Pintenii din coasta Călușului

Trei secvențe non-ritualice ale călușului

Secvența 1

Călușul românesc, ca ritual cu rădăcini în viața oamenilor de la sat, a început să moară odată cu scoaterea lui în lume, cu dezrădăcinarea și transplantarea în altă lume decât aceea din care el își trăgea seva. De atunci, credința și speranța oamenilor că există un ceva pe care se pot baza, dincolo de ei și de această lume, a început să agonizeze. Faptul că oamenii apelau la călușari să le vindece pe cineva drag care era bolnav („luat din căluș”) spune foarte mult. Există mult prea multe mărturii că astfel de fapte s-au întâmplat pentru ca o astfel de practică rituală să fie credibilă. Astăzi, vindecarea unei persoane „luate din căluș”, fie ea copil sau adult, a devenit un spectacol uneori grotesc, interpretat de ceata de călușari care și-a pierdut rostul, în fruntea căreia stau vătaful, mutul și stegarul.
Ne mândrim cu acel căluș care i-a impresionat pe londonezi, pe italieni, pe francezi, pe japonezi, pe chinezi, pe americani ș.a.m.d., în loc să deplângem îndepărtarea lui de rostul lui și de noi. Călușul acela, fiu legitim al satului, a ajuns un fel de cerșetor pe la marile curți boierești, europene sau de aiurea. Nu mai este al oamenilor de rând, aproape că aceștia nici nu se mai pot bucura de „spectacolul extraordinar” oferit de unele cete de călușari devenite formații, apoi, prin multiple adăugiri, devenite ansambluri. Mai mult de atât, Călușul aproape că nu se mai joacă în sate, ci s-a îndepărtat de acestea în beneficiul orașelor în care se strâng mai mulți bani decât în sat. Până la urmă, este de înțeles un astfel de comportament pentru că marea majoritate a celor care joacă în Căluș își sacrifică timpul lor, uneori fiind nevoiți să facă tot felul de artificii pentru ca în zilele în care joacă în Căluș să nu meargă la serviciu sau la locul de muncă de unde își câștigă existența.
Pe timpuri, flăcăii care erau acceptați în ceată își puneau la brâu batiste frumos cusute de către fetele care îi iubeau sau îi admirau, iar peste umeri și la brâu, atât ei cât și adulții sau bătrânii cetei, își puneau bete date de către femei și fete cu scopul de „a le fi jucate în căluș” spre a le fi de folos pentru sănătate sau la nașterea copiilor lor. Cu cât erau mai multe astfel de bete și batiste pe călușari însemna că atât membrii cetei cât și ceata în sine era admirată, iubită și apreciată. Astăzi, în loc de batiste cusute sau bete, unii instructori adaugă membri. Unul, doi, zece, o sută dacă aceștia sunt de găsit… Mă duc cu gândul la o vorbă din popor care spune că la o nuntă, cu cât lăutarii sunt mai proști, cu atât muzica va fi dată mai tare, astfel încât să nu se poată distinge disarmonia.
Așadar, „uciderea” călușului a început mai de mult. Nu știu dacă de la anul 1935 când călușarii de la Pădureți (Argeș) au fost duși la Londra, iar ei, care știau doar rostul din vatra satului, nu au vrut să urce pe scenă fără ceea ce făcea parte din ritualul lor: usturoiul verde și pelinul, de au trebuit bieții londonezi să umble care încotro să le aducă românilor dansatori de căluș usturoiul și pelinul fără de care nu își puteau săvârși ritualul. O fi adevăr, o fi legendă? Organizatorii deplasării au crezut că au luat în calcul totul: au ales cele mai frumoase costume, au „lucrat” la sincronizarea pașilor călușarilor, au „cizelat” melodiile interpretate de lăutari, au scurtat la un minim posibil ritualul păstrând doar unele dintre momentele călușului. Au uitat însă esența, elementele de recuzită fără de care Călușul nu are sens: usturoiul și pelinul fără de care nu pot fi alungate spiritele rele. Legenda nu ne spune dar eu cred că au uitat să ia și drobul de sare.
