APELUL, adică Strigarea ca la Morunglav

martie 18, 2025

173

„Lăsata secului“ este una dintre sărbătorile importante din viața satului oltenesc. Este, bineînțeles, și un prilej de petrecere, drept pentru care ea se desfășoară „cu prelungiri“, adică „Lăsata secului de carne“ și „Lăsata secului de ouă și brânză“. Ultimele două duminici dinaintea intrării într-unul dintre cele patru mari posturi rânduite de Biserica Ortodoxă sunt, deci, menite a face ca intrarea în Postul Paștelui să ne găsească mai curați și împăcați între noi. Iată de ce, în aceste două duminici, finii merg la nași cu un plocon (mai mult sau mai puțin simbolic) și își cer iertare atât lor cât și părinților dacă au greșit cu ceva în anul care a trecut. Și cum aceste întâlniri sunt și motiv de petrecere, cu toții cântă și se distrează. În aceste două duminici au loc și „Strigările peste sat”, în unele zone la Lăsatul de sec de carne, în altele la Lăsatul de sec de brânză iar în altele la ambele.

Aproape fiecare localitate în care se practică obiceiul are specificul și denumire proprie. Fie că se numesc „Focuri” sau „Strigări”, sau „Ălimări”, sau „Bobotăi”, ele reprezintă același ritual, al focurilor purificatoare lângă care, după caz, se fac strigări satirice la adresa unor oameni care nu fac cinste comunității sau, din contră, strigări care anunță viitoare căsătorii. Se cântă și se joacă, într-un cuvânt se petrece. La Morunglav, localitate cu puternice rezonanțe istorice și etnografice aflată pe malul stâng al Oltețului, obiceiul poartă numele „Apelul”. Aici am ajuns duminică, 2 martie 2025, la Lăsatul de sec de brânză și ouă, pentru cercetarea acestui obicei. Maestru de ceremonii și organizator a fost Laurențiu Dincă, de 56 de ani, directorul Căminului din localitate, unul dintre acei puțini oameni din județul Olt despre care eu spun că fără implicarea acestora, fără pasiunea și dorința lor de a păstra obiceiurile și tradițiile locale, acestea s-ar pierde.

Am profitat de cele câteva clipe de răgaz înainte de lăsarea serii, când urma să înceapă Apelul ca să stau de vorbă cu el și alți câțiva oameni care cunosc și au practicat acest obicei și care fac tot ce se poate ca acesta să dăinuie, predându-l copiilor și nepoților lor sau, cum este cazul lui Laurențiu Dincă, tinerilor care îl urmează în păstrarea tradițiilor locale, cu obiceiurile și tradițiile dar și cu jocurile populare specifice și muzica lăutărească atât de cunoscută și apreciată, știut fiind faptul că Morunglavul a fost una dintre cele mai importante vetre lăutărești din județul Olt, alături de Iancu Jianu și Tomeni.

