Marțea negrilor

aprilie 22, 2026

492

În localitatea Izvoru din comuna Găneasa, „Paștile Balajinilor” se sărbătorește sub denumirea de „Marțea negrilor”. Este o sărbătoare a morților, după cum spune preotul satului, Constantin Neacșa, este ziua în care se dă de pomană morților chiar pe mormintele acestora. Sătenii spun că la „Paștile Blajinilor” se pomenesc morții pe toată linia genealogică, pe când în „Marțea negrilor” pomenirea se face doar pentru mortul la mormântul căruia se face pomenirea.

„De ce „ֲMarțea negrilor” și nu „Paștile Blajinilor”? De ce marți și nu luni, cum este tradiția? După spusele preotului, după primul război mondial, o femeie pe numele ei Rița, căreia i-ar fi murit soțul în război, ar fi venit în cimitir cu alte două femei, în această zi de marți din săptămâna morților, ar fi pus pe mormântul soțului său mort pomana și ar fi împărțit bucatele în amintirea mortului său. Se spune că de atunci s-ar fi păstrat acest obicei, femeile venind la morminte pentru a-i pomeni pe morții familiei lor, fie ei soți, părinți ori copii. Sătenii cred însă că obiceiul este cu mult mai vechi, bătrânii amintindu-și cum se jucau, copii fiind, printre morminte în această zi și cum toată suflarea satului era prezentă acolo, această zi fiind una cel puțin la fel de mare și importantă ca aceea a zilei de Paști. Practic, în această zi la Izvoru se încheie ciclul Păresimilor.”[1]

mostbet

Oamenii intră în vorbă ușor. Este o bucurie pentru ei să povestească despre morții lor, despre obicei, despre preotul care îi ajută să păstreze obiceiul. Un cuplu în vârstă de aproximativ cincizeci de ani îmi spune că ei au preluat sarcina de a veni în această zi la cimitir de la părinții lor, care nu mai pot face acest lucru din cauza vârstei înaintate: „Dacă nici bunicii și nici părinții noștri nu mai pot să vină, venim noi. Morții nu știu că noi aici nu mai putem. Ei așteaptă pomana. Întâi trecem pe la fiecare mormânt, aprindem lumânare sau candelă, punem pachetul cu pomana. Să nu ducă lipsă, că ne ceartă. Ia uite, ăluia îi dete, mie nu… Dăm câte un pachet pentru fiecare mort: o sticluță cu vin, un ou roșu, o pâinică, un cârnăcior, o roșie, castravete, măr, o prăjiturică… Fiecare pune după posibilitate, dar oul roșu nu lipsește. Ne pregătim cu câteva zile înainte, să avem ouă proaspete, să le vopsim…” Oameni vin mereu. Care cu coșuri, care cu plase pline cu pungile de dat de pomană. „— Cristos a Înviat!” „— Adevărat a Înviat!” se aude prin cimitir. Așa se salută oamenii de la Paști până la Înălțare.

La Marțea negrilor din 21 aprilie 2026 am întâlnit-o la cimitir pe Maria Ciocan, aprinzând lumânări lângă un mormânt. Are 72 de ani, este născută în Izvoru și spune că știe despre acest obicei de când era copilă, că așa l-a moștenit.

Eram copii, da’ părinții noștri ne sculau de noapte de Marțea negrilor, să mergem la cimitir, să împartă la morminte.
Cât de de noapte?
De pe la ora patru venea lumea în cimitir, la troiță prima dată. Părintele ținea slujba, dam pomelnicele cu pomenirile noastre, ale fiecărei familii, pentru morții lor. Acum începe mai târziu, pe la cinci, că nu mai vine lumea așa cu noaptea-n cap. Nici nu mai vin așa mulți cum veneau odată.
Care să fie motivul pentru care vin mai puțini ca altă dată?
Păi, lipsa banilor, bătrânețea… Ăi bătrâni fie s-au dus, fie nu mai pot. Mult tineret a plecat de acasă, mulți au serviciu. Da’ mai vin, dau pomelnicele, împart la morminte și pleacă la serviciu, că la opt trebuie ei să fie la serviciu, copiii la școală.
Înainte, când era CAP-ul nu era tot așa, trebuia să fiți la muncă, pe câmp, de la ora 7,00?
Ba da, că la vremea asta se punea porumbul și câte și mai câte. Dar ne mai înțelegeau, că trebuia să ne facem pomenirile morților în ziua asta, și închideau ochii… Oricum, tot noi trebuia să săpăm porumbii sau ce mai era de făcut, nu venea nimeni să facă muncile în locul nostru.
Ați împărțit și la Paști?
Da, împărțim și la Paști, dar acasă. Împărțim la vecini.
Tot mâncare uscată, sau gătită?
Tot așa, ou, cozonac, brânză topită, o roșie cu salam, carne friptă… Sau luăm pulpe de alea și împărțim pulpe cu vin., da’ nici vin nu prea mai e. Viile s-au tăiat, s-au scos, că nu mai produc. Nu mai are nici cine să le muncească. Altele s-au uscat. Am văzut vie uscată, cu trei struguri în ea. Eu am mai lăsat puțin pentru copii ăștia, nepoții, să mai mănânce și ei. Am pus o bolță și am d’ălea, țâța vacii. La câmp, majoritatea le-au scos. Eu am avut o vie frumoasă, făceam 70-80 de vedre de vin. Aveam toată vara… Pentru noi, pentru munci.
Se împărțea și țuică?
Da, da’ nu prea s-a mai dat, că nu mai are lumea nici poame să facă țuică.
Am înțeles că țuica nu ar fi primită.
Așa se zice, cred că și de-aia nu a prea mai adus lumea.
În ziua de astăzi, de Marțea negrilor, ce se împarte?
Tot așa, ca la Paști.
În satele dimprejur se mai ține pe undeva obiceiul ăsta?
La Bistrița se mai ținea da’ n-am auzit că s-ar mai ține. Ăia se duceau de la 10,00, și ei se duceau cu mâncare gătită, puneau pe morminte și mâncau. Se strângeau mai multe neamuri.