Ce s-a întâmplat după acest prim gest, cine fost cel care a tras primul glonț în trupul ritualului, cât de mult a însemnat transformarea călușului în spectacol (de multe ori grotesc), ce mai reprezintă astăzi călușul și, mai ales, ce va mai reprezenta acesta peste tot atâtea milenii câte se pare că are de când există, este atributul unor specialiști dedicați, neînregimentați, nevânduți spectacularului aducător de bani sau de voturi. Noi, ceilalți, privitori de căluș, luăm de bun ceea ce ni se oferă de către foști dansatori, actuali instructori cu pretenții de coregrafi, cei care, nefiind trași de urechi la timp, au ajuns ca astăzi să dea sfaturi specialiștilor care, uneori, din păcate, pleacă fruntea în fața agresivității celor care au făcut din căluș doar o sursă de venit de bază sau suplimentar. Și tac.
La 25 noiembrie 2005, Dansul Căluşului a fost inclus în Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanitătiii UNESCO, în urma depunerii dosarului de solicitare de către România, în anul 2002, dosar care a fost întocmit și înaintat cu contribuția importantă a județului Olt.
Da, Călușul ca spectacol este impresionant. Am înțeles acest lucru chiar în sala de spectacole din sediul UNESCO din Paris, în anul 2006, unde au evoluat două cete de căluș din județul Olt, o combinată Colonești-Optași-Sârbii Măgura (care a transpus pe scenă ritualul) și ceata de călușari de la Cezieni a lui Dodu Țenea. Cele două cete au oferit publicului format din câteva sute de ambasadori, consuli, oameni importanți la nivel cultural și politic din toată lumea un spectacol cum nu mai văzuseră până atunci. Dar, cu toate că înainte de evoluția cetei de călușari de la Colonești-Optași-Sârbii Măgura le-a fost proiectat un film despre Căluș, tocmai pentru a se familiariza cu dansul și ritualul, nu au înțeles ceea ce se întâmpla pe scenă și păreau ușor dezamăgiți. Odată cu urcarea pe scenă a cetei de călușari de la Cezieni, care au jucat un Căluș spectaculos, fără ritual, fără steag, fără mut sau elemente de recuzită rituală, situația s-a schimbat, spectatorii aplaudând în picioare, minute în șir, evoluția călușarilor. Pentru mine a reprezentat dovada că acel Căluș din vatra satului ar trebui să rămână acolo, iar pe scenă trebuie să urce doar călușul de spectacol, fără elementele de ritual, care nici nu își au rostul acolo și nici nu pot fi înțelese în alt context decât cel originar. Iar cei ce doresc să vadă sau să cerceteze obiceiul, să vină acolo, în sat, unde ritualulul călușului este viu iar călușarii nu trebuie să impresioneze ci să vindece sau măcar să aducă speranța vindecării și a protecției oferite de ei și de jocul lor în zilele de Rusalii.
Atestat de Dimitrie Cantemir în lucrarea „Descrierea Moldovei” dansul călușarilor este foarte bine reprezentat în literatura de specialitate sau în lucrările de beletristică semnate de mari autori români. Una dintre descrierile deosebite făcute obiceiului și luptei orgoliilor între călușari sau între cetele de călușari a fost făcută de scriitorul Nicolae Fulga, un etnograf autodidact, provenit din Vâlcele, Olt, una dintre localitățile de pe Valea Iminogului în care se juca pătimaș Călușul: „Nouă bărbați tineri și-au predat sufletul clipei de față și au căzut într-o stare de joc soră cu nebunia. Vioara cere neiertător, îmbrăcămintea înflorată vâlvorește pe ei, pintenii bat în neștire, strigătele dezlănțuite cheamă mereu, ei surpă pe pământ ropote de pași mărunți, tocați, apoi sar drăcește și țipă nestăvilit. Ochii oamenilor au încremenit într-un fel de spaimă, inimile sunt săltate la gât, doar palmele bat fără știrea lor, și totul pare a fi ultimele clipe dintr-un vârtej care va nărui totul, și ei râd și bat tarapanaua cu săritură la fiecare al cincilea pas, dar poate că râd numai cu buzele, ascunzându-și astfel, cu iscusință, truda din vine și răsuflarea care curge continuu, fără răgaz. Doar unul, al treilea, nu râde. E înalt, întunecat și tras la obraz. Când strigă, cutele din frunte i se adâncesc și ochii slobozesc fulgerări arămii. Piciorul drept îi zboară o clipă și cade năprasnic pe stângul, el strigă mereu măreț, dar dureros, de parcă vioara i-ar picura în sânge lacrimi fierbinți. În tot ceea ce face este un fel de suferință a ritmului, ca și când furtuna din el nu poate să încapă întreagă în acea cântare de căluș.”
