SĂ LĂSĂM CRONICILE SĂ VORBEASCĂ
de Nicolaie Dincă
La începutul anilor 1500, epocă dominată de steaua strălucitoare a lui Soliman Magnificul, în Țara Românească domniile erau scurte și de obicei se sfârșeau tragic pentru domnitori. Trădările și luptele intestine între boierii susținători ai diferiților prunci domnești cu drept la tron erau ceva foarte obișnuit. În acele vremuri tulburi, domnitorii se străduiau să lase cât mai mulți moștenitori, os de Basarab, care să asigure continuitatea domniei. Ca exemplu, una dintre figurile proeminente ale timpului despre care vorbim a fost domnitorul Radu cel Mare, care a domnit între anii 1495 și 1508. Acest vrednic domnitor a avut mai mulți copii din legături legitime sau din legături extraconjugale, iar unii dintre ei au devenit la rândul lor domnitori, după moartea tatălui lor. Astfel, ajung la domnie Radu de la Afumați, Radu Paisie (fii legitimi) și Radu Bădica, Vlad Vintilă de la Slatina, Mircea Ciobanu (fii nelegitimi). Alegerea domnitorului se făcea respectând două principii fundamentale și anume acelea că viitorul domn trebuia să fie „de os domnesc” și să fie ales de către toți boierii, și mari, și mici. Un celebru călător străin care ne-a vizitat meleagurile și a aflat la fața locului cum stau lucrurile, (vorbesc aici despre Antonio Veranzio), descria astfel situația din Țara Românească: „La domnie urmează copiii legitimi, precum și cei nelegitimi, aceasta din cauză că ei (Domnitorii, n.a.) pot încheia nepedepsiți mai multe căsătorii deși numai una este legitimă…”[1] Despre soarta domnitorilor în acele vremuri tulburi și despre tratamentul de care aceștia aveau partea din partea boierimii contemporane lor, același autor arată că: „În răstimp de doi ani au dat gata și câte doi sau trei domni, și nici nu se află niciunul din neamul acestora[2], care să nu știe de mai înainte că merge la moarte sigură atunci când este făcut domn. Dar ei sunt așa de hotărâți în acest gând al lor, încât dacă ar fi ridicați la domnie pentru o singură zi, o mie de inși, și în aceeași zi ar fi cu toții uciși, le-ar urma îndată fără înfricoșare alți o mie, socotind că au avut o moarte bună și fericită aceia care au apucat să se așeze măcar o dată în scaunul domniei. Atât e de mare pofta de glorie care se găsește și la acest neam barbar.”
Poate că străinul respectiv a exagerat pe ici, pe colo, dar ideea de bază nu poate fi ocolită. Cam așa stăteau treburile în acele timpuri tulburi. Nu dau ca exemplu decât moartea domnitorului Radu de la Afumați, care a fost ucis împreună cu fiul său de boierii din tabăra adversă chiar în altarul unei biserici, acolo unde se ascunsese, sperând probabil că ucigașii săi vor respecta pământul sfânt. S-a înșelat crunt.
Revenind la oile noastre, trebuie să amintesc faptul că în anul 1532 domnitorul Vlad, strănepotul lui Vlad Dracul, moare înecat, împreună cu calul său, în râul Dâmbovița și capătă pentru eternitate numele istoric de Vlad Înecatul. Imediat după acest eveniment, boierii se dau de ceasul morții să găsească o rezolvare la criza dinastică în care se afla țara și… Dar să lăsăm cronicile să vorbească.
Zice Letopisețul Cantacuzinesc: „Și după aceea au rădicat domn pre Vintilă-vodă den oraș de la Slatina.” Cam la fel scrie și cronicarul Radu Popescu vornicul: „Sfârșindu-se Vlad-vodă în ce chip ați auzit, (Cel înecat, n.a.) iar boierii
sfătuindu-se pentru domnu pă cine ar pune, au găsit cu socoteala lor să puie pă Vintilă, județul de la Slatina; și s-au dus cu toții de l-au luat și l-au pus domn.”
