Obiceiuri de început de an

Societatea a avut şi are – acum poate mai mult decât oricând – nevoie de apropiere între membrii săi. Ne-am depărtat prea mult unii de alţii şi, din această cauză – vorba poetului Marin Sorescu -, nu ne mai recunoaştem. Avem o forţă uriaşă, pe care nu ne-o (mai) cunoaştem: forţa spiritului. Astăzi, când încrederea şi credinţele noastre sunt puternic zdruncinate, când ierarhiile valorice sunt nu numai răsturnate dar şi amalgamate este nevoie de o nouă „unire în cuget şi-n simţiri“. Este necesară şi obligatorie repunerea în ordine a valorilor societăţii româneşti. Nu ne trebuie, neapărat, un lider. Fiecare dintre noi putem deveni propriul lider. Fiecare dintre noi putem spune lumii cum credem că trebuie realizată revenirea la un statut social demn de o fiinţă umană.

Judeţul Olt mai are (încă) o bogată zestre spirituală şi culturală păstrată în obiceiuri şi tradiţii de început de an, unele cu semnificaţii religioase deosebite în lumea satului românesc, altele păstrate dinaintea creștinismului.

De la obiceiurile Vasâlca (de la Morunglav), Ceata (Banda) lui Iancu Jianu (de la Brastavățu și Izvoru) la obiceiurile legate de Bobotează și practicate în toate localităţile; apoi Botezul cailor şi Concursul de cai de la Slătioara, Păzitul fântânilor la Izbiceni în nopțile de până în ziua Sfântului Ion, când are loc Iordănitul – obicei practicat în multe localităţi de pe Valea Oltului şi Valea Dunării dar, mai cu seamă, în Vădastra, Vișina Nouă, Vădastra, Vădăstrița, Brastavăţu, Izbiceni și Giuvărăști, fiecare localitate având specific şi mod diferit de desfăşurare. Este de remarcat aici implicarea tinerilor dar şi a unor oameni care iubesc tradiţiile şi obiceiurile şi care fac eforturi pentru ca acestea să nu dispară. Se poate observa un lucru important şi anume că aceste obiceiuri se practică aproape exclusiv în sudul judeţului Olt. Acest fapt poate şi va trebui să devină subiect de studiu pentru că şi în nordul judeţului au existat, cu siguranţă, obiceiuri şi tradiţii care, în timp au dispărut. Lipsa unor lideri care să le iubească şi să le perpetueze, lipsa de interes a autorităţilor locale au dus la trecerea în uitare a acestor tradiţii locale care înainte făceau parte integrantă din viaţa oamenilor satelor.