Fie că a derivat din practicile antice ale strămoşilor noştri cu privire la purificare şi fertilitate, sau cu rol protector împotriva duhurilor rele, Călușul avea regulile lui stricte care porneau de la constituirea cetei, componența, vârsta membrilor cetei, steagul, vătaful, mutul, rolurile în ceată, recuzita rituală, costumul și elementele acestuia, muzicanții și, foarte important, perioada în care se juca și ce trebuiau să facă (și să nu facă) membrii cetei în această perioadă.
Începând cu anul 2003, an în care s-a început întocmirea dosarului pentru includerea Călușului în Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanitătiii UNESCO, continuând cu anul 2013, anul în care am început documentarea pentru întocmirea dosarului de candidatură a vătafului de căluș Petre Feraru de la Beria (Oporelu), la titlul de Tezaur Uman Viu, am avut privilegiul de a afla lucuri importante despre Căluș, despre derularea obiceiului și ritualului, de la oameni neatinși de virusul notorietății cu orice preț, oameni care au păstrat intacte acolo, în zona lor, elementele definitorii ale Călușului. Am aflat astfel că exista o ceată sau chiar mai multe la nivelul unui sat/comună. Acea ceată era constituită din călușari aleși de către un vătaf sau, uneori, ceata își alegea un vătaf, după pretențiile și cerințele membrilor săi. Vătaful era cel mai bun dansator de căluș, cunoștea toate mișcările și pașii specifici satului respectiv, era un om integru și respectat de către comunitate. Cetele își împărțeau localitatea astfel încât în săptămâna Rusaliilor să joace prin curțile gospodarilor fără a exista riscul unei întâlniri între cete, caz în care acestea trebuiau să se întreacă. Prima „probă” a întrecerii o constituia înălțimea steagului, stegarii măsurându-și steagurile prin punerea unul lângă altul. Urma întrecerea între cete, în văzul oamenilor din sat, cei care constituiau un fel de juriu ad-hoc al acelei întreceri sau, de cele mai multe ori, se întreceau doar vărafii, fiecare având mișcări cunoscute doar de ei, care le inventaseră spre a se deosebi de ceilalți. Au fost și situații în care o ceată din alt sat a venit pe teritoriul cetei respective, situație în care întrecerea era cel mai simplu mod de rezolvare a „conflictului”, altfel întâlnirea degenera chiar în bătăi între călușari. Astăzi, astfel de incidente mai există doar în legendele locale despre anumiți vătafi sau anumite cete de călușari. Așa cum legende au devenit și secvențele de vindecare reală a câte unui bolnav „luat din căluș”. Au proliferat însă dansurile sincron ale călușarilor, linia melodică identică pentru toate zonele etnofolclorice dintr-un județ (cum este Oltul), costumele identice și stridente sau, la polul opus, hainele de stradă și adidașii în locul portului popular.
Desacralizarea ritualului a făcut ca jurământul călușarilor (care se făcea la loc ferit, departe de ochii și urechile lumii) să se facă oricând și oriunde, dezgroparea și îngroparea Călușului să devină ele însele un spectacol pentru ochii tuturor, săptămâna Rusaliilor să se rezume la o zi, maxim două, călușarii să joace doar în curțile noilor „boieri” postrevoluționari, costumele călușarilor să fie cam aceleași în localități diferite, jocul să fie același în localități diferite, cu aceiași pași și aceeași muzică, cu mișcări cât se poate de coregrafiate ș.a.m.d. Mai în glumă, mai în serios, călușarii au ajuns să poarte și adidași asemănători, uniformizarea ajungând până și la acest element de costum care, în trecut, era reprezentat (doar) de opinci.
