CONDEIUL FERMECAT AL LUI TUDOR DIACONEASA

0
428

Oboga este o localitate de pe Valea Olteţului din judeţul Olt şi unul dintre centrele de ceramică vestite în România şi în lume. Olarii de aici sunt cunoscuţi în toată Europa dar şi în America, iar lucrările lor se află la loc de cinste fie în muzeele de profil, fie în colecţii particulare.

Mai puţin cunoscut este faptul că aici, pe Valea Olteţului, se încondeiază ouă. Cel mai cunoscut meşter popular încondeietor de ouă a fost Tudor Diaconeasa. Pe 19 decembrie 2020 ar fi împlinit nouăzeci și patru de ani. „Eu m-am născut în 1926, pe 19 decembrie. Pe tatăl meu îl chema Constantin Diaconeasa şi a fost olar vestit. Şi bunicul meu, Marin Diaconeasa, a fost olar. Amândoi au încondeiat şi ouă.”

Aştern aceste rânduri cu gândul la cel care a fost meşterul popular Tudor Diaconeasa, cel care timp de şaptezeci şi cinci de ani a încondeiat ouă într-un fel unic în România, păstrând nealterate modelele pe care le-a preluat de la tatăl său, Constantin Diaconeasa: heruvimul, pânza de păianjen, cocoşul, fierul plugului, frunza de jugastru, peştele, calea rătăcită, mărgăritarul, coada de păun, vulturul.
Când vine primăvara şi natura revine la viață, pe Valea Olteţului înfloresc nu numai florile, ci şi ouăle. Paştele vine cu cele rânduite, printre care şi încondeierea ouălor. Pornită din Oboga, extinsă acum la Călui, la Balş şi Morunglav, arta încondeierii ouălor, preluată de Tudor Diaconeasa de la tatăl şi de la bunicul său, continuă prin mâinile unor tineri aproape la fel de dăruiţi ca şi cel de la care au învăţat nu numai cum să deseneze cu condei şi ceară încălzită modelele lui nea Tudor, ci şi taina pregătirii vopselurilor naturale, făcute din coajă de la diverşi copaci sau din diverse flori sau plante.
Am călcat de foarte multe ori pragul casei lui nea Tudor, astfel că atunci când am hotărât să fac un film cu şi despre meşterul popular Tudor Diaconeasa, bărbatul de la Oboga care încondeia ouă, trecuseră peste două decenii de când îl cunoşteam.

M-au uimit întotdeauna răbdarea şi bonomia sa, felul în care s-a împăcat cu viaţa. Nea Tudor şi-a păstrat umorul, chiar dacă destinul nu i-a fost prea prieten. De o modestie, dărnicie şi altruism ieşite din comun, dar şi înzestrat cu darul povestirii, artistul popular Tudor Diaconeasa de la Călui a predat meşteşugul său, după care a plecat la ceruri, împăcat, cel puţin din acest punct de vedere.
Multe şi importante (pentru informarea mea) au fost discuţiile cu nea Tudor care a fost pentru mine, alături de alţi meşteri populari mai în vârstă (Nicolae M. Nica de la Chilia – Făgeţelu, nea Mitrel Liceanu de la Vădastra, Gheorghe Tănase de la Corbu sau Constantin Niţu de la Cornăţelu – Poboru), bunicul de care nu m-am putut bucura şi de la care am învăţat mai multe decât aş fi învăţat în câteva generaţii de şcoală. Ei sunt aceia care, într-un fel, m-au format şi, mulţumită lor şi altora asemenea lor, am ales calea pe care am urmat-o în ultimele decenii.
În 7 aprilie 2005, am poposit în curtea lui nea Tudor din Oboga împreună cu Visi Ghencea, pe atunci director al Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Olt şi cu Corina Mihăescu de la CNCPCT Bucureşti. Amândoi doreau să înveţe să încondeieze ouă, iar eu să filmez această lecţie, una dintr-un şir de lecţii ce urmau să facă parte dintr-o carte de învăţătură a meşteşugurilor din judeţul Olt. Înarmat cu două camere video, cu trepiede şi microfon, am spus „motor” pentru un film despre măiestrie, dăruire şi prietenie.

