Ilaria Pușcă este învățătoare în comuna Vatra Moldoviței, cu 30 de ani de activitate. Locul ei de naștere, pe care îl iubește nespus, este o comună cu profund caracter istoric și cultural, acolo străjuind din anul 1532 inegalabila mănăstire Moldovița, ctitoria lui Petru Rareș, feciorul lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Învățătoarea spune că „Nu e loc mai frumos pe fața pământului, decât acela unde ți-ai petrecut copilăria și unde-și dorm somnul de veci, părinții și bunicii tăi.” A venit la Festivalul Concurs Național Regina Sânzienelor cu o întreagă echipă, dornică – dealtfel ca toți ceilalți participanți și concurenți -, să pună în sufletele și în memoria celorlalți amintiri de neuitat.
— Ne-am întâlnit cu bucurie la Festivalul Național „Regina Sânzienelor”, organizat cu inima de prietenul nostru comun, domnul Dumitru Parasca, împreună cu soția dumnealui, Elena, și cu prieteni apropiați, veniți din toată țara.
— Consider că este încă o zi câștigată, pentru că atâția oameni frumoși am întâlnit, pe unii i-am revăzut, am cunoscut alții noi și uite așa se clădește România aceea frumoasă și curată, de care noi avem atâta nevoie. Da, aici vin oameni din toată țara dar și din afara granițelor. Am revăzut-o, reîntâlnit-o pe doamna Elena Nandriș de la Mahalaua aceea atât de tristă odinioară și, din păcate, și astăzi.
— Ce făceți aici, la Rădăuți, astăzi, la festival?
— Am venit cu un grup de copii să povestească despre frumusețea și în același timp durerea Bucovinei, pentru că este ruptă în două. Am făcut o similitudine între ceea ce s-a întâmplat cu Unirea celor trei Țări Românești sub Mihai Viteazul și atunci m-am gândit să povestesc și eu despre unitate, despre unitatea de care avem noi atâta nevoie. Au povestit copiii mei despre cât de mult au suferit românii din Bucovina de Nord – că așa este împărțită teritorial astăzi -, cum au trebuit să-și ia toată agonesiala de o viață, într-un ceas sau două, și să treacă apa Siretului și să vină înspre România. Mulți au fost împușcați, ne amintim cu toții de masacrul de la Fântână Albă, mulți au pribegit până și-au găsit rostul, au luat-o de la capăt. Au primit această titulatură nepotrivită, de refugiat, cuvânt care nu se cade a fi folosit pentru niște români destoinici, care și-au lăsat toată agoniseala vieții lor și au pornit spre nicăieri.
— Și-au găsit rostul acolo?
— Noi, în comuna Vatra Moldoviței, avem foarte mulți refugiați de atunci, care sunt vrednici gospodari, care și-au crescut copiii frumos, i-au purtat pe la școli, au ajuns oameni mari în toată România. Și trăim în bună înțelegere cu toții. Nu știu ce este în inima lor, dar vă dați seama, atâta timp cât îți rămâne mama și tata într-o țară și tu trebuie să o iei de la capăt în altă țară, nu este deloc ușor. Despre asta am vorbit și am venit și cu bucate.
— Întradevăr, pentru prima dată la acest festival domnul Parasca a organizat un concurs gastronomic. Poate că ar fi putut fi un festival gastronomic, să nu vă pună nici pe dumneavoastră, nici pe noi care suntem în juriu, să facem o diferențiere, pentru că absolut toate mâncărurile prezentate aici sunt făcute cu dragoste.
— Cu inimă și cu multă osteneală în perioada asta. Fiecare parte a țării are specificul Aici, în zona de munte, în comuna Vatra Moldoviței este munte. Acum se fac fânurile, fânurile la livezi, nu pe deal. Și atâta forfotă este, și atâta osteneală, din zori și până se întunecă, pentru că vremea este cum este, și dacă vine ploaia și îți găsește pologul înturnat pe cealaltă parte și este gata de pus pe căpchiță și ți-l udă, după aceea nu mai ai ce să faci și iarăși o iei de la capăt. Mâncarea pe care am adus-o noi este una de purtat – să zic -, este mâncarea pe care o mâncau țăranii, pe care am mâncat-o eu în casa copilăriei mele, sub căruță sau la umbra unei răchite. Mâncare care mă duce cu gândul în copilărie, precum Madlenele lui Proust.