Cum era și cum este acum cu strigarea și cu focurile de la Lăsata Secului?
La noi, la Morunglav, nu prea s-a schimbat obiceiul. Se făceau mai multe focuri, unele pe deal, altele pe vale, pentru că satul are dispunerea asta mai deosebită, are dealul care coboară până în Olteț. Așa că, de oriunde te-ai uita, ai să vezi focurile. Și în seara asta o să vedeți mai multe locuri în care se face focul doar că nu se mai fac focuri pe dealuri. Oamenii și-au luat pământurile înapoi și fiecare are ori un petec de pășune, ori de vie, ori pădure… La noi, obiceiul acesta se numește Apelul. Prin acest foc, iarna este lăsată în urmă și se aduce primăvara pe care noi o primim cu bucurie.
Când începe și când se termină cu focul?
De început începe acum, după lăsarea întunericului iar de terminat se termină spre dimineață, ori când nu mai au ce pune pe foc, ori când li se termină vinul și încep să înghețe de frig.
Cine aduce vinul? Aduce cineva sau vine fiecare cu sticla în buzunar?
Mai vine și fiecare cu câte ceva dar, de obicei, pun mână de la mână și iau de la cineva, ca să nu amestece vinurile și să-i doară capul a doua zi. La noi vinul se mai numea „Mol”, o denumire din limba romani.
Sau, probabil un diminutiv de la „Molan”…
Oricum, acum toată lumea îi spune vin. La noi, la Morunglav, nu se duce lipsă de vin – pentru că este zonă viticolă -, și nici de lăutari sau de distracție. Cu toate că am cam uitat să mai râdem, dar când sunt evenimente d’ăstea… ne revenim. Adevărul este că sunt astea sunt legate între ele: vinul, lăutarii, bucuria, petrecerea… Uiți de necazuri.
Pe tine te-am văzut mereu vesel, nu te-am văzut trist.
Dacă am fi triști, viața asta ar trece și mai greu, și mai dificil. Conjuncturile actuale nu prea te îndeamnă la zâmbet.
Cine pornește focul, cum se strâng cei care urmează să facă strigările?
Întotdeauna este cineva care ia inițiativa, de obicei nu un singur om, ci mai mulți. Se vorbesc dinainte, aduc ce vor să pună pe foc, stabilesc ora de începere. De obicei, după lăsarea întunericului. Tinerii se adună în cete, pe lângă focuri. Vin cei din gospodăriile aflate în apropierea focului. Nu vin din alte sate decât rareori. Cum este la noi, care facem o manifestare mai mare, vine mai multă lume. Noi facem gogoși – Dana și Carmen (soția și fata n.n.) au făcut o postavă de aluat, cred că ies două sute de gogoși dacă nu mai multe -, vin fiert, mai facem și câte un grătar chiar dacă s-a lăsat sec de carne cu o săptămână înainte. Aducem și lăutari. Ar fi păcat ca aici, unde a fost o importantă vatră lăutărească să nu avem lăutari la un așa eveniment. Este adevărat că sunt din ce în ce mai puțini lăutari și la noi, dar noi aducem mereu. Avem Taraful „Oltenașii” care a fost de fiecare dată lângă noi la astfel de evenimente și nu numai. Mai este Taraful Mircea și Liviu Enache dar ei sunt ocupați cu altceva în seara asta. Și tinerii se simt mai atrași, iar pe noi, pe mine în primul rând, mă interesează să păstrez tradiția și să o duc mai departe cât oi putea. Nu mi-e teamă că s-ar pierde, vin din urmă tinerii ăștia care sunt dornici, îi văd eu… Am și ginerele căruia îi place, acum îl pregătim și pe nepot… Se adună tinerii în fiecare an aici, la noi. Uneori vin cu strigăturile pregătite dar, de cele mai multe ori cei strigați sunt împerecheați aici, pe loc, lângă foc. Cel care dă drumul la foc are obligația de a-l și stinge la final, când se încheie sărbătoarea și strigările.
Cine și ce strigă?
Poate striga oricine are pe cine striga. Adică dacă eu știu că cineva a avut o relație extraconjugală, să zic, și eu știu de ea, o strig, să știe lumea. „- Mă supără, băăăă! – Cine te supără? Mă supără X de pe vale cu Y din deal, că i-am văzut eu la fântâna lu’ Ciloiu când se pupau!”
Și nu îți este teamă să strigi astfel de lucruri?
Este cam pe propria răspundere. Oricum, nu prea îți este teamă, că ești înconjurat de tineri, ca o gardă de corp. Plus că este întuneric, este fum… Era bine când era pe deal că acolo chiar nu știa nimeni cine a strigat. Aici, în sat, te mai poate recunoaște după voce și, a doua zi, ăla care a strigat poate să-și ia bătaie ori de la bărbatul strigat, ori de la femeie. Că de multe ori se întâmpla ca bărbatul să afle atunci, la strigare, că nevasta lui a călcat strâmb și, de multe ori se lăsa cu păruială. Era distracție mare!… Acum noi folosim mai mult nume fictive, adică sunt fictive pentru cei care nu știu despre ce-i vorba. În sat fiecare om are câte o poreclă. Dacă zic, de exemplu, de unul al lui cutare, lumea știe că de fapt este vorba despre icsulescu. Așa că nu are nimeni niciun temei să te dea în judecată.
Ții minte câți ani aveai când ai fost la primul Apel, la prima strigare din viața ta?
Da, țin minte, că m-a bătut mama! Aveam nouă ani și nu mă lăsa nici să mă scald în Olteț, care era lângă noi. Nici pe mine, nici pe frate-meu. Îi era teamă că ne înecăm. Fratele meu este mai mic cu un an decât mine și, într-un an, de Lăsatul Secului ne-am hotărât să fugim la Apel. Așa că ne-am furișat și am vrut să sărim pe geam. Ferestrele, cum erau ele pe timpuri, se închideau la mijloc cu zăvor care venea peste un cui. Pe frate-meu l-am ajutat și a reușit să iasă dar eu am rămas agățat în cui de unde m-a salvat mama care, după ce m-a dat jos din cui, mi-a dat și corecția necesară și pentru că am vrut să fugim la Apel dar și pentru că îmi rupsesem pantalonii. Dar tot am fugit în noaptea aia la Apel, că eram năzdrăvani.
Voi, copiii, nu trebuia să duceți câte ceva ca să fiți primiți la foc?
Ne trimiteau ăia mai mari să furăm araci din glugile cu araci pe care le făceau oamenii care aveau vii pe dealuri. Ne puneau să facem curățenie, nu ne lăsau așa, pe degeaba.
Seara aceasta are însă și o altă semnificație. Este seara în care finii merg cu plocon la nași. Se mai păstrează aici acest obicei?
Da, cei căsătoriți mai recent – dar nu numai -, merg cu plocon la nași. În general se duc cu plocon la Lăsatul Sec de carne dar mai mult astăzi se duc. Se întâmplă să fie și familii mai sărace care nu își permit să ducă plocon și atunci merg doar să sărute mâna nașilor și să-și ceară iertare dacă le-au greșit cu ceva în anul care a trecut de la ultimul lăsat de sec. Pupatul mâinii nașului este un gest de noblețe pe care dacă nu-l faci, nu prea mai calci bine în fața nașului.
Înțeleg că aici încă mai există o relație sănătoasă între fini și nași.
Da, există! Aici încă se mai consideră că nașul este al doilea părinte, cel spiritual.
Ce trebuie să conțină coșul cu care se merge la nași?
Obligatoriu sarmale, friptură de pasăre sau de porc, pâine proaspătă făcută în casă – nu cumpărată -, zahăr, vin, mere. La ploconul din seara asta se pun brânzeturi, ouă, pâine, vin și țuică.
Pe masa de Lăsata Secului se pun doar produsele din plocon, aduse de fini?
Nu, nașul, ca orice bun gospodar își așteaptă finii cu masa întinsă, cu bucate pregătite de ei pentru acest prilej. Titlul de naș îl și obligă, cumva. Oricum, și ploconul cu care veneau finii era pus pe masă. Chiar se mânca tot fiindcă de a doua zi se intra în post, iar oamenii țineau cu sfințenie posturile. Acum au lăsat-o mai moale oamenii cu posturile.