„La 14 ani am încondeiat un ou care l-a bucurat pe tata, care a recunoscut că nu poate face diferenţa, adică nu ştie dacă este încondeiat de mine sau de el.” Era începutul mărturisirilor lui Tudor Diaconeasa. „Eu nu am urmat olăria, pentru că tata nu a vrut ca să învăţ. Îmi zicea că este prea grea şi migăloasă, că trebuie să stai toată ziua să dai cu pământul pe târcol. A fost şi un fel de delăsare din partea mea, că nu mi-a plăcut să stau cu fleciul pe mâini. Am încercat, dar nu pot să spun că eu ştiu să fac oale sau ceramică din asta de-a noastră. Dacă încerc să fac un taier, adică o farfurie, aşa cum se zice pe la noi, nici mie nu-mi place să mă uit la ea. Aşa că eu am moştenit de la tata şi de la bunicu’ doar îndeletnicirea asta: încondeiatul de ouă. Aşa m-am pomenit eu cu încondeiatul din familie. Cam de pe la 8 ani am început să mă joc, iar pe la 14 ani îl imitam bine pe tata, care nu mai putea să lucreze.”

Spuneam ceva mai înainte că nea Tudor era mereu pus pe glume. La un moment dat, în timpul mărturisirilor sale, spune: „Marţi după Paşti, la noi e hramul bisericii. Tata ducea la biserică şi împărţea întotdeauna numai ouă încondeiate. Sunt şi acum oameni în sat care au ouă încondeiate de tata de cincizeci-şaizeci de ani. Şi eu, după ce m-am căsătorit, vreo doi-trei ani, patru, încondeiam ouă pe care le duceam la biserică să fie sfinţite şi le dădeam de pomană. Ce folos… M-am gândit pe urmă… că aşa e credinţa la noi, la ortodocşi. Bă, dacă eu, în loc să dau de pomană ouă roşii, cum dă toată lumea, şi dau ouă încondeiate şi lumea le păstrează, eu ce mai mănânc pe lumea ailaltă?”.
Tudor Diaconeasa a susţinut întotdeauna că modelele întâlnite pe ceramica de Oboga au coborât de pe ouăle încondeiate. „Şi bunicul, şi tata mi-au spus că aici în Oboga noastră, oalele şi taierele erau simple, nu aveau modelele de acum pe ele. Este clar atunci că prima dată s-au încondeiat ouăle şi apoi ceramica. Că şi modelele de pe ceramică sunt într-un fel tot încondeiate, numai că în loc de condei se foloseşte cornul de vită cu diferite vopsele.”
Modelele meşterului Tudor Diaconeasa au fiecare povestea sa. Nea Tudor le-a desenat cu meticulozitate pe un caiet dictando, alăturându-le şi explicaţia, dar şi data la care le-a desenat. Modelele desenate în caiet sunt naive ca şi explicaţiile, însă păstrează elementele importante ale motivului desenat ulterior cu ceară pe ouăle pregătite la fel de minuţios.
„Eu aş putea să încondei ce m-aş pricepe, aşa… tot felul… şi ar ieşi corect, pentru că, vă daţi seama, sunt atâţia ani de când port condeiul. Dar pe aceste ouă pe care le vedeţi la mine, sunt zece motive, începând de la cocoş şi până la mărgăritar.”
Până a se ajunge la încondeierea ouălor, trebuie însă trecute alte câteva faze, cele de pregătire. Încondeierea ouălor nu este, după cum spunea meşterul, un lucru greu. Dar nici uşor.


„Mai întâi strâng ouăle de la găini, le spăl bine, cu săpun făcut în casă, le pun la uscat, le şterg cu un prosop curat. În general soţia se ocupă de fazele astea.”
Se aleg ouă albe, nu colorate, pentru că albul din ou este una dintre cele patru culori care acoperă oul încondeiat de pe Valea Olteţului: alb, galben, roşu şi negru. Pasul următor este găurirea ouălor. Această operaţie se face cu o rozetă mică din metal, cu care se înţeapă oul la cele două capete. „Fac două găuri în ou, la capete, amestec cu acul sau cu o sârmă subţire în el.”
Nea Tudor avea instrumentele sale, dar spunea că oul se poate găuri cu orice, cu un cui, cu o andrea… „Trebuie numai să fii atent, să nu spargi oul.” După ce găurea oul şi amesteca bine conţinutul, meşterul îl golea. Până să descopere para pentru suflat, nea Tudor sufla în ou cu gura, lucru extrem de anevoios şi de greu. „Înainte, ouăle nu erau golite de conţinut, se lăsau întregi. Se întâmpla să se mai spargă din ele şi se stricau. Acum eşti sigur că nu se mai strică şi aşa, golit, oul va trăi mult. Din experienţa mea, un ou care este negolit până la 20 de ani, când îl mişti în mână troncăne, de la 20 de ani în sus face un zgomot mai mic, apoi peste mai mult timp face un zgomot ca şi cum ai băga o alice sau o jucărie într-o cutie. Ce rămâne înăuntru se transformă într-o mărgică ce pare a fi chihlimbar.”
În timp ce vorbeam, undeva, în grădină lângă şopron, ardea un foc. Lângă lemnele puse la ars, nea Tudor aşezase cana cu ceară la topit.