— Oamenii de astăzi nu se mai raportează la nimic și la nimeni, iar în ceea ce privește mâncarea, nici nu știu ce mănâncă. Și atunci cu atât mai mult e nevoie de aceste povești.
— Ia uitați: Chiroște cu urdă și cu magiun, Alivancă sau mălai, Holobâca…
— Ce este Holobâca?
— Este un borș, o ciorbă făcută din zăr și din bucățele de slănină, cu carne, făcute bine, crocante, și cu mult usturoi, cu pene de usturoi, așa cum făcea mama mea. Se mănâncă cu mămăligă rece, dar e bună și cu caldă. Ea este răcoritoare, pentru că este acruță. Avem și Huslinca, laptele acru. Este o denumire ucraineană, pentru că în Vatra Moldoviței trăiesc și ucraineni. Au trăit și nemți dar din aceștia foarte puțini mai sunt astăzi. Ucraineni sunt. Și noi, unii de la alții, în această frumoasă interculturalitate, am împrumutat, am învățat și din gastronomie, și din portul popular. Dar și ei au împrumutat de la noi, trăim într-o bună înțelegere. Nu că n-ar fi mici probleme uneori, dar care se pot depăși. Și suntem bucuroși. Revenind la mâncărurile noastre, simple, nu ne-a fost rușine că am venit cu astfel de mâncăruri. Pe la alte mese am văzut cozonaci, sau cine știe ce fripturi. Noi am venit cu turte, și cu alivancă, și cu mâncarea aceea pe care țăranul român, de la munte a mâncat-o o sută de ani. Și care ne aduce bucurie.
— Ați fost de la prima ediție la acest festival?
— Nu, cred că la prima ediție nu am fost. Dar vin de multă vreme și sunt o câștigată, pentru că văd lume aleasă, văd oameni buni și buni români, care mai țin la neamul acesta vrednic. Așa-mi place să zic și să cred, că sunt fericită că m-am născut aici. Pentru că avem ce povesti, avem ce arăta. Uitați-vă, îmi place să vorbesc acum, de Sânziene, despre ia strămoșească. Este cartea de bază a oricărei femei. Când vedeai o fată scoasă la horă, mai demult, știai din ce ogradă iese și a cui este. Ia este, de fapt, un altar, așa îmi place să le spun copiilor pe care îi învăț. Când ne îmbrăcăm în costumul popular avem în noi tot neamul nostru, și nu avem voie să ne comportăm urât, nu avem voie să vorbim urât, ca și cum am fi în Sfânta Biserică.
— Am observat – și asta m-a bucurat foarte mult -, că aici, în această zonă, costumul popular este purtat și la muncă, și la sărbători și, în special, la biserică. Și, pentru că suntem aproape de sărbătoarea Sânzienelor, când toate florile câmpiilor își găsesc locul pe cămașa tradițională din oricare zonă a acestei țări numită România, ce îmi puteți spune despre iile de aici?
— Altițele sunt cea mai dulce povară care poate să existe pe umerii unei femei. Pentru că ia, săraca, a ținut și ține gospodăria, cu toate bucuriile și durerile ei, și de aceea a ținut să-și împodobească umerii. Acesta este cerul cu cele șapte vămi. După aceea urmează încrețul sau pământul care are altă culoare, de obicei galben sau maroniu, culoarea pâinii, a spicelor de grâu. După aceea, în vale, vin râuri, care sunt sau drepți sau costișeți, cum zicem noi. Ia este, de fapt, ce avem noi mai sfânt. La noi, la români – și mă raportez iarși la Vatra Moldoviței -, cu cât vârsta purtătoarei se îndreaptă înspre senectute, cu atât culorile, cromatica se închide înspre negru, pentru marea trecere. La ucrainencele din comuna noastră rămâne roșu atât la mărgea, cât și la cromatica de pe costum, de pe cămașă. În afară de cromatică, nici modelele nu cred că sunt atât de diversificate. Este o interferență, numai cunoscătorii știu cu adevărat, dar rămâne ca element, ca simbol de bază, crucița, cruce, de fapt.