Vintilă-vodă, ca orice fecior de os domnesc, fusese instruit de tatăl său și, cunoscută fiindu-i descendența sa, îndeplinise mai multe funcții în stat sub domniile fraților săi, și nu numai. Pe timpul lui Radu de la Afumați era portar, o funcție militară și administrativă destul de înaltă iar în timpul predecesorului său era județ de Slatina, deci conducătorul acestui important oraș domnesc. Să nu credeți că pe acele vremuri nu se cunoșteau progeniturile domnești. Ele erau cunoscute și erau suținute pentru a obține diferite funcții înalte în stat, după obiceiul Porții Otomane, tocmai pentru a fi pregătite pentru o eventuală alegere ca domn. Vlad Vintilă-vodă vorbea fluent limba latina, limbă oficială în relațiile internaționale de atunci, dar cunoștea și slavona și turca, așa după cum rezultă din raportul solului Petru Opalinski către regele său Ioan Sigismund al Poloniei datat 13 martie 1533. Să glăsuiască iar cronicile: „Din Nicopole am mers de-a dreptul la palatinul Țării Românești, Vlad-voevod, cu care am tratat multe lucruri, după săvârșirea cărora au trimis după mine dorind să se poată întâlni noaptea cu mine la mine sau la el… Eu m-am arătat gata să merg la el și am fost în taină la ora a treia a nopții. Îmi făcu cunoscut că avea să-mi spună un lucru tainic și de mare însemnătate pentru mine. Am venit în întuneric, fără lumânare, în cămăruța sa, unde l-am găsit ‒fiind doar noi doi‒, șezând cu buzduganul și sabia înaintea sa și cu doi câini. A început, zice: ‹‹Văd că sunteți solul Poloniei și sunteți un om bun… Domnul Moldovei a trimis la mine trei scrisori ca să mă convingă și să mă roage în multe chipuri să poruncesc supușilor mei să vă răpună, să vă ucidă pe când vă urmați drumul… A vrut ca eu să citesc scrisorile moldoveanului, dar eu nu am putut să le citesc căci era cu litere rutenești…˃˃”
Observați ce abilități de spionaj aveau Vlad Vintilă vodă și oamenii săi de încredere? Probabil că solul respectiv a fost încadrat informativ încă de la intrarea în țară de însoțitorul dat de către domn, în persoana boierului Petre Pitarul. Au aflat astfel de frica groaznică pe care i-o inspira Petru Rareș, domnitorul Moldovei, se știa despre el că nu știe să citească literele chirilice (rutenești) și că este o fire ușor influențabilă, impresionabilă. A cunoscut datele, a făcut bine înscenarea, l-a chemat la o oră târzie din noapte, l-a vrăjit pe limba lui, i-a fluturat pe sub nas niște hârtii pe care nu le putea citi și a făcut din el un instrument credibil în cel mai minunat mod cu putință. Ba s-a mai oferit să-i dea și oameni care să-l însoțească, împreună cu Petre Pitarul ca sol al domnitorului, până în Polonia la regele său. Păi acum fie vorba între noi, nu era Vlad-Vintilă un diplomat abil?
Trebuie remarcat, de asemenea, că avea, la fel ca și contemporanul său Petru Rareș, domnitorul Moldovei, simțul apartenenței la neamul românesc și, în situații excepționale, au reușit chiar să colaboreze foarte bine cei doi domnitori sus-amintiți cu voievodul Ardealului, Ștefan Mailat, care era tot român, pentru a distruge un real pericol pentru ei toți, respectiv pe Aloisio Gritti, bogatul aventurier venețian trimis chiar de către Soliman Magnificul să ocupe Ardealul, să reglementeze din punct de vedere politic situația din zona Carpaților și a Ungariei, deja divizată după dezastrul de la Mohacs, și chiar cu porunca de a-l destitui pe Vlad Vintilă. Antonio Verantio chiar subliniază în „Descrierea Transilvaniei, Moldovei și Țării Românești” că Soliman Magnificul se temea ca țările românești „să se unească împreună” și acest lucru impunea luarea unor măsuri adecvate în zonă. Din fericire, ca urmare a bunei colaborări dintre domnitorii români, la sfârșitul lunii septembrie 1534, după un scurt asediu al cetății Mediaș unde acesta se baricadase, Aloisio Gritti este prins și ucis de oamenii lui Ștefan Mailat, la asediu participând ostași din toate țările românești.
