învățat-o de la Stan Pătraș. Astea nu le schimbăm. Ceilalți au înțeles greșit chestia asta.
  • Așa a reflectat și presa timpului.
  • Da, pentru că au înțeles greșit, toți au crezut că socrul meu vrea să-și facă propria lui marcă iar ceilalți să depindă de el, că el trebuie să-i autorizeze ca să poată lucra. Dar a fost cu totul altceva. Și apoi au ajuns în tribunal, s-au judecat. A rămas așa și la ora actuală, oricine poate să vină să facă cruci de tip Săpânța. Atât că nu prea vrea nimeni, nu mai interesează pe nimeni să facă.
  • Asta ține tot de instituțiile abilitate în domeniul patrimoniului până la urmă.
  • Da, dar și oamenii trebuie să fie conștienți.
  • Mai există și un alt cimitir al localității în afara acestuia cu astfel de cruci?
  • Da, dar acolo sunt amestecate, și din piatră, și din fier, și din lemn. Acela a fost primul cimitir. Aici, la biserică, n-a existat cimitir. Acolo, locul de veci e gratuit, aici e cu plată.
  • Vă doresc să aveți puterea să duceți mai departe meșteșugul.
  • Să fim sănătoși, că apoi îl ducem. Încercăm să păstrăm, să facem cunoscut, să audă multă lume. Of-ul meu e că nu mai vine nimeni după noi, nu îi mai interesează pe tineri. Nu mai sunt interesați de muncă multă și de câștig mic, cu investiție mare. Nu e muncă fizică, să zici că este foarte greu. Singura etapă mai grea este până ajungi să îi dai forma. După aia, te-ai pus pe un scaun și sculptezi, apoi te apuci de pictură. Problema e răbdarea, e o meserie care necesită enormă răbdare. Și, din păcate, asta ne lipsește. Și s-o faci cu drag. Asta e prima condiție.

Am plecat din Săpânța cu gândul la toți meșterii populari pe care i-am cunoscut în ultimul sfert de secol prin România, fiecare cu povestea sa, fiecare cu bucuriile și tristețile sale sau cu greutățile pe care viața sau administrația i le pune în cârcă, și pe care este obligat să le depășească sau/și să le suporte cu stoicism și cu speranță. Și, așa cum spunea Stan Ion Pătraș, cu răbdare. Cu multă răbdare.

Valeru Ciurea

RELATED ARTICLES

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

- Advertisment -

Most Popular

Români în Andalucia nr. 60

Români în Andalucia nr. 61

Secvențe culturale nr. 7

Recent Comments