— Cum vi se pare festivalul acesta în afară de faptul că reușește să adune aici oameni de suflet, care cred în aceleași valori, în primul rând în credința în Dumnezeu?
— Pentru sufletul meu, clipa aceasta în care vă vorbesc, este o stare de bine. Eu iubesc să întâlnesc oameni care sunt ancorați la fel ca mine în a căuta simplitatea, originalitatea, în a elimina chiciul cu care ne luptăm cu toții. Și pe acei oameni care își învață copiii sănătos, începând cu „Înger, Îngerașul meu” și „Tatăl nostru” și până la plecarea genunchiului, la culcare. Festivalul este însă chiar mai mult, este o întrepătrundere a românismului, în toate formele sale: costum popular și alte elemente de artă populară, coregrafie, muzică, gastronomie, teatru. Pentru anul acesta a fost propusă tem „Simboluri ale românilor”. Este o notă de învățătură, să ne amintim de toate personalitățile și de importanța lor ca elemente pe care se sprijină neamul nostru
— Ce se făcea de Sânziene în Vatra Moldoviței? Și ce se mai face din ce se făcea?
— Trebuie să spunem despre realitatea în care trăim. Cu ajutorul lui Dumnezeu, în 1995
m-am întors învățătoare exact la școala la care am învățat. Cred că în copilăria mea am suferit că n-am participat la cine știe ce serbări, pentru că eu eram dornică dar… Așa s-a întâmplat, așa a fost vremea atunci. M-am întors și am început să caut straie vechi, am început să elimin tot ceea ce nu este bun. Și mi-a dat Dumnezeu talentul acesta al versurilor, al rimelor, al exprimării, îmi place să zic de la rădăcină în grai. Vedeți, acum sunt îmbrăcată țărănește. Și consider că românul, care este îmbrăcat țărănește, trebuie să grăiască așa cum l-a învățat mama lui și cum a auzit în casa lui. Sânzienele reprezintă nașterea Sfântului Ioan Botezătorului, solstițiul de vară. Astăzi ziua este cea mai lungă a anului, de mâine începe să descrească. Se zice că această atât de cântată și atât de povestită pasăre, amuțește în ziua de Sânziene, că pleacă și că îi rămân puii singuri. Și atunci, cucul, ca să îi îmbuneze pe copii, le aduce câte un dar. Dar nu oricum. După ce aceștia, în jocul lor, culeg flori prin fânețele satelor noastre, împletesc câte o coroniță, o pun pe creștet și vin cu ea acasă cântând, aleg un loc unde să o așeze, pentru ca această pasăre să o vadă. Și, în nevinovăția lor, ei chiar cred că vine cucul și le aduce câte ceva. Și o pun ori pe poartă, ori pe șură, ori pe floare mai înaltă. Și îi spun un cântec, o poezie, ca și cum l-ar ademeni să vină, să aducă darul mult așteptat. Mai demult, darul acesta consta în pene, în lână și vreo doi bănuți. Bineînțeles că bucuria cea mai mare era pentru parale, pentru bani. Și eu am făcut coroniță, și copilul meu a împletit coroniță… Am ultima lui coroniță acasă, undeva, pe un cui. Și de câte ori mă duc în acel loc al amintirilor – am o cameră cu multe amintiri -, și văd coronița, zic: unde ești, copilăria mea? Unde ești, copilăria lui Nini? Unde ești, copilăria acestei țări? Pentru că așa de bine ar fi să avem sufletul de copii, curat și frumos. Ca al Sânzienelor. Sânzienele sunt zâne bune, care în jocul lor cheamă iubirea. Este bine să nu le supărăm, este bine să le respectăm, să le recunoaștem existența. Se zice că Rusaliile sunt niște zâne mai severe, care pot să și pedepsească, dar Sânzienele nu. Au un dans de poveste. Și se zice că feciorii care au văzut Sânzienele amuțesc sau au înnebunesct. Știu că sunt zâne ale dragostei, știu că se fac foarte multe vrăji în noaptea de Sânziene, că fetele s-ar scălda în râurile Bucovinei, că împletesc coronițe și le pun sub pernă și se roagă la Dumnezeu să le arate în vis ursitul, și așa mai departe. Cu asta au crescut bătrânii noștri.