Acum, că ouăle erau pregătite iar ceara topită, nea Tudor se aşeză pe scăunelul lui cu trei picioare şi desfăcu un săculeţ din pânză în care se aflau mai multe condeie de diverse dimensiuni. „Ia uite-le ce frumoase sunt!” – spuse şi chiar se bucură sincer când le vede. Îi sunt dragi, aşa cum îi este unui copil dragă jucăria preferată. „Uite, au diferite lungimi. Sunt făcute dintr-o bucată de lemn şi din sârmă de cupru, de-aia de bobinaj, răsucită peste un băţ. Între sârmele care ajută şi la menţinerea temperaturii cerii se prinde o bucată de ţeavă foarte subţire, din tablă, ca o pâlnie foarte mică, foarte subţire în vârf, ca un ac, prin care se scurge ceara pe ou. Eu am văzut la tatăl meu că avea condei de argint. Când le făcea, bătea argintul aşa de bine, că îl subţia de-l aducea pe vârful acului… Eu, înainte, lucram cu condeie scurte, foarte scurte. Pe urmă am văzut odată, când am fost la Muzeul Ţăranului la Bucureşti, că moldovencele au condeiele mai lungi. Le-am făcut şi eu aşa, că se lucrează mai uşor cu ele lungi. Când e coada mai lungă la condei, te sprijini cu degetul de ou… Înainte ţineam condeiul în mână în altă poziţie decât îl ţin acum. Îl ţineam în podul palmei şi îmi mai tremura mâna la desen.”
Începem lucrul. „Mai întâi se astupă găurile din capetele oului cu ceară ca să nu intre înlăuntru vopselurile… că dacă intră culoarea în ou, camuflează exteriorul. Ăştea (vopselurile) sunt numai naturale. Coaja de arin este cea din care se obţine culoarea neagră. Se pune la fiert până face spumă. În zama aia se pune aşa, cam cât ai lua în mână, să zic douăşcinci-treizeci de grame de călăican . Ăsta se pune după răcire, atunci când zama ajunge la o temperatură ca a apei atunci când faci pâine. Fără călăican nu se prinde culoarea. Am încercat şi cu oţet… Nu merge. Acuma mi-a deschis unu’ ideea să încerc cu sare de lămâie…. De-asta se găsește peste tot acuma.”

Celelalte culori urmează aceeaşi metodă de preparare: fierberea şi călăicanul adăugat. „Coaja de măr este cea din care, prin fierbere, se obţine galbenul, iar roşul se obţine cel mai bine din petale de flori de mac.” Tudor Diaconeasa spune că se pot face tot felul de culori. „Dacă vreţi un albastru, îl puteţi face din viorele. Eu am folosit o singură dată verdele, de curiozitate, pentru că nu mi-au permis muzeele, dar, dacă-l fac verde, mărgăritarul îşi mănâncă legea, adică nu mai poţi de dragul lui, zici că e cules chiar atunci din pământ.”
În timp ce vorbim, apare nevasta lui nea Tudor cu două cartoane cu ouă. Sunt deja golite de conţinut şi pregătite pentru a fi încondeiate. Mă gândesc la câte ouă va reuşi să încondeieze. „Să ştiţi că eu nu lucrez multe ouă… Patru-cinci pe zi, poate zece, în special seara, pentru că nu mă lasă ăstea…”. Arată spre grădina în care are câteva răzoare cu ceapă şi usturoi, ceva salată, nişte răsaduri, via şi pomii fructiferi.