Transmiterea informațiilor cu privire la ritualul călușului și funcțiile acestuia, la reguli, la muzică, mișcări, pași, costum, la tot ce ținea de căluș, era făcută cu parcimonie de către vătaf, doar celor inițiați, dintre care acesta își alegea un discipol în care simțea că există și arde cu cea mai mare intensitate acea flacără care poartă numele Căluș. De obicei, aceste informații erau transmise în familie, din tată în fiu sau, atunci când nu exista această posibilitate, informațiile erau predate celui mai destoinic dintre călușarii cetei respective.

Secvența 2

La Mârghia, în județul Argeș, o localitate al cărei nume este legat indisolubil de Căluș, a fost organizată o întâlnire între specialiști în Căluș, vătafi cu o bogată activitate călușărească și cu merite recunoscute, personalități din diferite domenii de activitate, cu preocupări în zona păstrării și promovării dansului călușăresc și a ritualului călușului. Doamna Elena Iagăr, inițiatoarea acestui eveniment a ținut să pună în discuție trei dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă toți cei care sunt fie performeri ai călușului, fie specialiști, fie reprezentanți ai unor instituții de cultură: lipsa lăutarilor, uniformizarea costumului și prezența fetelor în căluș.
„În cercetările mele am văzut că oamenii încă mai cred în ceea ce poate face ritualul călușului. Ar trebui să conștientizăm faptul că am avut un ritual foarte important. Dacă ar fi să vorbim despre jocul tradițional în sine, îmi permit să spun că este una dintre cele mai sincretice creații țărănești pentru că adună laolaltă cele mai multe limbaje artistice: literar, muzica, coregrafic, gestică, mimică, recuzită. Ritualul călușului este și el cel mai sincretic ritual, cel care adună laolaltă atât de multe funcții ale jocului tradițional. La căluș nu trebuie să vedem doar jocul, trebuie să vedem contextul, să vedem funcțiile, cea de fertilitate, cea de apărare, funcția socială, funcția distractivă, să vedem performerii, să vedem un întreg bagaj cultural care vine cine știe de când. Odată cu dislocarea, cu smulgerea din mediul țărănesc, genuin, și ducerea înspre spectacol pe scenă, aceste funcții au dispărut pentru că acolo au intervenit alte funcții, s-a pus accentul pe funcția spectaculară, pe funcția de divertisment, funcțiile lui inițiale nemaiputând fi puse în evidență: nu mai puteai urca bolnavul pe scenă, nu mai puteai tăia găina neagră sau nu mai puteai folosi alte elemente din vatra satului, în care oamenii credeau și prin intermediul cărora chiar se făceau bine. (…) Ritualul călușului a avut cel mai mult de suferit pentru că s-a îndepărtat funcția rituală, s-a îndepărtat tot bagajul cultural transmis din generație în generație. A rămas doar partea aceasta de joc, care nu mai are nicio legătură cu ritualul călușului. Acum noi ne aflăm în fața unui hău. De când s-a rupt firul, din perioada interbelică – dacă nu mă înșel -, și până astăzi, este o ruptură foarte mare, ne-am strămutat cu toții în spectacol și în divertisment. Să nu uităm că muzica și jocul au fost niște unelte de manipulare politică extraordinare (și mai sunt și astăzi). Cred că ar trebui creat un nucleu pentru începe a se conserva și a se transmite în mod corect călușul în vatra satului. Trebuie închegată o legătură durabilă între specialiști și comunitate, pentru că oamenii pot conștientiza ce este acela un patrimoniu, ce trebuie să facem cu patrimoniul acesta, fie el material sau imaterial, este practic identitatea noastră și, dacă noi lepădăm această identitate, pierim, nu la modul fizic, dar nu vom mai ști ai cui suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm. Noi, cei de astăzi, suntem responsabili să legăm firul întrerupt, să recreem legătura între cei ce au fost și cei ce vor veni.” (Cristian Mușa, cercetător științific la Institutul de Etnografie și Folclor)