După câte se pare, Vlad-Vintilă a fost și printre ultimii domnitori ai Tării Românești care s-au opus voinței Porții Otomane de a schimba domnitorii după bunul plac, încercând să păstreze pe cât posibil situația țării sale în cea de „dâr-al-ahd”, adică aceea în care nu sultanul numea domnitorul țării.
Din raportul către Poarta Otomană emis de către Aloisio Gritti, rezultă că în momentul în care acesta i-a arătat firmanul de destituire lui Vlad Vintilă, domnitorul i-a răspuns: „Nimeni nu are dreptul la asta!”, adică nici chiar sultanul însuși.
Era domnitorul și un bun diplomat, asta rezultând din aceea că, deși simțea care era scopul trimisului imperial, acționase și el pe partea lui, tergiversând întâlnirea cu trimisul până la obținerea unui alt firman imperial care îl consolida în funcție și chiar îi permitea pedepsirea boierilor autohtoni, și nu numai, care complotasseră împotriva sa, act pe care l-a executat cu cruzime și care l-a pus în impas pe Aloisio Gritti.
Episodul este povestit succint în actul de confirmare emis la Bucureși la 3 august 1579 de către Mihnea-vodă pentru Fârtat dvornicul. Auziți cum glăsuiește: „Și într-aceasta s-a întâmplat atunci răposatului Vintilă-vodă cu greu și cu nevoie de către Bey-Oglu (Aloisio Gritti), de au fost venit cu oaste prin Țara Românească să treacă în Țara Ungurească, apoi Pârvuleștii, ei au mers spre întâmpinarea lui Bey-Oglu, pentru că au fost cu Bey-Oglu un domn, dar în taină. (adică un pretendent la tron care urma să-l înlocuiască pe domnitorul aflat în funcție prin voința sultanului. n.a.). Și au venit Vintilă-vodă de au luat pe acel domn din mâinile lui Bey-Oglu și pe toți boierii care au fost vicleni și le-au tăiat capetele pentru faptele lor. Și într-aceasta au făcut, iar Bey-Oglu a zis că va să pârască pă Vintilă Voievod la Poartă. De aceea Vintilă Voevod a trimis pe Fârtat dvornicul la cinstita Poartă și a venit cu bună slujbă și dreaptă. Iar Fârtat dvornic a cerut carte ca să-i fie fie lui satul Islazul, în pace și moștenire, precum i-au fost miluit de Vintilă Voevod”.
Actul astfel obținut de către Fârtat dvornicul l-a pus în mare încurcătură pe Aloisio Griti (Bey-Oglu) întrucât acseta era obligat acum să recunoască firmanul imperial cel mai recent emis. Dar să lăsăm iar cronicile să ne spună ce și cum.
„El mi-a trimis supusului de mine o ilustră poruncă împărătească. În cuprinsul acestui scris împărătesc purtător de glorie i se dăduse sus-numitului Vlad voievod firman împărătesc și porunca în felul următor: <<Dacă ghiaurul sârb cu numele de Peia se află lângă tine sau dacă, nefiind lângă tine, va veni, atunci, fără a-i mai da răgaz, să-l prinzi și să-i tai capul. De asemenea, în afară de el, să pui mâna și pe boierii care nu ți se supun, oricare ar fi ei, și să-i pedepsești cu moartea, încât să fie pildă pentru ceilalți.>>”[3]
Cu privire la apartenența lui Vlad Vintilă la orașul Slatina, au existat mai multe păreri ale istoricilor. Unii au încercat să îi stabilească locul de baștină în zona Buzăului pe lângă Sărata Monteoru, unde Vlad-Vintilă dobândise de la părinți anumite moșii în satul Furești.