„Am să vă fac un cocoș” – spune, iar mâna meşterului coboară spre condeiul aflat în cana cu ceară topită de lângă foc.
Zâmbesc în spatele camerei video pentru că exact în acest timp începe să cânte cocoşul lui nea Tudor, pe gardul de lângă noi.
Meşterul încondeiază şi explică exact cum face desenul pe care îl are în minte. „Să nu vi se pară că este urât, să-l vedeți la urmă când o fi terminat.” Nu desenează niciodată cu creionul pe ou modelul pe care vrea să-l încondeieze. Spune că simte atât de bine oul şi că ştie atât de bine desenul respectivelor modele, încât le-ar putea face şi cu ochii închişi.
Ceara se aşază pe oul pe care nea Tudor îl roteşte în mână, urmând cu condeiul desenul imaginar. „Cocoşul are şi pene. Uite, îl îmbrăcăm…” – spune meşterul şi trage câteva linii de ceară pe lângă aripile cocoşului, linii ce vor deveni la final penele cocoşului. „Acuşa terminăm creasta… ce se îmbracă acuma, prima dată, cu ceară, rămâne alb.”
Fumul lemnelor aprinse pentru a ţine ceara topită şi bună pentru încondeiat îi intră în ochi. La fel şi celor doi „învăţăcei”. Ei deja spun că nu mai pot din cauza fumului. „De ce credeţi că am ochii aşa cum îi am şi că nu mai văd bine?” – ne întreabă (sau se întreabă) oarecum retoric. Într-adevăr, nea Tudor are ochii roşii, o inflamaţie pe care nu şi-a tratat-o niciodată şi pentru care dă vina pe fum. L-am întrebat câte ouă a încondeiat în viaţa sa şi mi-a răspuns că poate mii de ouă, care au ajuns peste tot în lume, prin marile muzee sau la oameni iubitori de astfel de obiecte. Meşterul spune că au început să vină din cei care lucrează prin Italia, Spania sau care au rude acolo şi vor să ia cu ei ceva de acasă, ca să le amintească de locul de unde se trag.
În urmă cu doar câţiva ani, am avut personal o astfel de experienţă. Aflat într-o vizită pe insula Gran Canaria, în Spania, am luat cu mine ouă încondeiate de un alt meşter, Petre Ciobanu de la Călui, ouă pe care le-am oferit în dar gazdelor. Nu am să pot uita cum admirau acele ouă şi cât de uimiţi erau de ce se poate realiza pe un ou atât de fragil.
Pe nea Tudor îl bucurau aprecierile celor care duceau ouăle încondeiate de el pe diverse meleaguri străine. Spunea că în felul acesta, ouăle cu model de Oboga ajung să reprezinte ceva şi sunt cunoscute în toată lumea. Îi făcea o plăcere deosebită să ofere ouăle încondeiate de el. Foarte rar vindea, atunci când i se dădea o comandă. Am în colecţia mea o serie de ouă încondeiate ce poartă semnătura meşterului Tudor Diaconeasa, printre care şi un ou de struţ. Cred că nu era ou încondeiat de mâna lui care să nu îi poarte semnătura, fie numele întreg, fie numai un simplu T.D. caligrafiat frumos.
După ce a făcut primul desen, cel care urmează să devină albul din oul încondeiat, urmează colorarea cu galben. „Bag degetul în apă şi, dacă nu mă arde, bag ouăle. Dacă le-aş pune în apă fierbinte, atunci ceara s-ar topi şi ar trebui să iau totul de la capăt.”
Meşterul ne spune un secret pe care îl consideră foarte important: „Trebuie ţinut cont de galben! Este prima culoare în care se bagă ouăle. Dacă îl bagi în roşu prima dată, galbenul nu mai are nici un rost. Roşul bate galbenul, îl acoperă şi s-a terminat. Deci galbenul prima dată… roşul dup-aia şi la sfârşit negrul.”
Până ce oul ajunge să fie admirat de privitori, trece prin nu mai puţin de paisprezece operaţii. „După ce ouăle au prins pe părţile neacoperite de ceară culoarea galbenă, le scot şi le pun la uscat. Acopăr apoi iar cu ceară pe fondul galben părţile care vreau să rămână galbene. După aceea prepar culoarea roşie. Roşul adevărat iese din petale de mac roşu sălbatic, care dă rezultate foarte bune, da’ trebuie cantitate foarte mare. Petalele se usucă la umbră. La un kilogram de petale, reuşeşti să roşeşti cam 150 de ouă. La cinci-şase litri de lichid de la zeama de fiertură pun 25-30 de grame de călăican. Pentru colorare, ouăle le pun într-un vas emailat şi pun deasupra lor un inel de metal pentru că ele, fiind uşoare, rămân la suprafaţă, iar eu trebuie să am grijă să fie acoperite în totalitate de zeamă.”