„Colegul meu, Cristian Mușa, spunea că trebuie să transmitem mai departe corect și să creem contextele. Eu aș lega cele două concepte. Pentru fiecare dintre dumneavoastră, și mă adresez călușarilor, corect înseamnă jocul pe care îl aveți la dumneavoastră în sat. Pentru nea Măsală (vătaf de căluș de la Stolnici, Tezaur Uman Viu, n.n.) este unul, pentru nea Ciucă (vătaf de căluș, n.n.) este altul. Corect înseamnă un pic diferit. Avem de-a face cu niște forme de dans pe care noi trebuie să le transmitem celor din generația lui Bogdan (Bogdan Panțiru, vătaf de căluș din Bîrla, n.n.) și, mai ales, celor din generațiile care vin. Și acum, ca să leg corectul de contexte, este evident faptul că nu mai suntem oamenii de acum optzeci de ani. Evident că modernitatea ne-a împins și ne-a situat într-o altă viață. Discutând cu mulți călușari, văzând multe locuri călușărești, cred că undeva trebuie să ne găsim resursele și noi, cercetătorii, și dumneavoastră, călușarii cu experiență, directorii de școli, directorii de cămine culturale, trebuie să ne găsim resursele de a fi împreună și să lăsăm fiecare de la noi câte puțin în așa fel încât scopul să fie punerea în piciorul copiilor a acelor forme corecte, pentru că în spetele acestui concept de corect, avem de-a face cu conceptul de specific. Trebuie să încercăm căi de comunicare, noi cu copiii, copiii cu noi, astfel încât să se creeze și contextele învășării, și contextele transmiterii. Mi-am pus și eu problema ce facem cu Călușul care este prima valoare culturală pe care România a înscris-o în patrimoniul UNESCO. Eu aș trata problema pe mai multe paliere, iar soluțiile pe care le putem găsi pot fi împărțite pe aceste paliere. În primul rând, este palierul individual, al fiecărui călușar, motivația sa. La acest palier ar trebui să ne gândim cum putem face ca tinerii să adere la valorile culturale ale acestor păstrători de tradiție. Un alt palier este cel al comunității, știut fiind faptul că tradiția călușului este o expresie a comunității. Trebuie să ne gândim care sunt eementele sau procesele prin care Călușul încă mai poate fi ancorat în cadrul comunității. Un alt palier este cel instituțional. Aici intră în discuție instituțiile care pot să sprijine primele două paliere, să creeze instrumentele pentru a încuraja transmiterea mai departe. Cred că este necesară o strategie națională articulată pentru că, din păcate, noi nu avem o asemenea strategie. Da, sunt tot felul de evenimente, dar o strategie coerentă care să urmărească de la bază spre înălțimile unor instituții, nu există. Sunt niște scurtcircuite la care noi trebuie să găsim soluții să le surmontăm. Un efort individual rămâne un efort individual, chiar dacă se adaugă unor alte eforturi individuale. Trebuie să ne unim forțele, să luăm călușarii bătrâni, din sat, și copiii cărora dorim a le transmite Călușul. Nu îmi fac vise deșarte. În ceea ce privește Călușul, sunt conștient că multe dintre lucruri se vor pierde, în primul rând dimensiunea aceasta ritualică, pentru că acesta este mersul lucrurilor. Dacă este să privim doar cu câteva zeci de ani în urmă vedem cum această dimensiune ritualică s-a tot restrâns pentru ca în compensație să se accentueze dimensiunea spectaculară. Cred că ar trebui să regăsim un echilibru între modalitățile de reprezentare actuală – care nu pot exclude scena -, și practica social-culturală în sat.” (Silvestru Petac, etnocoreolog, Muzeul Etnografic al Transilvaniei, membru în Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial)
