Pe Clementina Tudor, manager al Centrului Cultural Ionel Perlea din Ialomița,
am cunoscut-o în iunie 2025 la unul dintre cele mai importante festivaluri de cultură tradițională din România, Festivalul Regina Sânzienelor, organizat de Asociația Culturală Regatul Sânzienelor, adică de Dumitru și Elena Parasca. 
Un festival unic, de fapt un loc în care oameni de aceeași factură sufletească și spirituală se întâlnesc sau, mai degrabă se reunesc pentru a da speranță. Un festival în care este vorba despre frumos, despre credință, despre dăruire, despre altruism, despre bucurie. Și despre Oameni. Și despre istorie. Pentru că, până la urmă, ceea ce ne unește cel mai tare, pe lângă credința noastră comună, este istoria noastră. România este o țară este plină de istorie. Iar copiii noștri trebuie să afle despre această istorie de la oamenii care o cunosc, nu o ascund și nici nu o distorsionează. Clementina Tudor venise la Rădăuți, locul în care s-a desfășurat cea de-a unsprezecea ediție a festivalului Regina Sânzienelor pentru a vorbi despre Mihai Viteazul și despre Orașul (Târgul) de Floci, locul nașterii marelui voievod, devenit un simbol al românilor, unul dintre cele șapte simboluri pe care Dumitru și Elena Parasca le-au ales în cadrul temei pe care și-au propus-o pentru această ediție, „Simboluri ale românilor”. Domnia sa a venit însoțită de trupa de teatru „Ionel Perlea”, Drama Club, care au interpretat o scenetă istorică, îmbrăcați în costumele epocii lui Mihai Viteazul.
— Cât de greu este să atragi copiii în a cunoaște istoria?
— Când le vorbești despre cei care s-au sacrificat de-a lungul istoriei noastre pentru această țară, pentru ca noi să fim astăzi cine suntem, copiii dintr-o dată te ascultă altfel și spun: vai, dar cât de aproape este istoria noastră, parcă putem să punem mâna pe ea.
— Aș face o paralelă, legat de acest lucru. Spuneam la un moment dat – vorbind despre un meșter popular care a fost declarat Tezaur Uman Viu, Constantin Nițu, de la Cornățelu, județul Olt, care a deținut o colecție etnografică evaluată de specialiști ca fiind cea de-a șaptea colecție etnografică din România -, că acolo, în impresionanta lui colecție nu era ca într-un muzeu în care toate lucrurile sunt foarte frumos aranjate, puse în lumină și au o etichetă explicativă, poate și un ghid care poate spune ceva despre acele obiecte. În colecția lui – ca dealtfel în oricare colecție privată – fiecare obiect, cât este el de mic sau de mare, are povestea lui, înseamnă și reprezintă ceva, are suflet. Așa este și când asculți un istoric vorbind despre personalitățile istoriei noastre, altfel înțelegi, altfel vezi, pentru că îi simți oameni reali, care au trăit și au înfăptuit lucruri, nu îi simți doar ca pe niște poze pe perete sau într-o carte.
— Corect. Spre exemplu – n-am spus, dar poate ar trebui să se știe – despre Mihai Vitazul, că dincolo de a fi fost primul întregitor al românilor, un vis pe care l-a împlinit, el, ca om, a fost un credincios. El a dus, până la urmă, mâna dreaptă a Sfântului Nicolae de la Bari, moaștele mâinii dreapte, în România. El a lăsat-o la mănăstirea Sfântului Gheorghe cel Nou din București. Acum moaștele sunt în pelerinaj, am văzut că în Ungaria și apoi în Viena. Și ceea ce nu se știe – și am aflat de la un preot tânăr, căruia i-a spus un preot bătrân din Ialomița -, că în momente de mare cumpănă, el și mama lui, atunci când erau turcii cotropitori în zonă, s-au ascuns lăstăriș pe malul Borcei și au promis Sfântului Nicolae, căruia se rugau, că dacă o să-i scape, toate bisericile de pe malul Borcei vor purta hramul Sfântului Nicolae. Lucru care s-a și întâmplat. Spun istoricii că, de câte ori pleca în luptă, avea mâna cu moaștele Sfântului la piept. O singură dată n-a luat-o, când probabil că știa că va fi prins și că va găsi sfârșitul. Atunci n-a luat-o tocmai ca să o lase moștenire acestui neam. Astea sunt lucruri care ni-l aduc aproape, ni-l umanizează pe Mihai Viteazul și ne arată că, totuși, el ce a făcut, a făcut întru credință. O credință, știu eu, atipică, poate, pentru zilele noastre, dar care a contat. Că, așa se spune, credința noastră ne ajută, ne vindecă și ne susține.