În timp ce noi vorbeam, curtea casei lui Dorinel Marius Drăgulin-Dincă se animase. Pentru că Laurențiu Dincă a ținut cu tot dinadinsul ca evenimentul să se desfășoare așa cum îl știa el de copil, aprinseseră focul la grătar dar și sub două tuciuri puse pe pirostrii, în care urma să se facă mămăliga și gogoșile.

Daniela Dincă și Cristina Luiza au fost responsabile cu mămăliga, cu gogoșile, cu plăcintele și cu ceva ce nu am văzut până acolo: ouă împachetate în foiță de staniol și coapte pe grătar. Trebuie spus că la formarea gogoșilor a participat și Matei Drăgulin, nepotul lui Laurențiu Dincă.

În stradă, la intersecție, erau deja pregătite materialele pentru focul ce urma să înceapă odată cu lăsarea întunericului. Formația „Oltenașii”, cu Marian Savu (zis Piți – solist vocal), Marian Boznea (la clape) și Dorinel Marius Drăgulin-Dincă (solist vocal) făcuseră deja probele de sunet și începuseră să cânte. Copiii și tinerii din formația de dansuri a comunei Morunglav – al cărei instructor este tot Laurențiu Dincă -, îmbrăcați în costumele lor populare își făceau încălzirea pentru petrecerea care se anunța. Începuseră să se alăture sătenii, actorii locali participanți la obicei.