Eu cred că, după obiceiurile vremii, Radu cel Mare făcuse un tertip pentru a o aranja bine pe mama copiilor săi, căsătorind-o cu un boier local, pe care îl dăruise cu diferite domenii chiar în zona Buzăului. Cred mai degrabă că Vlad Vintilă, sora sa pe nume Sora și mama lor au locuit în Slatina unde s-au născut copiii domnești și pe urma Radu cel Mare le-a „aranjat” un loc călduț în care să trăiască liniștiți. Nu ar fi fost nici primul nici ultimul domnitor din vremea aceea care să fi procedat la astfel de aranjamente. Istoria Franței (și nu numai) este plină de astfel de exemple. Așadar, Radu cel Mare găsește un boier loial lui, pe numitul Neagu Braga, din zona Buzăului cu care o căsătorește pe țiitoarea sa, mama lui Vlad Vintilă. Despre aceasta nu se știu multe lucruri dar este foarte posibil să fi fost o femeie din zona Slatina, mutată cu tot cu copii la Buzău în urma acestui aranjament. Acest Neagu Braga avea doi fii dintr-o căsătorie anterioară, Pătru și Cârstian, pe care, ce să vezi, dintr-o dată, chiar în timpul domniei lui Radu cel Mare, i-a dezmoștenit, hodoronc-tronc, pe motiv că l-au batjocorit și că i-au smuls barba, iar toată averea sa a trecut-o copiilor țiitoarei domnești, mama lui Vintilă și a Sorei. Dar să lăsăm iar cronicile să vorbească.
În documentul datat 4 aprilie 1526, dat de Radu de la Afumați, fratele mai mare al lui Vintilă, se zice cam așa: „Din mila lui Dumnezeu, Io Radu voevod și domn a toată țara Ugrovlahiei… Dă domnia mea jupanului Vintilă portar și cu fii lui câțiu îi va da Dumnezeu și surorii lui, anume Sora, Fureștii toți și din Odobești trei părți… S-au pârât Vintilă portar și sora lui Sora, înaintea domniei mele cu nepoții lor, fii lui Pătru… să aibă și ei parte cu dânșii deopotrivă la cele scrise mai sus. Deci au arătat cartea răposatului Radu voievod, părintele domniei mele și cartea lui Mihnea voevod și cartea lui Basarab voievod, că s-a lepădat jupan Neagu Braga de fii săi, de Pătru și de Cârstian… și de seminția lor, ca să nu aibă niciun amestec niciunul dintre dânșii să nu aibă acele sate și averi… căci pe jupan Braga Neagu l-a batjocorit și l-a smuls de barbă, precum este și la alți domni… câți se vor alege din neamul lor, din aceste averi, mai sus, scrise, aceea să fie blestemați… Iar domnia mea deasemenea am văzut cum este scris mai sus… am lăsat acele cărți ale domnilor dinainte, precum este scris. De aceea am dat și domnia mea ca să le fie ocină de ohabă lor și fiilor lor, nepoților și strănepoților.”
Probabil că jupan Braga Neagu a fost un tată bun și iubitor pentru viitorul voievod Vintilă întrucât în unele acte domnești, în timpul domniei sale, Vintilă Vodă s-a semnat „Io Braga voievod”, dar în cele mai multe acte domnitorul se prezintă cu numele Vlad Vintilă. Conform obiceiurilor dinastice după ce a fost uns domn, jupan Vintilă și-a adăugat la nume și numele voievodal Vlad, așa cum îi chema pe alți câțiva dintre înaintașii săi, dar numele său primit la botez rămâne acela de Vintilă, unic în ceea ce priveste numele domnitorilor români.
Pentru asta istoricul George Poboran are o posibilă explicație-argument în Istoria orașului Slatina. Să glăsuiască din nou cronicarii: „Pe la anul 1530 trăia în Slatina un boer anume Vintilă ce ocupa postul de jude sau judecător după cum se zice în idioma părinților noștri. Se spune că era din Clocociov, unde mai trăiesc și azi mulți locuitori care poartă acest nume. Dl. Nicolae Iorga ne spune că s-a născut la Slatina și a fost feciorul lui Braga…”
Este posibil ca Vintiilă să se fi născut la Slatina, să fi fost botezat de vreun naș cu numele atât de răspândit din zona noastră și pe urmă să fi fost „adoptat” în condițiile descrise de cronici de către jupanul Neagu Braga, prea bunul supus și prieten al domnitorului Radu cel Mare.
