În viața satului tradițional și, din fericire, în viața satului contemporan, tradițiile au ținut și încă mai țin trează conștiința populară, legăturile spirituale cu cei plecați în lumea de dincolo.
Boboteaza și Sfântul Ion sunt două evenimente strâns legate nu numai de biserică, de credințe, ci și de ritualuri de purificare, de curățenie sufletească și trupească, de păstrare a amintirii celor morți. Ceea ce se întâmplă în dimineața de Sfântul Ion în câteva dintre cimitirele satelor din sudul județului Olt reprezintă păstrarea unor legături speciale pe care cei din această lume nu vor să le rupă cu cei plecați „pe lumea cealaltă“. Este credința în ceea ce folclorul popular denumește „viața fără de moarte” (prezentă și în slujba de înmormântare) reflectată și păstrată prin obiceiurile și tradițiile din Vișina Nouă, Brastavățu, Vădăstrița și Vădastra.
În aceste aceste comune, tradițiile vechi de sute de ani sunt duse mai departe atât de femeile care își asumă anumite îndatoriri față de morții lor cât și de tinerii rămași (din fericire!) în aceste localități. Am cercetatat mulți ani la rând modul de desfășurare, simbolistica, darurile, persoanele care se ocupă de păstrarea acestor obiceiuri și tradiții, evoluția în timp, etc.
„Iordănitul morților” în cimitirele din Vișina Nouă și Brastavățu este de departe cel mai interesant obicei practicat în fiecare an de Sfântul Ion. Astfel, începând cu ora cinci-șase dimineața, când întunericul este departe de a fi fost izgonit de lumina zilei, femeile pleacă spre cimitir lăsând în urma lor fumul de la tăciunii aprinși în oalele de lut peste care au pus câteva boabe de tămâie.
Poartă pe braț coșul cu pomana ce urmează a fi împărțită în cimitir. Ele vor tămâia la mormintele celor duși din familia sau neamul lor, indiferent de numele pe care aceștia l-au purtat. Există situații în care cei rămași după cel dus, rude mai apropiate sau mai îndepărtate, din diverse motive, obiective sau chiar subiective, nu pot merge la cimitir să împlinească acest ritual. Aceștia apelează atunci la femeile „specializate” din sat care se angajează ca vreme de șase săptămâni (cu excepția zilelor de luni ale săptămânii) se tămâieze mormintele celor plecați în lumea de dincolo pentru ca sufletul acestora (dar și al celor din familie) să fie împăcat. Aceste femei cunosc nu numai ritualurile dar și amplasarea exactă a mormintelor în cimitire. Ele aprind lumânările pe care le așază lângă cruce și pun tămâia peste cărbunii aduși în oala de lut. Înconjoară mormântul de trei ori și împart pomana cu celelalte femei care își plâng morții lor sau pe ai altora. Doar luminările și tămâia sunt date de către persoana care o angajează pe femeie, pomana fiind pregătită de aceasta. Numai cei ai casei sunt jeliți (soți, părinți, copii, nepoți). Celorlalți li se rostește doar numele.
Toate acestea se petrec la adăpostul întunericului, mult înainte de răsăritul soarelui. Nu am găsit o explicație pentru acest lucru.
Obiceiul Iordănitului în cimitir se păstrează și la Brastavăţu. Cetele de colindători vin în cimitir, acolo unde, înainte de a se lumina, femeile – mai în vârstă sau mai tinere – vin să aprindă lumânări la mormintele celor dispăruţi şi care în această zi ar fi trebuit să petreacă, sărbătorind numele Sfântului Ion. Cetele colindă pe la mormintele celor care au purtat numele de Ion sau Ioana, iar acolo unde găsesc femeile venite la mormintele celor plecaţi din această lume primesc daruri constând în fructe, pâine, cozonac, vin sau chiar şi bani.
Imaginea lumânărilor aprinse, fumul și mirosul de tămâie pe fundalul sonor al bocetelor care se aud pe ici, pe colo, te înfioară pentru că știi că aici sunt îngropați nu numai oameni care au murit de bătrânețe, ci și tineri răpuși de boli sau de alte întâmplări nefericite.
La Brastavățu, la Vădastra și la Vișina Nouă, se obișnuiește ca tinerii să plece prin sate însoțiți de lăutari pentru a „Iordăni” pe cei care poartă numele de Ion sau Ioana.
Există o oarecare concurență atât între localități cât și între cetele de colindători. La Vișina Nouă colindă o singură ceată, foarte mare, însoțită de o fanfară adusă pe bani grei tocmai din Teleorman, „de peste Olt” cum spun ei.
Prima oprire este în cimitir unde cântă o melodie care nu este nici de înmormântare, nici de petrecere. Fanfara sau ceata de lăutari trece cântând pe aleile cimitirului, oprindu-se atunci când sunt chemați la câte un mormânt la care cântă în mod special, iar tinerii Iordănesc (stropesc cu apă sfințită luată în ziua de Bobotează de la biserică) mormântul și crucea respectivă, primind de la cei care i-au solicitat fructe, pâine, cozonac, vin și bani, atât cât vrea fiecare să dea.
Odată cu ieșirea din cimitir, muzica se schimbă, devine muzică veselă, de petrecere, iar tinerii se dezlănțuie chiuind și jucând pe ulițele care acum sunt străzi cu nume care de care mai sonore. Obiceiul Iordănitului începe de acum în lumea celor vii.