Mă îndrept cu microfonul către Constantin Radu care are 68 de ani și este consilier local al comunei Morunglav. Acum este „fochist”, adică se ocupă de focul de la grătar și de cel de sub tuciul în care se fierbe vin, și care este chiar la poartă, alături de grătarul cu mici care este în grija Danei Muscalu.

Dumneavoastră când ați participat pentru prima dată la acest obicei, Apelul?
Cred că aveam nouă sau zece ani. Eu sunt născut în satul Ghioșani, al comunei Morunglav. Pe vremea aia, la noi, focurile se făceau numai pe dealuri, nu în sat.
Când a coborât în sat acest obicei?
În ultimii ani, după 1990, când oamenii au devenit proprietari și nu i-au mai lăsat pe băieți să urce acolo unde se făceau focurile și strigările.
Și la Ghioșani se furau aracii oamenilor să fie puși pe foc?
.. Pentru aprins focul mai luau copiii și paie sau fân strânse de oameni și lăsate pe dealuri. Și oamenii nu au mai fost de acord să îi lase să facă focurile acolo.
Copiii strigau și ei?
Nu, numai cei mari. Ei puteau să și fugă în caz că îi alerga cineva dintre cei strigați. Noi, cei mici, făceam doar gălăgie.
Ce se striga?
.., se strigau și d-ăle bune și d-ăle rele…
Erau și strigări cu fapte bune?
.. Ne culegeam informațiile de la cei mai în vârstă că noi, copii, nu știam, dar îi auzeam vorbind, că nu se fereau de noi. Apoi le dădeam mai departe, să fim primiți la foc. Pe urmă, când am mai crescut, strigam noi la foc ce auzisem.
Părinții și bunicii vă luau pe lângă ei, să învățați cum se face?
Nu, părinții nu ne lăsau. Se întâmplaseră tot felul de lucruri… Copiii se joacă, se împing, pot să cadă în foc, să se ardă și câte și mai câte. La noi, la Ghioșani, era obiceiul să și sărim peste foc. Se zicea că pentru sănătate și putere.
La Apel, la strigare, participau doar băieți sau și fete?
Mergeau și fete, stăteau cu noi dar nu se băgau în ceata de strigători. Noi, băieții eram mai arțăgoși și săream peste foc dar și fetele, cele mai băiețoase săreau.
Nu se vorbea sau striga vulgarități?
Nu exista așa ceva pe vremuri. De fapt nici acum nu se strigă vulgarități la Apel. Dar pe stradă… ce poți auzi de la copii… indiferent că sunt băieți sau fete. În special fetele… înjură mai rău decât băieții…
Spuneți „pe atunci” de parcă ar fi fost acum o sută-două de ani. Când au apărut vulgaritățile în limbajul copiilor și tinerilor?
Încoace, după anul 1990. Poate ceva mai înainte dar nu cred. Noi, cei care suntem mai în vârstă rămânem surprinși când auzim asemenea vocabular la fete.

Focul se aprinsese deja în intersecție, puțin mai departe de drum. Gabriel Butoi (zis Moga), Alex Truță, Alexia Ciorâcă, Daria Truță, Ionela Anghelina, Iulian Avram, Mihăiță Avram, Maria Sofia și Andreea Preduț – „Apelanții”, adică responsabilii cu strigarea – își organizaseră în minte ordinea celor pe care urmau să îi strige și chiar începuseră a striga, spre amuzamentul sătenilor care umpluseră intersecția.

În timpul acesta, Rafael Căpățână (zis Rafi de la Morunglav), care are trei sute de capre și hotărâse să „doneze” un ied pe care îl sacrificase special pentru acest eveniment, începuse a-l așeza pe grătar. Tocmai luase de pe grătar ouăle coapte, cu un gust deosebit, nu ca al oului fiert. Merită încercat o dată, mai ales că, după cum spune Rafi, se poate face și pe plită sau la cuptor sau direct în jar. Printre sătenii veniți la strigare, la Apel, l-am văzut și pe Dumitru Stănică. Are 60 de ani și este consilier local al comunei Morunglav.