„Am privilegiul de a mă ocupa de Festivalul călușului românesc de la Caracal. După ce am făcut ceva cercetare în teren, am intrat în arhiva festivalului și am făcut o constatare: călușul nu se mai joacă așa cum se juca în urmă cu douăzeci și cinci de ani. De când am început să am preocupări în domeniul călușului am monitorizat multe localități, cel puțin din zona de sud a județului Olt. Au început să se facă festivaluri peste festivaluri, lucru care denotă, din punctul meu de vedere, un dezinteres total al celor care sunt în funcții la nivel înalt, la județ, cu privire la păstrarea obiceiului călușului. Trebuie să lăsăm călușarii să își facă treaba acolo la ei în sat, cu steagul, cu jurământul și așa mai departe, iar organizatorii de festivaluri de căluș să țină cont de acest lucu și să nu îi aducă în orașe decât atunci când călușarii și-au făcut obiceiul în sate. Trebuie să realizăm o bază de date pentru a avea surse. Eu merg în multe localități din zona Romanațiului, din sud, aproape de Dunăre și găsesc bătrâni la optzeci de ani și peste de la care încă mai putem culege informații. Eu, care lucrez cu copii, am constatat că avem o problemă cu așa zișii coregrafi care nu au un minim de studii necesare. De aici pleacă marea problemă a modificării călușului. De la oamenii în vârstă care au jucat sau încă mai joacă trebuie să ne luăm informațiile, să filmăm – cu toată opoziția unora care spun că le furăm figurile -, pentru a realiza acea bază de date atât de necesară nu doar nouă cât mai ales celor ce vor veni după noi. La Olt, ansamblurile sunt scăpate de sub control, nu mai sunt coordonate sau controlate de instituția județeană de cultură ci sunt administrate de primării, iar cei de la nivel județean nu pot interveni în treaba primăriilor, nu îi pot trage la răspundere pe instructorii care denaturează jocurile, muzica și costumele specifice, singurul lor interes fiind acela de a câștiga cât mai mulți bani de pe urma acestor ansambluri. Instructorii îi învață pe copii ceea ce știu ei, fără o documentare temeinică în teren pentru studierea jocurilor specifice respectivei localități. Vă spun asta pentru că și eu am făcut această greșeală la început. Apoi am început să studiez, am învățat de la specialiști ce trebuie să fac pentru a păstra autenticitatea locului în care mă duc să instruiesc.” (Cristian Velea, călușar, instructor de căluș, Caracal, Olt)
„De la un timp se copiază călușul jucat într-o anumită localitate și jucat în alta. S-a ajuns că în multe localități se joacă același căluș. Ar trebui să rămână fiecare cu tradiția lui, cu mișcările lui, să nu le mai mute de colo-colo. De exemplu, Pădureții, care au avut cel mai bun căluș. De la ei s-a preluat în mai multe localități. Eu mi-am dus tradiția mea mai departe, de la jocul meu din sat. Așa trebuie să facă fiecare vătaf, nu să vină cu înflorituri din alte părți.” (Ilie Ciucă, vătaf de căluș, Hârsești, Argeș)
„Astăzi ar fi un bun început pentru ceea ce ar trebui să fie Strategia națională pentru resacralizarea călușului. Putem să avem piedici în ceea ce ne propunem să facem și putem să găsim punți. Foarte aproape de noi este un război iar asta înseamnă că o bombă poate oricând distruge o casă, un pod, un simbol. Dansul călușului nu este bombardat de nimeni, decât cu ceea ce se numește dorința de dezidentizare, faptul că nu se mai dorește păstrarea identității acestui popor. Este nevoie să resacralizăm călușul pentru că asta este ceea ce ne reprezintă pe noi ca neam și țară.” (Mihaela Stănciulescu)
„Lumea satului, pe care unii o considerau proastă, nu era deloc proastă. Lumea aceea era foarte inteligentă și știa foarte bine ce face. Ritualul este o chestiune pe care o vrea natura, nu mintea mea, nu mofturile mele, nu capriciile mele. Cultura noastră folclorică este tot ceea ce am putut noi face mai bun, nu catedrale, nu altceva. Eu nu accept disprețul pentru sat. Am apucat, când eram mic, toate obiceiurile, iar noi, astăzi, suntem moștenitorii acestor minunate obiceiuri pe care avem obligația să le perpetuăm. Avem în noi suficient de mult de dat lumii, așa după cum suntem dispuși să și primim din partea lumii.” (Acad. Constantin Dulcan)