Cetele trec pe la casele cu sărbătoriți. Membrii cetelor îi cunosc pe toți, dar nu intră decât acolo unde sunt invitați sau unde găsesc poarta lăsată special deschisă pentru colindători. Nici o uliță nu este lăsată necălcată.
Spre seară, membrii cetei împreună cu fanfara sau taraful, pe care ei le angajează din timp (și au grijă să fie plătite conform înțelegerii), dau un spectacol în mijlocul localității, o ultimă horă a satului așa cum, probabil, era pe timpuri.
La Gostavățu și Băbiciu, cetele de colindători pleacă din seara de 6 spre 7 ianuarie. Copii, tineri, adulți și mai vârstnici merg și colindă pe cei/cele care poartă numele Sfântului Ioan.
Se colindă până dimineață iar în ziua de Sfântul Ion mai vezi doar câte doi trei copii care mai umblă prin sat cu Iordănitul.
Femeile care știu că nu pot merge la cimitir dis-de-dimineață, merg de seara și aprind o lumânare la mormânt iar a doua zi merg la biserică, unde participă la slujbă și lasă un dar. Bisericile încă sunt pline în aceste zile cu femei care aduc daruri pentru cei plecați în lumea de dincolo. La fel și în cimitire, unde se dă de pomană peste mormântul celui/celei îngropate acolo.
La o poartă, în Băbiciu, am întâlnit un grup mai mare de oameni care se apucaseră să pregătească un grătar. De la aceștia am aflat că fuseseră prin sat după miezul nopții și colindaseră Ionii și Ioanele iar acum se pregăteau de petrecere. Tot de la aceștia am aflat că lăutarii au devenit din ce în ce mai rari și mai scumpi, mai cu pretenții și, din aceste motive, preferă să se unească ei, cei care mai știu a cânta la câte un instrument și, în felul acesta întocmesc o adevărată ceată de lăutari instrumentiști la care se mai adaugă și cei care „cântă“ la câte o găleată de tablă, o cratiță sau orice alt obiect care poate scoate zgomot la lovire.
La Scărișoara, Plăviceni și Jieni (sat aparținător comunei Rusănești), câteva femei care veneau de la biserică spun că pe acolo s-a pierdut obiceiul. Nu mai sunt nici tineri, nici lăutari. Au rămas ele să mai meargă la biserică sau la cimitir pentru a aprinde o lumină pentru cei plecați, nu neapărat cei cu nume de Ion sau Ioana ci la mormântul oricărui decedat.
Aproape de ieșirea din Cilieni am întâlnit o ceată mai numeroasă de colindători însoțiți de un acordeonist și un toboșar. Mai aveau puțin de umblat prin sat după care se retrăgeau la
unul dintre ei să petreacă. I-am întrebat cum procedează și mi-au arătat: câțiva dintre ei îl iau pe cel care urmează să fie iordănit și îl aruncă de trei ori în sus în timp ce un altul, cel cu găleata și cu busuiocul îl Iordănește, adică îi dă în cap cu busuiocul udat în apa sfințită iar toți strigă de trei ori „Ura! Ura! Ura! Să trăiești Ioane!“.
La Tia Mare oamenii spun că se fac mai multe cete care colindă, care cu lăutari, care cu ce poate, de seara până dimineața. Ziua nu mai merg cu Iordănitul decât copiii, fie câte unul sau doi, fie – mai rar -, în grupuri mai mari.
La Doanca merg cu colindatul doar copiii, începând de dimineața.
La Giuvărăști obiceiul Iordănitului capătă alte proporții. Aici, aproape toată comunitatea își serbează Ionii și Ioanele, într-o veselie generală și uitare totală a problemelor de zi cu zi. Tineri și vârstnici, grupați pe prietenii, pe vecinătăți sau afinități încing grătarele pe care găsești cârnați, carne, slănină și nelipsitul pește, pentru că la Giuvărăști pescuitul este a doua natură a oamenilor: biban, plătică, șalău și chiar raci se perpelesc pe jar sau în sare, pe plita câte unei sobe improvizate în câte o covercă improvizată pe marginea drumului.
Nelipsite de pe mesele petrecăreților sunt și mămăliga, murăturile, șunca afumată și, desigur, țuica fiartă. Alături, într-un tuci mare pus pe pirostrii, se fierbe la foc mic câte o pomana porcului sau o ciorbă de pește.
Cetele de colindători umblă nu numai pe străduțele laterale ci și pe strada principală pe care, atunci când trece o căruță sau o mașină (fie aceasta și un microbuz!), o opresc blocându-i calea pentru a-i Iordăni pe cei care circulă cu aceasta. În fiecare an, tradiția locului este atent supravegheată de către poliția din zonă sau chiar de jandarmi pentru ca situația să nu degenereze. În orice caz, este de apreciat faptul că organele de ordine au înțeles rostul acestor tradiții și le lasă (încă!) să se desfășoare.
Anul 2021 a continuat însă cu restricțiile impuse încă din anul 2020 de pandemia de coronavirus așa că toate aceste tradiții și obiceiuri locale au fost interzise. Speranța noastră, atât a celor care studiem evoluția lor cât și a celor care le practică și le duc an de an mai departe, că ele nu se vor opri aici și acum, și că vor fi cuntinuate pentru că fac parte din spiritualitatea românilor de aici, de pe Valea Dunării, locurile în care atât distracția cât și munca se află la mare cinste.