Ce știți despre obiceiul Apelul?
Apelul, ca obicei, este la noi din moși-strămoși. Eu aveam vreo zece-unsprezece ani când am participat pentru prima dată la obicei.
Vă lăsau părinții?
A, nu, mergeam pe ascuns. Se făceau focuri mai, în vârf de deal și se strigau fetele cu băieții cu care urmau să se căsătorească. Se mai strigau și moșii cu babele, dar și combinații: moșii cu fetele, babele cu băieții… De distracție.
Cum se striga?
„A-lo-le-lo-le-lo-le-lo! Mă roagă, mă roagă! De-o săptămână-ntreagă!” Și i se răspundea: „- Cine mi te roagă?” „- A lu’ cutare! Să-i facem leagăn de mătase și să-l aruncăm la a lu’ cutare-n casă! E bine bă?” „- E bineeee! Să trăiască! Să trăiască”. O luam cu strigatul de la un capăt de sat până ajungeam în capătul celălalt.
Cum de s-a reușit păstrarea acestui obicei? Văd că aici în toată comuna se fac focuri și mai toată lumea participă.
Dacă noi am moștenit obiceiul de la părinții și bunicii noștri, din străbuni, trebuie să-l ducem și noi mai departe la rândul nostru, să-l lăsăm copiilor.
Se făcea pe deal sau și în sat?
De regulă se făcea pe deal, ca să vadă lumea din sat și să se și audă bine strigările. Oamenii stăteau pe prispa caselor și ascultau strigările. Toată lumea era curioasă cine cu cine este strigat. Toată lumea aștepta seara asta, așteptau strigarea, mai ales fetele și băieții, să vadă dacă se știe cine cu cine este în vorbă de căsătorie. Se ridica un rug mare, din lemne și orice putea să ardă… Era ca un foc de tabără, era foarte frumos.
Acum așteaptă lumea strigarea cu același interes?
.. Noi vrem să continuăm tradiția, să nu dispară. Față de celelalte comune din jurul nostru, Oboga, Călui, Iancu Jianu, la noi se respectă tradiția. Și nu numai acest Lăsat de sec. La noi se respectă toate sărbătorile religioase. De exemplu, la Rusalii. Avem aici, la Morunglav, călușari autentici. Suntem singura localitate din Olt în care partea de căluș numită Floricica, cea pe care o fac toți călușarii, din toate zonele, se joacă pe partea stângă în timp ce toți ceilalți o joacă pe partea dreaptă. Și mai este ceva: călușul nostru nu este de scenă, este de țărână, cum se zice. Vătaful cetei noastre de călușari are 83 de ani și joacă călușul ca nimeni altul. Este chiar tatăl primarului.

În stradă se joacă. O horă mare în care s-a prins aproape toată lumea. Cineva a pus în mijlocul horei o batistă cusută pe care așezase bancnote și monede, un fel de plată pentru ca omul să poată juca și petrece înainte de termenul la care avea dreptul după un deces în familie. Îl văd pe Lucian Meianu, care are 67 de ani și este consilier pe cultură în Consiliul local Morunglav.

Care ar fi modalitățile de a păstra aceste obiceiuri? Cât de mult se implică cetățenii, cât de mult se implică primăria?
Cred că implicarea trebuie să înceapă de la conducătorii comunei, a Primăriei, a Consiliului local… Pentru că pe cetățeni, în primul rând pe cei tineri trebuie să îi determinăm, să îi facem să înțeleagă rostul acestor tradiții și cât de important este să le păstrăm. De la ce se striga pe vremea când eram eu copil și până la ce se strigă astăzi nu este o diferență foarte mare. Doar că atunci se strigau lucrurile bune, adică se cam anunțau viitoarele căsătorii. Se știa că fata lui Popescu vorbește cu băiatul lui Ionescu și atunci, la strigare, tinerii practic anunțau viitoarele căsătorii. Pentru că după Paști începeau nunțile. Acum este doar… pamflet. Au dat-o spre umor.
Vreți să spuneți că nu a fost dintotdeauna umoristică această strigare?
Pentru că pe timpurile acelea dacă se striga un moș cu o fată de măritat se lăsa cu scandal. Și nu își permitea nimeni. Exista o conștiință. Nici prin minte nu le trecea celor care făceau Apelul să strige altceva decât ce se cuvenea.
Deci bășcălia s-a născut mai târziu?
Da, mai târziu, în timpurile astea.