Dacă boierimea trăitoare în acea vreme ar fi știut că prin naștere Vintilă nu era „os domnesc” ci era copilul nesemnificativului Neagu Braga, atunci nu s-ar fi îngrămădit să-l ia pe „Vintilă den târg de la Slatina” și să-l ungă domn. Eu cred că jupan Vintilă, prin așezarea sa ca județ la Slatina a știut să se poziționeze foarte bine într-o funcție care să-i permită apropierea de boierii Craiovești și de familiile acestora, care erau foarte puternici și influenți. Ba mai mult, cred că a și reușit acest lucru, dacă ne gândim inclusiv la faptul că dobândise o atât de mare încredere în ei și mergea să vâneze împreună cu ei pe domeniile lor din Oltenia. Asta în ciuda faptului că ultima vânătoare desfășurată chiar pe malul Jiului i-a fost fatală. Dar aici este o altă discuție. Ne ducem către arta trădării la români, care are nenumărate exemple, printre care și pe cea al lui Vintilă vodă. După cum se știe, principalul complotist în cazul uciderii sale a fost chiar cumnatul său Momce logofăt. Dar să lăsăm cronicile să grăiască.
Zice Letopisețul Cantacuzinesc: „Iar când au fost în cel de-al treilea an de domnie a lui, s-au dus la Craiova să vâneze cerbi pe Jii și s-au sfătuit în taină cu oamenii lui să taie pre cumnatul său și pre alți boieri. Iar cumnatul său, prinzând de veste, se sfătui cu boierii ca să omoare pre Vintilă Vodă și învăță doao slugi ale lui, unul arvat și altul ungurean. Când vor merge ei cu Vintilă Vodă pre malul Jiilor vorbind, iar ei să se repezească cu caii și să-l ia în sulițe, să-l omoare și așa păziră ei acea vreme. Și megând Vintilă Vodă dimpreună cu toți boierii, iar slugile acele începură a repezi caii și într-o parte și într-alta și cătând Vintilă înapoi zise: <<Cine aleargă cu caii?>>. Iar cumnatu-său zice: <<Cei nebuni ai mei ungureni.>> Și așa-i păru că vor să treacă pre lângă dânsul înainte, iar ei se alăturară și-l înjunghiară cu sulițele și muri.” Se pare că aceste evenimente s-au petrecut pe data de 11 iunie 1535, întrucât pe data de 12 iunie 1535, în scriptele Brașovului s-a menționat „Vlad esse interreptum” iar ultimul document semnat de Vlad și emis la Craiova datează din 10 iunie 1535.
În acest fel crunt se termină domnia lui Vlad Vintilă Voievod de la Slatina, poate ultimul domnitor mândru al Țării Românești, care nu a acceptat să fie demis de puternicul Soliman Magnificul. Urmașul la domnie, fratele vitreg al defunctului domnitor, Radu Paisie (1535-1545) se pare că este primul care se supune necondiționat Porții.
În „Istoria românilor de la origini și până în zilele noastre”, istoricul Vlad Georgescu apreciază că „În Țara Românească domnitorii slabi de după Radu de la Afumați vor desăvârși vasalizarea țării, Radu Paisie fiind primul depus de sultan și exilat după bunul său plac”.
Despre Vlad Vintilă de la Slatina sunt mai multe de povestit iar cele scrise mai sus de către mine sunt doar o parte a poveștii lui augmentată cu glăsuirea cronicilor.
[1] De situ Transsylvaniae, Moldaviae et Transalpinae
[2] Este vorba despre fii de os domnesc
[3] Traducere din „Documente turcești privind istoria României” de Mustafa A. Mehmed, realizată de A. Decei.