— Se fac și descântece de Sânziene?
— Probabil că se fac, pentru că se spune că plantele medicinale cel mai bine este să le culegi în ziua de Sânziene, pentru că atunci ar avea leacul cel mai puternic.
— Se mai păstrează astăzi ceva din ritualurile de demult? Mai împletesc fetele coronițe?
— Da, da! Copiii pe care îi coordonez știu ce înseamnă toate astea. Pe mine nu m-a învățat nimeni la școală, pentru că eu am învățat în vremea comunismului, perioadă în care toate aceste lucruri nici măcar nu erau amintite, erau interzise. Dar coronițe împleteam, și atât de mult mă bucuram, alegeam cele mai frumoase flori. Fiecare sărbătoare a anului a fost marcată frumos în casa noastră. Cu Dumnezeu am pornit, cu Dumnezeu m-am măritat. Când m-a măritat, tata mi-a dat o carte de rugăciuni, tipărită la Oradea în anul nașterii mele, anul 1974, și mi-a zis țărănește așa: copchilă, să nu prindă colb pe dânsa. Să nu uiți de Dumnezeu că atunci nici Dumnezeu n-are să uite de tine. Și, din păcate, mult timp nu am făcut ce a zis tata. Dar când au venit bolile, necazurile, mi-am amintit și am început să deschid cartea, prima zestre sau cea mai importantă, pe care am chinuit-o. Acum nu mai este colb pe dânsa, și chiar dacă nu pun mâna pe ea o perioadă, plec genunchiul în casă, oriunde simt, și zic: Doamne, îți mulțumesc pentru viața pe care o duc, pentru că m-ai făcut în așa fel încât să am răbdare și să-i învăț pe alții. Pentru că, zic eu, cea mai mare calitate a mea este răbdarea. Și dragostea pentru tot ceea ce este frumos, pentru ceea ce este curat, pentru credință, pentru Dumnezeu.
— Mai au oamenii credință?
— Credință? Da, eu am. Am credință și în oameni. Cu toate că e greu, e atât de greu… Eu am credință că neamul ăsta o să poată să meargă mai departe, în ciuda tuturor vicisitudinilor care ne tot încolțesc din toate părțile. Eu cred că dacă de peste două mii de ani am reușit să ne formăm, să ne formăm limba, putem să trecem peste toate relele și pericolele care ne pândesc. Eu sunt născută aici, între mușatini, am crescut sub zidurile Mănăstirii Moldovița, sub acele fresce seculare, care sunt o întreagă spiritualitate și o îngemănare între credință, istorie și filozofie. Acolo, pe zidurile mănăstirii, este întreaga istorie. Trebuie numai să ai minte și dorință să înțelegi.
— Acum vă veți întoarce acasă, cu echipa care a reprezentat cu mândrie și pricepere zona dumneavoastră, atât din punct de vedere al tradițiilor, cât și artistic și gastronomic.
— Ce să zic, mă întorc acasă voioasă, obosită dar și împlinită, ca fiecare dintre noi. De acum, deja așteptăm ediția următoare a acestui minunat festival.
— Vă doresc doar bine și sănătate, să aveți drum bun spre casă.
— Să vă dea Dumnezeu sănătate și dumneavoastră și întotdeauna să ne ajutăm, ca buni români ce suntem!