Cristina Luiza Drăgulin Dincă împărțea oamenilor gogoșile făcute în timp ce Daniela Dincă încă mai avea de făcut din postava de aluat pe care o frământaseră. În același timp, făcea și o mămăligă pe care, la final, a răsturnat-o pe masa rotundă pe care a rămas loc doar pentru a fi puse, de jur-împrejur, felii din brânza de capră (o minune de brânză, și proaspătă, dar și veche!) adusă în dar tot de Rafi, cel cu iedul sacrificat pe care îl fripsese și acum îl împărțea, în primul rând Apelanților, celor care strigaseră până atunci.

Undeva spre miezul nopții am plecat din Morunglav. Prin satele comunei încă mai ardeau focuri. Trecând prin localitatea vecină, Bobicești, localitate unde am cercetat pentru prima oară obiceiul în anul 2000, am găsit, de asemenea, multe focuri, semn că obiceiul se păstrează. Este semn bun pentru cultura tradițională a acestor locuri.

Desgpre „Apel” am stat de vorbă și cu Nicolaie Dincă, originar din satul Morunglav al comunei Morunglav, la câteva zile distanță. Cu el mai fusesem și la Strigarea peste sat de la Oporelu, în urmă cu câțiva ani.

Ce îmi poți spune tu, ca unul născut și crescut în Morunglav, despre obiceiul „Apelul”?
Generic, obiceiului i se spune „Strigatul fetelor” dar, ca o subdenumire, în toate satele comunei îi spune și „Băgatul fetelor în brânză”. Pe vremuri se ținea de două ori: la Lasatul sec de carne și, la o săptămână după, la Lăsatul sec de brânză și ouă. Adică fetele se băgau în brânză în prima duminică și se scoteau din brânză în cea de-a doua.
Mai sunt încă localități în care se face de două ori.
Și la Oporelu a fost o perioadă când se făcea la fel. Știu asta cu siguranță pentru că am lucrat mulți ani acolo.
De ce „Apelul”?
Satul Morunglav este împărțit în mai multe cătune. Cum începi să urci către Ghioșani începe Linieniul, unul dintre aceste cătune, acolo unde Oltețul a mâncat din maluri că la un moment dat au trebuit să îi amenajeze malul. Vălceaua aia era în vecinătatea zonei locuită preponderent de lăutari. Denumirea „Apelul” pentru „Strigatul fetelor” s-a practicat doar în zona de interferență situată cumva în centrul localității Morunglav, în vecinătatea comunității de lăutari. O foloseau și știau de ea și ceilalți locuitori ai comunei probabil adoptată prin mimetism. Altfel nu-mi explic de ce se numea și se numește așa decât în zona aia. În niciun alt sat al localității nu îi spune Apel. Cred că acolo sunt și foarte mulți proveniți, veniți din alte părți.
Focurile se făceau pe deal sau în vale, în sat?
Unul dintre focuri – pentru că erau multe focuri -, avea loc chiar pe terenul nostru, o fâșie moștenită, de 14 metri jumătate spre deal, 14 metri spre vale, despărțite de drumul principal. Sus, pe panta pe care o am și acum în proprietate era un fel de poiană, un fel de coamă netedă, unde puteau să stea lemnele și cauciucurile vechi așezate în poziție orizontală. Plus că era și accesibilă, că erau niște poteci pe unde puteai să ajungi acolo.
Ce și cum se striga?
Vreau să spun că aspectul ludic, uneori chiar vulgar nu a ocolit tineretul și pe cei care practicau acest obicei. Cu privire la textul pe care îl folosesc în mod obișnuit, în afară de „- Aoleoleleo! – Ce-ți e, măre, ce-ți e? – Mă supără, mă supără! – Cine mă? – Ioana lu’ cutare! – Să-i facem leagăn de mătase să o aruncăm la cutare în casă!”. Sau invers.
Cei pe care îi „cuplau” erau cuplați în glumă sau chiar urmau să se căsătorească? Pentru că există mărturii cum că inițial, toate strigările erau adevărate, adică erau un fel de anunțuri pentru că se leagă cumva de câșlegile care erau în perioada asta a postului Paștilor, până începeau nunțile. Că atunci se cam știa cine cu cine urma să se căsătorească și practic acestea erau niște anunțuri, în special pentru cei care încă nu făcuseră cunoscut lucrul acesta.