La Slătioara, în județul Olt, obiceiul botezării cailor și concursul de cai din această mare zi a ortodoxiei, Boboteaza (sau Botezul Domnului), 6 ianuarie, se pierde în timp. Nici cei mai în vârstă nu îşi mai aduc aminte. Se pare că perioada interbelică a fost vârful de interes acordat acestui obicei. Poate că încuratul cailor, obicei răspândit printre crescătorii de cai de la sate, a fost cel de la care s-a pornit. Poate că un preot iubitor de tradiţii s-a gândit (aşa cum s-a gândit şi preotul Marin Bica, cel care după 1990 a reluat aici acest obicei în urma discuţiilor purtate cu sătenii), să boteze caii la Bobotează. Cert este faptul că slătiorenii – ca mai toți locuitorii satelor din vechime -, erau mari iubitori de cai. Caii se foloseau nu numai la muncile câmpului sau la transporturi ci şi la nunţi sau alte evenimente ale comunităţii. Atunci caii erau împodobiţi cu panglici multicolore, ciucuri, li se împleteau coamele, cozile, li se puneau clopoţei, le erau curăţate şi vopsite copitele. Fiecare încerca să atragă atenţia asupra calului său pentru ca sătenii din comună dar şi din comunele limitrofe să declare că armăsarii sau iepele lor sunt cei/cele mai puternici/puternice sau cei mai frumoşi/frumoase. Din 1991 slătiorenii au reluat obiceiul, legându-l din nou de biserică, mergând în fiecare an de Bobotează (6 ianuarie) cu caii pentru a fi botezaţi de către preotul satului. Preotul Marin Bica spune că în anul 1990, când a venit ca preot paroh la Parohia Slătioara I, i-a întrebat pe enoriașii săi dacă există vreun obicei mai deosebit care să merite să fie reluat. Așa se face că la 6 ianuarie 1991 avea loc prima ediție a acestei sărbători la Slătioara. „În 6 ianuarie 1991 s-a organizat pentru prima dată Concursul de Cai în comuna Slătioara, la inițiativa mea. Competiția avea o secțiune de călărie (se pleca de la biserica de la deal), una de frumusețe și una de tracțiune. La prima ediție juriul a fost format din Marin Bica (Preot paroh), Bebe Lungu (primar), Florin Fulga (doctor), Marin Lungu (epitrop) și întreg Consiliul Parohial. Primele patru concursuri s-au ținut în fața Sfintei Biserici din Parohia Slătioara I, apoi, datorită numărului din ce în ce mai mare de participanți, concursul s-a mutat în fața Primăriei, ulterior la marginea dinspre est a localității, la Glod iar de doi ani la târgul din Slătioara. În primii ani, 1991 și 1992, banii de premii au venit de la Parohie. Începând cu cea de-a treia ediție, concursul a beneficiat de sprijinul financiar al senatorului Ion Toma, al directorului economic Tudor Popa și al Primăriei Slătioara. În timp ni s-au alăturat și alți sponsori care au susținut premiile, din ce în ce mai substanțiele pe măsură ce creștea interesul și participarea.” Pasiunea creșterii cailor a făcut ca obiceiul să reziste în timp. Astăzi reprezintă excepții caii care sunt folosiți pentru tracțiune, aceștia fiind crescuți aproape exclusiv din dragoste, pentru frumusețea lor, pentru forța și în același timp delicatețea pe care le emană, aceste atribute fiind dealtfel și cele care îi îndeamnă pe oameni să păstreze astfel de obiceiuri care sunt închinate acestor animale magnifice, caii: Botezul cailor, concursurile de cai de la Bobotează și de la SânToader (în prima sâmbătă din Postul Paștelui).

Boboteaza și Sfântul Ion sunt două evenimente strâns legate nu numai de biserică, de credințe, ci și de ritualuri de purificare, de curățenie sufletească și trupească, de păstrare a amintirii celor morți. Ceea ce se întâmplă în dimineața de Sfântul Ion în câteva dintre cimitirele și bisericile satelor din sudul județului Olt reprezintă păstrarea unor legături speciale pe care cei din această lume nu vor să le rupă cu cei plecați „pe lumea cealaltă“. Este credința în ceea ce folclorul popular denumește „viața fără de moarte” (prezentă și în slujba de înmormântare) reflectată și păstrată prin obiceiurile și tradițiile din Vădastra, Vișina Nouă, Crușovu, Brastavățu, Vădăstrița și alte localități, preponderent din sudul județului Olt. În aceste comune, tradițiile vechi de sute de ani sunt duse mai departe atât de femeile care își asumă anumite îndatoriri față de morții lor cât și de tinerii rămași (din fericire!) în aceste localități.