— Mergând în logica aceasta, ce ar trebuit făcut ca să ne unim? Dar nu la modul administrativ ci cumva, iată, în evenimente de genul acestuia la care suntem, Regina Sânzienelor, care să capete cu adevărat o dimensiune națională și să fie itinerante. Să știm unii de alții și să ne susținem cu prezența. Cred că este primul pas și cred că așa se construiesc lucrurile. Să ne sincronizăm, pentru că, de fapt, urmărim același lucru. Nu urmărim lucruri diferite. Și cred că am reuși astfel. Chiar s-a reușit, chiar dacă nici acum n-au fost toți cei care sunt parte din festival prezenți, dar au fost suficient de mulți încât să rescrie povestea și anul acesta. Pentru că dacă astfel de evenimente, cum creează soții Parasca și dumneavoastră, acolo în Ialomița, și alții la nivel național – pentru că se întâmplă multe lucruri, dar în cel mai fericit caz apare o știre undeva și atât, nu sunt mediatizate. Și, până la urmă, nu trebuie să ne facem un scop din mediatizare, pentru că este un eveniment între o sută de mii de alte evenimente care sunt mai importante, poate, decât acesta, din multe puncte de vedere. Mă interesează ca oamenii să stea unul lângă altul, să se simtă și să simtă despre ce este vorba acolo și care este rostul și rolul acestor întâlniri.
— Da, așa este. Ieri, spre exemplu, am avut o mare surpriză, când au venit doi soți și au spus că ei sunt din Slobozia și că sunt mutați la Botoșani de peste 10 ani. Și am rămas foarte surprinsă și îi vedeam cât de emoționați sunt de întâlnire, cât de mult apreciază și cât de mult a contat pentru ei că s-au întâlnit cu oameni de acasă, de la ei. Apoi a venit un domn din Covasna și a întrebat de o comună de lângă Slobozia, care face parte din Bărăganul Ialomițean. Spuneau că urmează să vină în septembrie la o nuntă acolo, că au rude. Așa că, vedeți, relațiile astea există de fapt. Doar că trebuie să le dăm ocazia să se reafirme. Dacă stăm bine să ne gândim, Orașul de Floci, prima capitală istorică a județului Ialomița, este locul în care crescătorii de oi din zona Sibiului veneau în transhumanță și primeau derogare să vină să pască acolo oile fără taxe. Sunt legături foarte vechi. Nu mai avem genul ăsta de legătură acum, dar mergem, cred că, pe același parcurs al înaintașilor noștri. Eu așa cred.
— Cred că unul dintre cele mai penetrante moduri de a aduce oamenii aproape este cel pe care l-a făcut și domnul cu doamna Parasca anul acesta, concursul gastronomic. Bucătăria tradițională locală. Și dumneavoastră aveți un astfel de festival în Ialomița.
— „La Casa Tudorii” se numește festivalul nostru gastronomic. Am luat numele mamei lui Mihai Viteazul ca emblemă. Ea acolo a locuit, a avut o activitate negustoreasă în zonă, că era un târg de negustori. Este un parc arheologic, în primul rând, și se strâng în fiecare an, din tot județul, cu comunități de oameni harnici care vor să arate ce au ei mai bun. Sunt lucruri care se repetă, dar sunt și lucruri pe care le descoperim în fiecare an. Pentru că ei caută rețete vechi. Avem un sloi de oaie pe care îl găsim aproape în toată România, dar există o particularitate a preparării lui, și asta se caută. Dar sunt mii de rețete. Anul trecut s-a publicat o carte cu toate rețetele înscrise la concurs. El se desfășoară pe patru secțiuni și vrem și noi să-l facem național, dar este de atât de mare anvergura asta județeană încât ne gândim cum să-l gestionăm la nivel național, pentru că e foarte mult de lucru. Avem o secțiune de mâncăruri calde, una de antreuri – preparate reci -, una de conserve și o alta de dulciuri. Și avem, pe de o parte, adulții, pe de altă parte, elevii, copiii de la liceurile cu profil tehnologic. Și să știți că e o competiție foarte mare. Uneori nici nu știi cum să faci să nu rămână ceva neapreciat, că știm cât de mult se implică oamenii să aducă acolo și să scoată în evidență ce au ei mai specific.
— Cum se face aprecierea?