Erau și așa, dar erau cuplați și în glumă. Era și o formă de mici răutăți, pentru că de obicei erau cuplați cei care aveau diferite tare.
Cine participa la strigare?
Nu știu cum este în alte localități dar la Morunglav participau – din ce știu eu -, chiar și unele fete mai îndrăznețe. Iar ca să nu existe discuții se luau în tărbacă și ei, cei care strigau. Oricum, fetele erau primele care plecau acasă, nu stăteau până la sfârșit. Băieților, după ce beau și se încălzeau bine – pentru că nu se putea fără vin sau spirtoase -, le dispăreau și filtrele psihologice. De asta spuneam că strigarea avea și un aspect ludic, dus uneori către pornografie. Dacă la strigările „pe bune” se spunea „Să-i facem leagăn de mătasă/ să-l (s-o) aruncăm la cutare în casă”, în varianta pornografică suna așa: „Să le facem leagăn de cucută/ să-i aruncăm în podul morii să se …”. Moara era lângă casa noastră. Și era unica moară din sat. O știu de când eram mic, funcționa cu un tractor. Și mai strigau: „- Cine o îmbracă? – El! – Cine o spală? – El! – Cine îi dă bani? – El! – Cine o …? Noi!”.
Când ai participat tu pentru prima dată la un astfel de Apel?
Cred că aveam șapte sau opt ani, prin 1977, ba cred că și mai devreme, înainte de cutremur. Tata lucra la SMT – cum era pe vremea aia, mai toți părinții noștri lucrau la SMT -, și îi rugam ca acele cauciucuri pe care nu le mai foloseau să le strângă undeva, să le luăm noi la focuri.
Și te lăsau să te duci la focuri?
Păi aveam frații mai mari și mă luau cu ei. Nu scăpau de dracu’.
Te luau ca să vezi cum se face, să înveți?
De obicei mă puneau la hămăleală. Focurile se făceau duminică seara și, după ce te afumai cu fumul ăla – mai săream și peste focuri -, a doua zi întârziam cel puțin o oră la școală pentru trebuia să ștergem catranul ăla de pe față, de pe mâini. Se făceau câte două grupuri de strigători la fiecare foc.
Pentru că tot ce se întâmpla în viața satului tradițional avea un rost, ce rost crezi că aveau aceste strigări?
Dacă stai să te gândești, cred că reprezentau și un moment de libertate. Pentru că la adăpostul întunericului își permiteau să spună orice. Este evident că între noi aveam și din ăia care a doua zi ne turnau. Erau foarte multe focuri în zona noastră dar s-au rărit.
De ce s-au rărit?
Pentru că nu mai sunt tineri. După Revoluție, după 1992 cred, a început căderea asta demografică. Oamenii au început să plece din țară, tineretul s-a rărit. Acum, în schimb, Morunglavul crește. Am văzut o mulțime de copii. Aproape cum era pe vremea mea când la un moment dat, în perioada decrețeilor, eram în clasa a șasea, era școală cu zece clase și erau două clase a câte 34 de elevi în clasele 5-8.
Oare au existat și situații în care cineva plătea – în vin sau chiar cu bani – ca să fie strigat, el sau altcineva?
Între noi era un fel de vătaf, cel mai cel, care lua inițiativa. De obicei erau cei mai în vârstă. Unul dintre ei era actualul soț al verișoarei mele, leat cu fratele meu mai mare, Gheorghe. Odată știu că a venit la el unul dintre cei care strigau și a zis „- Bă, mă rugă nea Mitran să nu-l mai strigăm că e bătrân.” Omul era văduv dar era un tip din ăsta care era foarte volubil. Făcea diferite glume pe la nunți, se distra, dansa de unul singur. Atunci, la momentul ăla, au luat-o ca pe o chestie serioasă dar după ce s-au încins spiritele și s-au dezlegat limbile, l-au strigat.
Când începea și când se terminau focurile?