În drum spre biserica din Vădastra am întâlnit-o pe A. B., în vârstă de 71 de ani, pe care am întrebat-o ce se făcea și ce se mai face aici în ziua de Sfântul Ion: „Dimineața, până în răsăritul soarelui se merge în cimitir, la cei care au purtat numele Sfântului Ion, dar nu numai la ei, și se tămâie, se stropește crucea cu agheazmă apoi se împarte ceva pentru sufletul răposatului. Dar obiceiurile se duc, toate. Începeau de la miezul nopții să umble cu Iordanul, ăi mai în vârstă și mai tineri, care urmau să preia obiceiul. O țineau așa toată ziua. Era o frumusețe. Acum, nu mai este… La noi, la sate, lucrurile erau foarte bine puse la punct, nu era nimic lăsat la voia întâmplării și nici nu puteai să sari peste obiceiuri, că râdea lumea de tine.” Căutând o explicație am întrebat dacă obiceiul nu se mai perpetuează pentru că nu ar mai fi copii. „Copii mai sunt, dar nu vor să se mai ducă. La mine nu a venit decât un singur copil, cu sorcova. Cu Moș Ajunul, nimeni, Acum, cu Iordănitul, nimeni. Tineretul nici nu mai știe ce înseamnă asta. Și parcă le este și rușine: cum să mă duc eu să iau colaci și covrigi? Și nici nu mai este cineva care să-i îndemne, să le spună. Copiii mei sunt plecați din țară dar de câte ori ne vedem își aduc aminte cu plăcere cum se duceau cu colindul și ce frumos era.”

M.I. are 79 de ani și spune cu tristețe și cu o oarecare resemnare: „Erau familii care aveau și câte nouă copii. Cred că nimeni nu avea mai puțin de doi-trei copii. Și toată lumea avea credința în suflet. Astăzi, copiii nu mai au credință nici în Dumnezeu. În biserică găsești mai mult bătrâni. Mai mult femei. Înainte vreme, când te duceai acuma la cimitir și făceai parastas și capetele pentru morți (colacii sau prescurele n.n.) te duceai la cimitir pe la opt, opt și ceva. Acu’ plecai la șase și ceva de-acasă și ele veneau deja de la cimitir. Ce-or tămâia noaptea? (…) Sunt și femei care tămâie pentru familiile celor morți. Sunt tocmite și ele se ocupă de tot în ălea șase săptămâni de la moarte. Și tămâiatul, și pomana. Am făcut și eu.”

Căpețelele[1] erau făcute de femei din sat, oarecum specializate, care știau ce colaci să facă, ce forme, ce simbolistică și ce rost aveau fiecare. „Noi avem două cimitire aici. Acu’ mai sunt câteva femei care mai știu da’ după ce ne-om duce și noi, nu mai rămâne nimeni care să știe și să facă lucrurile ăștea. N-ai să mai vezi pă nimeni în cimitir. Acu’ e criză și dă preoți. – spune M.I.”