Ceva mai încolo, lângă un mormânt, găsesc un bărbat cu un copil. Așteaptă ca preotul să termine slujba și să plece prin cimitir să stropească cu agheazmă și cu vin mormintele. „— Pe cine pomeniți astăzi? — Pe taică-miu. Are opt ani de când e mort. — Dumnezeu să-l odihnească! Faceați și înainte de moartea lui obiceiul ăsta? — De când ne-am născut facem asta. — Era lume mai multă înainte? — Înainte, acum nu mai e. Și la biserică ne întâlneam. — De ce este lume mai puțină? — Nu mai vine lumea… Nu mai au bani, nu mai au timp.” „— Hristos a înviat! — Adevărat a Înviat! — De ce e lume mai puțină decât era până mai acum câțiva ani ca să nu mai zic de mai de demult? — Au plecat la serviciu, au plecat din țară, dar mai mult s-au mai boierit.” „— Hristos a Înviat! — Adevărat a Înviat! — Ce faceți dumneavoastră astăzi aici? — Împărțim pomană morților noștri. — De ce azi? — Păi așa e obiceiul aici. — Dar nu se împarte și la Paști? — Ba da, ba da. — Dar unde este lumea aceea multă care umplea cimitirul în ziua de astăzi pentru obicei? — Nu mai vor. Noi avem morți de curând, avem și morți de demult. Și venim. Ce, procopsâm pe cineva aici sau ne procopsăște cineva? Ne facem obiceiul. — De când știți de obiceiul ăsta? — Eu am 53 de ani de când am venit aici, în satul ăsta, că sunt de la Piatra Olt. Acolo, la Piatra, nu e. La Bistrița era, dar nu mai e. — Știu că aici se punea masa pe mormânt, se mânca aici. — Da, dar acum nu mai e. Fuge lumea repede. Și luni, după Paști, era frumos altădată în curtea bisericii. Venea lumea cu pomeni. Acum nici nu mai ai cui împărți. — Am observat că vă împărțiți unii altora. — Unii altora, da. Și la neamuri. — Deci duminică sau luni după Paști nu se face pomană la biserică? — Nu, la biserică nu. — Dar când se mai face? De Sfânta Mărie, sau de alte sărbători mari? — Mai face părintele cu femeile care sunt. Avem un preot deosebit. Cred că are 60 de ani dar e bun ca pâinea caldă. Cuminte, nu te obligă să plătești… Dar trebuie să plătești pomelnicul.”„— Hristos a Înviat! — Adevărat a Înviat! — Dumneavoastră de când faceți obiceiul? — Așa am pomenit de la părinții noștri, și părinții noștri de la părinții lor. Dacă eu am 84 de ani, vă închipuiți. — Spuneți-mi, vă rog, împărțeala aceasta se face cu un pachet pentru fiecare mort? — Venim la mormânt și împărțim pentru fiecare mort. Dacă sunt 10 morți, 10 pachete. Noi avem doi copii aici, morți. — Dumnezeu să-i odihnească! Faceți pomenirea asta și la Paști sau numai astăzi? — Și la Paști, și la toate sărbătorile. — Numai cu mâncare uscată sau și gătită? — Și gătită. De exemplu, la Paști, facem și împărțim sarmale, chiftele. — Și unde se face, în curtea bisericii sau acasă? — Se făcea la biserică, luni după Paști, dar s-a pierdut obiceiul. Acum, mai împart puțini de acasă. Datorită scumpirilor. Nu mai are lumea puterea de a cumpăra. Nu mai are bani. Mai e și lipsa de interes, ce să zic. Mormintele trebuie îngrijite… Bătrânii se duc, ăștia mai tineri sunt plecați în străinătate… — Oricum, văd că încă se păstrează, sunt încă oameni mulți în cimitir. — Da, mai ales aici, totul s-a păstrat. — Am înțeles că se mai face la Bistrița, dar mai puțin. — Da, da. — Mi-a zis cineva că se făcea cu mâncare gătită la Bistrița, puneau masa pe moarminte. — Bine, și aici am găsit când puneau masa pe moarminte, când era părintele celălalt.” „— De când știi mata de obiceiul acesta, de când îl faci? — Îl fac de mult. Eu sunt născută aici. — Deci știi dinainte, de la mama, de la bunica despre obiceiul acesta. — Da. — Înghețași de frig! — Nu înghețai, dar am probleme cu spatele. Sunt terminată. — A devenit costisitor să faci o pomană? — Păi… Facem, ce să facem. Că pentru noi facem.”