— Avem patru jurii și avem mai multe criterii, printre care, în special, specificul locului. După aceea și nota de inovare, ca să spun așa, de punere în valoare a unei rețete, a unui preparat vechi. Contează și asta. Fiecare juriu are câte 5-7 membri, plus un președinte de juriu care apreciază. Se jurizează din toate punctele de vedere. Și fiecare juru merge, își notează și după aceea spunem fiecare ce preparate a selectat și le analizăm în comun, să nu existe niciun dubiu. Se acordă premiile 1, 2, 3 și marele premiu. În general, la marele premiu este un stand al unei comunități care vine și excelează la toate categoriile din concurs. Și asta este cea mai mare bucurie.
— Ce valori au premiile?
— Au mai crescut cumva în valoare. N-aș putea să vă spun exact, dar știu că am ajuns la 10.000 de lei pentru marele premiu. Erau foarte mici până acum doi ani. Pentru că nu conta neapărat premiul, cât conta în palmares să ai acest trofeu. Vă spun, când o comunitate pleacă acasă cu marele premiu, este ceva extraordinar, este recunoașterea că acea comunitate a fost apreciată. Spre exemplu, ca să vă imaginați, de la prima ediție vin veteranele de la Luciu. Veteranele de la Luciu înseamnă niște doamne care au peste 80 de ani acum, care când am început erau mai în putere. Și fac tot felul de produse de panificație cu maia. Ceea ce nu se mai întâmplă, nu mai găsești în altă parte. Și să le vezi că an de an evoluează, se reinventează, se redescoperă, și urcă pe scenă atât de bucuroase. Nu contează ce premiu iau, dar niciodată nu îl iau degeaba. Asta este ideea. Unele dintre ele au pierit. Deci nu mai au aceeași formulă de la început. Există un suflet acolo care le ține unite, doamna învățătoare Ana Banu, care și-a făcut o misiune din a-și susține comunitatea și le motivează în fiecare an, pentru că unele care au 85 de ani ar mai renunța însă ea știe să le susțină, să le motiveze. Când le vedem pe ele, veteranele de la Luciu, și pe copiii de la Liceul Tehnologic pe aceeași scenă, atunci ne dăm seama că totul are sens.
— Administrațiile locale sunt implicate în fenomenul acesta?
— Da și nu. De cele mai multe ori nu. Sunt implicate școlile mai mult. Cum să vă spun, nu e obligatoriu. Din 66 de comune și localități vin undeva la 25, 30… Dar nu s-a pus neapărat preț pe acest lucru. Muzeul Județean Ialomița este principalul organizator, Centrul Cultural este co-organizator. De fapt, toate instituțiile subordonate Consiliului Județean sunt organizatoare în acest eveniment. Se trimit invitații către școală, primărie, către toate instituțiile locale. Unele răspund, altele nu. Nu este nimic cu forța, nimic obligatoriu. Unii pot, alții nu pot. Dar sunt comunități care de-abia așteaptă să revină. Și asta este cel mai important. Iar atunci când avem o comunitate care vine pentru prima dată, este, cum să vă spun o victorie a organizatorilor. E ceva ce ne dorim.
— La nivelul la care dumneavoastră faceți ce faceți acolo, la Ialomița, raportat la evenimentele culturale pe care le vedeți prin țară, pe unde mai sunteți invitate, sau pe unde mergeți, sau de care aflați într-un fel sau altul, cum vedeți zona aceasta a culturii tradiționale peste 10 ani, peste 15 ani?
— Vă spun cu sinceritate că mi-e foarte greu să apreciez. O dată pentru că sunt în interiorul fenomenului, și din interior vezi mai greu. Din exterior se vede cel mai bine, dar nu reușesc tot timpul să mă detașez, să mă extrag. Mă uit la ceilalți și văd că sunt lucruri care merg pe tradiție, pe – cum să vă spun -, pe un curs deja prestabilit. Parcă dintr-o inerție, prea puține lucruri inovatoare văd. Asta este senzația mea, nu văd ceva care să îmi atragă atenția și să pot spune: asta e ceva tot adevărat nou. Și nu știu să spun cum vor evolua lucrurile. Mă tem, și de fapt ce mă deranjează pe mine cel mai mult la momentul acesta este că văd lucruri care sunt bifate și atât. Avem însă și un contra-exemplu, acest Festival Național Regina Sânzienelor. Aici lucrurile nu sunt doar bifate, aici se fac cu suflet, nu ca obligație. Totul este deschis, într-o evoluție, o construcție normală, permanentă, firească.Și permanent are un suflu proaspăt, deși, iată, acum este a 11-a ediție. Este viu festivalul acesta.
— Mai este o problemă, aceea a adresabilității. Publicul nu prea vine. Cum facem să mergem spre public sau cum aducem publicul spre noi?