Trebuiau duse lemnele, cauciucurile și ce mai duceam noi acolo încă pe lumină, în acea zi. Atunci, în anii șaptezeci, toată lumea dădea dovadă de înțelegere, chiar și organele statului. Adică nimeni nu prea făcea mutre. Toată lumea știa că era pământul lui cutare și nu era cultivat. Nici noi nu ne duceam să facem rău. Când începea să se lase întunericul se adunau pe rând, dădeau foc la roți și la lemne și începeau și cu băutura. De-aia primele strigări erau cele „curate”. Alea se spuneau prima oară. După aceea nu mai erai sigur care mai era treaz sau care mai era destul de lucid.
Când te duceai acolo unde era focul, te duceai cu sticla de băutură și cu mâncare sau te duceai cu mâna goală?
Se aducea și mâncare, sigur! Nu puteai să bei fără să mănânci ceva. Fiecare venea și cu băutură și cu mâncare: carne, cârnați, murături. Fetele aduceau gogoși. Puneam cârnații în băț, pe lângă foc. Mai auzeai a doua zi pe câte unul prin sat care se plângea că i s-au furat niște cârnați. Fără mâncare și băutură nu era chef. Era o formă de a-ți exprima libertatea în condițiile alea de atunci. Printre altele. Cred că și datorită acestui fapt obiceiul s-a perpetuat în timp. Uită-te că după Revoluție, nemaifiind vorba de necesitatea asta, de a găsi un mod de a te exprima liber și de a putea fi sarcastic – sau, mă rog, incisiv satiric -, astăzi, când poți face asta oricând și ești liber, atunci principalul motiv pentru care așteptau cu atâta ardoare momentul ăla al strigărilor a dispărut. Atunci aveau posibilitatea să se răzbune moral pe cutare sau cutare.
Se făcea o listă sau fiecare venea fiecare cu câte o propunere?
Ăia mari se ocupau de asta. „Bă, fii atent, facem pe ăsta și pe ăsta.” Pe urmă începea alcoolul să-și facă efectul. Era suficientă o scânteie și pe urmă ideile curgeau.
Era unul mai bătrân pe care îl luau cu ei la strigare?
De obicei, bătrânii acceptați erau ăia holtei, care își acceptaseră situația. Sau vreun bețiv de ăsta, și holtei și bețiv.
Cine aprindea focul, cine îl stingea? Era cineva responsabil, adică să-și asume asta?
Nu a fost niciodată o ordine. De obicei ne puneau pe noi, ăia mai mici: „- Bă, știți să aprindeți focul? – Da! – Ia treci și aprinde focul!”. Și de alimentat, tot noi, copiii, alimentam focul. Singurul lucru pe care îl transmiseseră oficialitățile cumva, pe diferite căi, era să nu lase nimeni vreun foc aprins.
Cum îl stingeați?
Păi stai tu liniștit că nu pleca nimeni de acolo până în faza de cenușă, înțelegi? Iar dacă cumva era acolo o zonă nisipoasă sau pietriș puneau peste ultimii tăciuni. Sau, când se întâmpla să fie zăpadă – că au mai fost și ani cu zăpadă -, puneau zăpadă.
Îți aduci aminte când a coborât obiceiul de pe dealuri în sat?
Înainte de Revoluție nu se dădea voie în sat. Cred că primele focuri făcute în sat, focuri de mai mici dimensiuni, au apărut prin anul 1992. Atunci am fost ultima oară și stiu că acolo, în zona morii, jos, au făcut unii niște focuri. Dar mici. Mai găseai și câte un zurliu din ăștia care-și aprindea focul la poartă, scotea scaunul și sta. Dar nu știu dacă strigau. Scopul focurilor era sa fie vizibile. Dacă îl faci la poartă nu e vizibil decât pentru doi-trei vecini. Dealul are și rolul de amplifica, valea devine ca un anfiteatru și se aude foarte bine. Înainte vreme, peste tot focurile erau pe dealuri. După aia le-au coborât. Una dintre explicațiile faptului că au coborât de pe dealuri în vale, în sat, ar fi aceea că, după 1990 dealurile alea au redevenit ale cuiva, ale proprietarilor și ei puteau să fie de acord sau nu cu focurile pe terenul lor.

Strigatul fetelor din 2 martie 2025 de la Morunglav a fost o experiență aproape inedită în sensul că tot ce s-a întâmplat acolo a fost făcut după tipicul dintr-un timp oarecum îndepărtat. Iar faptul că un număr mare de localnici au participat la acest „Apel” – cum îi spun ei -, este un fapt îmbucurător. Și dătător de speranță că obiceiul va merge mai departe, prin generațiile de acum spre generațiile viitoare.