Prezența femeii în ceata de căluș a fost și dur criticată dar au existat și voci care au susținut prezența feminină între membrii cetei prin dreptul femeii la egalitate de șanse (Mihaela Stănciulescu) sau prin necesitatea, acolo unde nu există o altă soluție, de a accepta ca femeile să joace călușul: „Cu riscul ca vătafii și călușarii prezenți aici să dorească să dea cu bâtele după mine, dați-mi voie să vă spun că este bine să privim spre experiențele altora. În Anglia, într-un sat, să spunem călușăresc, am făcut cercetare și am constatat că deși exista acolo o tradiție neîntreruptă a dansului exista – un lucru important, de care cred că nici noi nu vom scăpa -, anume faptul că foarte multe formații de Moriss Dance (dans asemănător călușului românesc, n.n.) erau formate din femei sau erau mixte. Problema care se va pune până la urmă – și sper să nu ajungem degrabă acolo -, va fi dacă acceptăm ca acest ritual eminamente masculin să fie jucat și de femei cu scopul transmiterii mai departe a dansului atunci când nu se poate altfel.” (Silvestru Petac, etnocoreolog, Muzeul Etnografic al Transilvaniei, membru în Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial)

Secvența 3

La Caracal, anul acesta s-a desfășurat cea de-a 52-a ediție a Festivalului Național „Călușul Românesc”, festival devenit, de ani buni, internațional.
Juriul constituit din Florian Teodorescu (coregraf, președintele juriului), Silvestru Petac (etnocoreolog, Muzeul Etnografic al Transilvaniei, membru în Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial), Elena Iagăr (manager Centrul Județean de Cultură și Artă Argeș), Amelia Etegan (manager Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Dolj) și Amalia Boari (șef birou cercetare și valorificare CJCPCT Vâlcea) a hotărât ca Marele Premiu să fie acordat anul acesta cetei de călușari de la Beria de Sus (Oporelu), o ceată de renume al cărei vătaf a fost până în urmă cu doar câțiva ani, Petre Feraru, declarat Tezaur Uman Viu în anul 2015 de către Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial și purtător al titlului și medaliei Meritul Cultural cu care a fost recompensat de către Președinția României. Recunoașterea acordată de specialiști prin acordarea marelui premiu vine în contextul în care Călușul a devenit doar o formă de spectacol iar cete cum este cea de la Oporelu luptă să păstreze autenticitatea acestui dans reprezentativ al românilor chiar dacă, uneori, simt că lupta lor este deja pierdută atunci când vin pseudo-specialiști care încearcă să denatureze rostul unor concursuri autentice cum este cel de la Câmpu Mare. Poaste că și de aceea, acordarea Marelui Premiu acestei cete a reprezentat, mai mult decât un premiu, o recunoaștere a meritelor cetei și în special ale vătafului Petre Feraru, urmat la conducerea cetei de către fii săi. „Dacă nu era tata (Petre Feraru, n.n.) nimeni din Oporelu nu ar fi învățat călușul. Mulți zic că e floare la ureche călușul, dar nu este așa ușor. De la jurământ și până la final trebuie să faci doar ce trebuie și să asculți de vătafi, și de cel din față, și de vătaful din coadă. Eu sunt vătaf de coadă, iar frate-miu este primul vătaf. Copiii ăștia de acum nu mai ascultă, nu mai respectă regulile.” (Marin Feraru, unul dintre fii lui Petre Feraru, vătaful Tezaur Uman Viu)
„Eu cred că meritau de mult oamenii aceștia de la Oporelu să primească acest premiu. Ei au un căluș exact de țărână, cum se spune. Ei chiar joacă călușul de era odată. Poate și datorită faptului că ei au avut oamenii lor, nu au primit indicații de la coregrafi ci au mers pe stilul lor pe care l-au avut de o viață. Pe nea Petre Feraru l-am cunoscut personal, a fost un om deosebit și mă buicur foarte mult că se păstrează ceea ce dumnealui a făcut.” (Dodu Țenea, vătaful cetei de călușari de la Cezieni, locul II)
Festivalul de la Caracal a fost de-a lungul anilor, gazda celor mai importante cete de călușari din Olt, Dolj, Argeș, Vâlcea dar și din celelalte zone ale țării și, așa cum spuneam mai sus, din alte țări.