— Vă dați seama, noi, care facem un festival de muzică clasică, ce luptă avem să aducem publicul? Am început cu mici momente publice de muzică clasică, recitaluri, quartet, apoi o orchestră mai mare, de cameră – lucrurile astea s-au făcut în ultimii opt ani -, iar la final îi întrebam dacă le-a plăcut, le spuneam că îi așteptăm la festivalul Ionel Perlea pentru că acolo vor vedea și mai mult, și mai frumos. Cu toate acestea, întotdeauna avem emoții. Am avut prima parte a festivalului, concursul internațional de canto, și am avut emoții să nu avem sala goală când pe scenă aveam o orchestră de 50 de interpreți, soliști din țară și din străinătate, juriu foarte important. Dar am avut o sală plină, la nivelul de 250 de locuri, adică este o luptă permanentă în condițiile în care avem și un liceu de arte care se numește tot Ionel Perlea iar de acolo avem cel mai puțin public. Dar am zis: decât să vină cu forța, mai bine nu vine, pentru că dacă vine cu forța, se foiește, pleacă, iese și așa mai departe. Este o luptă permanentă, și nu există o rețetă care să funcționeze peste tot la fel. Este vorba și despre relația pe care o avem direct cu publicul, relație care nu este absolut deloc ușoară.
— Care este cel mai mare eveniment pe care îl aveți la nivel județean?
— Acest festival internațional, „Ionel Perlea”, care a pornit de la nivelul unui concurs de lead, mic, și acum are trei mari momente: concursul internațional de canto, masterclass-ul internațional de dirijat și concursul internațional de dirijat. Anul trecut, la concursul internațional de dirijat, am avut 50 de concurenți inscriși din 25 din țări, inclusiv din Singapore, pentru că Perlea este foarte cunoscut în afară, iar misiunea noastră este să-l facem cunoscut și în România. Ca o notă de tristețe, în concurs nu s-a calificat niciun român, deci am avut participanți numai din străinătate. Cu mare bucurie am aflat acum că după cinci ediții de festival internațional Perlea, Brașovul a făcut un eveniment dedicat lui Ionel Perlea. Deci, cumva, am reușit ca și la nivel național să-l readucem în prim plan al interesului public pe dirijorul Ionel Perlea.
— Festivalul „La Casa Tudorii” cum stă ca adresabilitate? Acolo bănuiesc că vin mai mulți oameni.
— Vin foarte mulți. Sunt trei zile de evenimente. Este toamnă iar festivalul fiind probabil asociat cu această idee de ziua recoltei, oamenii vin. Este o zi a comercianților, de la care oamenii își pot face cumpărături iar o altă o zi este dedicată concursului gastronomic. Se începe însă la Slobozia cu o paradă medievală. Traversăm orașul și facem așa, un fel de chemare la festival, cu cai, cu costume medievale, cu Mihai Viteazul -care este interpretat de un actor, de obicei.
— Unde se țin celelalte două zile de festival?
— Undeva între Chirana și Giurgeni, pe drumul național, drumul vechi către mare, prin Ialomița, înainte de a trece podul de la Giurgeni spre Hârșova. Deci nu în oraș, în afară, în câmp. Acolo este un parc arheologic, o mică secție muzeală. Acolo se amenajează cu căsuțe acoperite cu stuf, cu baloți de paie, cu o scenă mare pentru seara care să termină cu concerte, dar tot așa, cu o muzică specifică, o muzică veche, o muzică populară. Anul trecut cred că au fost 15.000 de oameni.
— Poate că ar fi bine ca de astfel de evenimente, care au foarte mare impact și la care vin foarte mulți oameni, să „lipim” și alte activități care altfel nu ar atrage multă lume: lansări și prezentări de carte, diverse expoziții de artă sau altele de acest gen care să îi introducă pe participanți în lumea culturii.
— Noi avem sâmbăta, ziua care este dedicată comercianților, un cort cultural, unde avem activități de acest gen: lansări de carte, expoziții. Anul trecut am avut o expoziție denumită „Florării din Bărăgan”, acele arhitecturi din lemn care împodobesc casele, nu numai pe cele din Bărăgan, ci de peste tot, în ruralul românesc. Oamenii au venit special ca să viziteze, și-au făcut traseu de la București inclusiv arhitecți au apreciat această expoziție. Facem expoziții de fotografie, expoziții de carte cu specific gastronomic, o expoziție a Muzeului Agriculturii cu tradiția secerișului – de exemplu. Avem deci și alte activități culturale pliate cumva pe tematica mare a Festivalului „La Casa Tudorii”.
— Poate în toamnă, la ediția din acest an ne vedem la festivalul dumneavoastră.
— Vă așteptăm cu drag, întotdeauna suntem bucuroși de oaspeți.
Fotografii: Valeru și Cornelia Ciurea