Întrebăm cât timp se lasă ouăle la colorat în vasul emailat, iar nea Tudor aproximează astfel: „Vreo douăzeci de minute. Până te muşcă de suflet.” Înţeleg din asta că se lasă până ce culoarea devine foarte plăcută ochiului. Meşterul ne mai avertizează că sunt ouă pe care prinde culoarea şi ouă pe care nu prinde. „Alea trebuie să le băgaţi a doua oară. Pe cele care au ieşit bine nu le mai băgaţi, că prind nişte picături… pete pe ele şi una e când e corect, alta când e incorect.”
Ca o paranteză, meşterul ne spune că are mai multe ouă pregătite în diverse faze de lucru, pentru că este chemat la Muzeul Astra din Sibiu de către directorul Corneliu Bucur pentru a face acolo nişte demonstraţii.
„Le scot apoi, le usuc, acopăr părţile de roşu cu ceară. Este ultima dată când le pic cu ceară. Acuma aproape tot oul este învelit de ceară şi încep cu negreala. Ce se vede la sfârşit, fondul negru, asta înseamnă că acolo nu a fost ceară pe el, adică a fost spaţiu special pentru negru.”
După ce ouăle au fost colorate bine şi cu ultima culoare, negrul, atunci se pun într-un vas în care fierbe apa în clocot. „Se pun câte trei-patru ouă cu o lingură de lemn, se răsucesc în apa clocotită, până când toată ceara se topeşte şi rămâne desenat modelul pe care l-ai făcut pe ou.”

La finisatul ouălor trebuie să fie două persoane. „Una ia oul, îl mestecă în apa clocotită după care îl scoate şi îl şterge cu o cârpă şi îl dă celeilalte persoane care îl ia, îl şterge, îl finisează ca lumea.”
Urmează luciul care se dă, de preferat, cu slănină crudă. „Să nu fie sărată, că strică culorile. Dacă nu foloseşti slănină, pui ulei pe o cârpă şi ştergi oul cu ea şi oul va străluci.”
În timp ce meşterul fierbe apa pentru faza finală, aceea a îndepărtării cerii de pe primele ouă încondeiate, continuă seria mărturisilor: „Am o nepoţică… are patru luni de zile. Părinţii ei au făcut-o târziu, au peste patruzeci de ani. Oul ăla cu floarea de mărgăritar vreau să i-l fac ei şi să-i scriu acolo ceva… să-i transmit ceva… Vreau ca ouăle astea pe care le fac acum să iasă ceva deosebit… Că s-ar putea să nu mai încondei eu… Asta s-ar putea întâmpla, pentru că mă văd eu… Nu mai am poftă, nu mai am tragere de inimă aşa…”

Priveşte undeva nedefinit şi oftează: „Eu ce am pomenit de la părinţi, aia fac. Nu mă abat de la ceea ce m-au învăţat ei. Aş putea să fac şi flori pe ouă sau tot felul de modele sau aş putea să lucrez aşa ca în Bucovina, dar nu am dreptul ăsta, pentru că eu doar aşa ceva am învăţat de la părinţi şi aşa trebuie să duc mai departe. Şi de la muzee mi s-a spus tot la fel: să-mi menţin culoarea şi lucrul pe care-l cunosc de la părinţi. Să nu copiez din altă parte alte modele, să le fac mereu pe astea ale noastre. Mi-ar părea rău să se piardă obiceiul nostru, pentru că acum eu sunt bătrân… Nu ştiu cât oi mai lucra…”
Singura recunoaștere pentru Tudor Diaconeasa, atât cât a fost în viață, a venit de la Muzeul Astra din Sibiu, care l-a declarat membru al Academiei Artelor Tradiționale.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here