Obiceiul Iordănitului celor vii, când cetele de colindători merg cu lăutari sau cu o fanfară din casă în casă pentru a stropi cu busuioc și cu apă sfințită gazdele dar și păsările, animalele și acareturile gospodăriei se păstrează mai la Vădastra și Giuvărăști. Dacă nu cu mulți ani în urmă pe ulițele satelor (devenite între timp străzi!) umblau cete de colindători în grupuri mai mari sau mai mici care să îi Iordănească pe cei care purtau numele Sfântului Ion sau pe oricine le lăsa poarta deschisă, Iordănitul anului 2025 a fost sărac,  doar o ceată mai mare colindând la Vădastra și altele, mai mici, la Giuvărăști. Dacă mai punem la socoteală și pe colindătorii „singuratici” putem afirma că obiceiul (încă) nu s-a pierdut, că el este viu dar și că fără ajutorul autorităților locale sau al unor oameni care să țină și să vină în sprijinul celor care susțin și mai practică aceste tradiții și obiceiuri locale, acestea se vor stinge și vor intra în „fondul pasiv”. Este și cazul celei mai importante cete de colindători cu Iordanitul, cea de la Vișina Nouă, care anul acesta, din motive strict financiare și din cauza lipsei sprijinului autorităților locale, nu a putut susține fanfara pe care o aduceau de obicei aici, mulțumindu-se doar cu o horă la care a cântat o altă fanfară decât cea obișnuită (susținută tot din fonduri proprii). Într-o discuție purtată pe stradă în ziua de Sfântul Ion a anului 2025 mi-au povestit cum era cu Iordănitul cu zeci de ani înainte, de când își aminteau și cei puțin mai în vârstă, pe când ulițele nu erau nici măcar pietruite dar oamenii știau să se bucure de sărbători iar obiceiurile erau vii. „Cu o săptămână înainte amenajam un cort, ca de nuntă. Trei zile ținea petrecerea la noi. Începeam în ziua de dinainte de Bobotează și terminam pe data de 8 ianuarie, după Sfântul Ion. În tot timpul ăsta aproape că nu se dormea deloc. De Sfântul Ion, dimineața, începând de pe la ora cinci, mergeam cu fanfara în cimitir. Abia făceam față la cei care ne chemau la mormintele celor decedați din familie sau din neamul lor. Ne dădeau pomană, plăteau muzica. Pe urmă se îmbrăcau doi dintre noi în ginere și mireasă, era ca alaiul de nuntă, și plecam prin sat. Erau câte două-trei găști, care mai de care, căutam să ne acoperim cu zbieratul, care strigă și face gălăgie mai mare. Era concurență. În timp, cetele s-au unit, de câțiva ani colindă doar o ceată, mai mare ce-i drept, dar una singură. În seara de Bobotează și apoi în cea de Sfântul Ion se făcea Hora satului în mijlocul comunei, venea toată lumea, nu conta că ningea sau era era frig. Erau ierni adevărate înainte, cu frig… De multe ori luam coceni din glugile de pe ulițe și făceam focul să își încălzească cei din fanfară muștiucele de la goarne, saxofoane și trompete, că le înghețau. Dar era frumos tare. Ne aștepta lumea pe la porți cu gogoși, cu prăjituri, cu mâncare, cu cel mai bun vin sau cu țuică fiartă… (…) Am avut mereu ambiția asta, să aducem cea mai bună fanfară. Era din Teleorman, de peste Olt. Anul acesta nu am avut curajul să ne angajăm la cât au cerut ei pentru că anul trecut a plouat și abia am reușit să scoatem banii pentru ei. Ne-a fost teamă să nu pățim și anul acesta la fel. Anul trecut ne-a ajutat puțin primarul dar anul ăsta, nimic.” Tinerii de aici speră ca anul viitor să reia obiceiul, fiind convinși că altfel acesta s-ar pierde pentru totdeauna. „Astăzi au fost decât câțiva copii care au mers prin sat cu Iordănitul, cu o tobă și un acordeon. Nu s-a mers în cimitir. Deja e cam terminat obiceiul. Muzicanții au bani destui, nu mai este ca pe timpuri să vină de nevoie, să facă rost de un ban.”

Boboteaza și Sfântul Ion, cu obiceiurile specifice acestor două zile importante atât în calendarul creștin ortodox cât și în viața omului de la sat încheie sărbătorile de iarnă. În sudul județului oamenii încep – sau, după caz – continuă munca în solarii sau gospodării. Mai toți se ocupă de legumicultură sau cu creșterea păsărilor și animalelor. Pentru toți rămâne speranța că obiceiurile care îi mai bucură de câteva ori pe an nu vor dispărea. Dar, pentru asta este nevoie de un efort comun, de participarea autorităților locale, singurele în măsură și având obligația morală până la urmă de a face posibilă transmiterea acestor obiceiuri specifice comunităților lor generațiilor care urmează. Altfel, se poate spune că au trăit degeaba, doar pentru ei.

[1] Căpețelul cuprinde 3 colaci mari și 40 de colaci mici: colacul lui Dumnezeu (cu trei cruci), colacul Arhanghelului (cu patru cruci), și colacul Îngerului (are o buclă împărțită în cinci părți). Poartă numele de căpețel, pentru că sunt așezați la capul mortului.