„În fiecare an, aici, la Caracal, sarcina juriului este una dificilă, prin aceea că noi ne asumăm condițiile impuse de către Comisia Națională de Salvgardare a Patrimoniului Cultural Imaterial să păstrăm obiceiul călușului așa cum a fost el agreat și cuprins în patrimoniul UNESCO. Asta înseamnă păstrarea obiceiului în formele tradiționale, păstrarea lui în vatra satului, așa cum se desfășura cu ani în urmă. Sperăm că prin cei care au fost prezenți și anul acesta și în anii precedenți, obiceiul călușului va fi – așa cum Convenția UNESCO o cere -, nu doar la loc de cinste, ci și monitorizat pentru a fi păstrat în formele sale cele mai autentice în care încă se desfășoară.” (Florian Teodorescu, coregraf, președintele juriului)
Am ținut să aflu părerea specialiștilor din juriu cu privire la plusurile și minusurile acestei ediții. „Partea de tradițional a fost reprezentată de niște grupuri foarte bune, care își fac și ritualul în sat după toată cutuma. Acesta a fost un mare plus. Un alt plus a fost acela că au fost mai puține formații standardizate. Faptul că nu au venit mulți cu căluș standardizat poate fi un semn că ori nu mai vor să vină, ori nu mai există așa ceva ori au înțeles că aici, la Caracal astfel de căluș nu este nici agreat nici încurajat, pentru că noi încercăm să dăm un anume curs festivalului în concordanță cu patrimoniul pe care noi trebuie să îl promovăm. Am avut o discuție cu Ghiță al lui Porumbelu legată de ce înseamnă de fapt căluș, iar pe mine m-a marcat faptul că el, deși știe ce înseamnă căluș nu vrea să facă, de fapt, căluș. Ca o caracterizare generală, ediția de anul acesta s-a pliat mult mai bine pe politica de promovare, ceea ce este un alt mare plus. La minusuri am putea spune pe acesta, că unii nu pricep sau nu vor să priceapă, sau sunt încurajați să nu priceapă. Un alt minus – deși nu ține de acest festival – l-a reprezentat prezența acestei manifestații pe platoul primăriei, a treia ediție a călușului din Slatina, care nu a făcut decât să creeze confuzie că ar ține de festivalul de la Caracal. Pe mine, ca specialist în cadrul Comisiei UNESCO mă interesează să promovez ceea ce este de promovat, nu ceea ce nu este de promovat, adică acest gen de căluș pe care eu îl numesc în termeni foarte duri ca fiind o excrecență a politicilor staliniste, ar fi trebuit – din punctul meu de vedere -, la treizeci și ceva de ani de la revoluție, când nu mai există constrângerea de a-l face, ar fi trebuit spun, ca încet, încet să dispară și noi să vedem adevăratul căluș. Eu din perspectiva aceasta privesc lucrurile. În calitate de jurat eu nu pot puncta un lucru care nu face obiectul unor politici de promovare și salvgardare și de patrimonializare. Încă un minus ar fi faptul că din ce în ce mai multe formații vin cu muzica înregistrată. Nici acesta nu este un minus al festivalului ci al situației de fapt din teren, aceea că muzicanții sunt din ce în ce mai rari iar asta se reflectă și asupra festivalului.” (Silvestru Petac, etnocoreolog, Muzeul Etnografic al Transilvaniei, membru în Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial)
Am plecat de la Caracal, pe de o parte bucuros că Marele Premiu a ajuns la Oporelu unde mă gândesc că va sta la loc de cinste în casa lui nea Petre Feraru, prin fii lui, vătafii actuali, împlinindu-i poate și mai mult visul de a păstra Călușul de la Beria nealterat în picioarele și în mințile consătenilor săi și să-l impună prin autenticitate întregii lumi iar pe de altă parte, am plecat încărcat și de tristețea specialștilor care simt depoliun frustrarea de a nu reuși să îi facă pe unii dintre cei care ar trebui să vegheze la autenticitatea Călușului să înțeleagă că fac mai mult rău decât bine pentru câțiva arginți în plus.