Preotul Constantin Neacșa își ține slujba obișnuită pentru acest eveniment în troița care are o istorie interesantă din perioada comunistă. În urmă cu ceva timp, preotul îmi povestise ce auzise și el de la săteni și anume că pe vremea începutului comunismului exista o cruce mare de lemn, o Troiță, cu o vechime de peste o sută de ani care se afla în cimitir și care, la un moment dat, urma să fie „transferată“, undeva, la un muzeu. Se mai spune că auzind aceasta, sătenii au construit o Troiță din zid împrejurul crucii din lemn, lăsând foarte puțin spațiu pe lângă aceasta și construind o ușă de acces de mici dimensiuni, astfel încât crucea de lemn să nu poată fi scoasă de acolo, salvându-și în felul acesta Troița lor de suflet.

După ce a terminat slujba și pomenirea numelor înscrise pe pomelnice, odată cu răsăritul soarelui peste cimitirul de la Izvoru, preotul a plecat printre morminte cântând „Hristos a Înviat din morți/Cu moartea pre moarte călcând/ Și celor din morminte/Viață dăruindu-le.” Trece pe la fiecare mormânt, îl stropește cu agheasmă apoi cu vin din sticla pregătită special pentru acest moment de fiecare dintre cei care fac pomana.

Uneori se oprește să ciocnească un ou roșu cu câte un doritor. De altfel, aici era împământenit obiceiul ca la finalul incursiunii prin cimitir, pe la toate mormintele celor plecați la Domnul, să se facă un concurs de ciocnit ouă, aidoma celui pe care îl fac și în cea de-a doua zi de Paști în curtea bisericii.

„— Se făcea concurs ca lumea aici. Acum parcă nu mai e timp. Pleacă la muncă, nu știu… Azi ar trebui să-și ia liber toată lumea. Că dacă ar fi sărbătoare legală, ar fi lumea acasă și ar fi tot satul aici. Oricum, a devenit și costisitor să faci o pomană de-asta… Comandă pachete. Și sunt grăbiți. Parcă sunt rachete, uite.” „— Harababură! La anu’ nici nu mai vin. Prea fuge lumea! Parcă sunt la concurs. Repede, pac, pac, pac! Înainte stăteau, mâncau aici. Acu’, vin, fac schimb de pachete și pleacă. Nu mai îmi place!” Era tristețea uneia dintre femeile care fac pomenirea la mormintele din partea de apus a cimitirului, pentru că preotul începe dinspre răsărit, iar când ajunge în partea de apus, cei de acolo nu prea mai au cui împărți, pentru că lumea pleacă pe fugă. Își iau pachetele primite – aș zice parcă la schimb – și pleacă în grabă. Un bărbat mai hâtru, strecurându-se printre morminte, grăbit să plece, dar cu coșul la fel de plin de pachete ca atunci când venise spune: „Plin pe plin!” Pleacă cu pachete, se întoarce cu pachete.

Cu toții recunosc însă că este bine că obiceiul se mai ține, că lumea încă vine la cimitir să își pomenească morții și să le dea pomană, dar și că preotul ține la acest obicei și face tot ce îi stă în putere pentru a-i convinge pe săteni să nu renunțe la obicei și să își onoreze morții. Oamenii își fac datoria – cum spun ei – față de cei morți, cu credința că acolo unde sunt se bucură și ei de această pomenire, de aducerea aminte și de bucatele împărțite pentru ei. „Bogdaproste! Să fie primit!” răsună ca un ecou prin cimitir mult după plecarea acasă a celor care au împărțit pomana. La fel cum rămâne în auz „— Hristos a Înviat! — Adevărat a Înviat!” rostite de cei care au venit pregătiți să țină concursul de ciocnit ouă așa cum se făcea până în urmă cu doar câțiva ani. Și o fac cu bucurie, cu plăcere și cu pasiune. Preotul este cel mai avantajat pentru că, dacă de obicei se concurează „pe luate”, acesta preia de fiecare dată oul rămas nespart.