Maestrul SPIRU VERGULESCU, cel de dincolo de timp

În 13 septembrie 1934, într-o casă de pe strada Malul Livezi, la numărul 13, „… într-o zi de joi, la început de toamnă, într-un loc mirific de pe malul stâng al Oltului, pe povârnişul unui deal de la marginea Slatinei” – după cum îi plăcea artistului să spună -, a fost născut Spiru Vergulescu, un artist plastic de mare valoare dar și un om deosebit, care și-a iubit cu patimă nu numai arta sa ci și locurile natale, părinții, și pe cea care avea să-i fie soția și prietena sa cea mai bună, Gunka.

Împlinise doi ani când a fost dus în Bucureşti, intrând astfel în familia unui frate al mamei sale, care era nevăzătoare. Aici a început formarea sa ca artist, şi ca om de cultură, mama sa adoptivă, mama Aglaia, pe care a iubit-o nespus, îndrumându-l în această direcție după ce a observat talentul lui la desen. A urmat Liceul de arte plastice „Nicolae Tonitza”, din Bucureşti, secţia pictură, pe care l-a absolvit, după care face studii de pictură monumentală şi urmează cursurile secţiei de pictură de şevalet la Institutul de arte plastice „Nicolae Grigorescu”. Debutul său artistic a avut loc în 1961 la expoziţia lucrărilor de diplomă a Institutelor de arte plastice de la Bucureşti şi Cluj, pentru ca în anul 1968 să deschidă prima expoziţie personală la sala Dalles, Bucureşti şi să devină membru al Uniunii Artiștilor Plastici.

Aproape anual, pictorul Spiru Vergulescu a fost prezent cu expoziţii personale sau de grup în galerii de artă din Bucureşti, Arad, Constanța, Iași, Craiova, Slatina, Drobeta Turnu Severin, dar și la Chişinău, Cernăuţi, Ruse, Sofia.

Legat de Slatina nu doar prin naștere ci, mai ales, prin dragostea cu care a revenit la casa în care se născuse, reconstruind-o din temelii exact așa cum fusese ea în timpul copilăriei sale, artistul plastic Spiru Vergulescu este cel de al cărui nume se leagă nașterea la Muzeul de Istorie din Slatina a unei galerii de artă și a unei pinacoteci impresionante.

În toamna anului 1992, pășeam împreună cu maestrul Spiru Vergulescu pe poarta casei părintești de pe Malul Livezi numărul 13, pe care o răscumpărase. Mi-a prezentat casa, depănând amintiri. Voia să o refacă din temelii și să o transforme în muzeu iar alături de ea să își facă atelierul. Mi-a spus de hotărârea sa de a se muta în Slatina împreună cu Gunka, soția sa, povestea lor de dragoste fiind una extraordinară.

Casa părintească, reconstruită, a transformat-o, până prin anul 1996, așa cum și-a dorit, în Casa Muzeu „Gunka şi Spiru Vergulescu”. Printre sutele de ore filmate și arhivate dețin, probabil, și imaginile cu casa de atunci, din 1993, tot așa cum am interviuri cu domnia-sa, imagini de la aniversările pe care îi plăcea să le organizeze cu prieteni la el acasă, pe Malul Livezi ori la București, imagini de la expoziții din Craiova, București și Slatina.

Am fost unul dintre privilegiații care au avut șansa de a sta mult în preajma Maestrului. Poate nu atât cât ar fi trebuit, dar, cu siguranță suficient cât să stăm de vorbă spre a-mi destăinui multe din întâmplările și trăirile din viața sa.

În anul 1995, după cea de-a 27-a expoziție personală a maestrului organizată la Muzeul de Artă din Craiova, am vrut să aflu detalii legate de dorita secție de artă a Muzeului Județean Olt.

– Maestre, îmi mărturiseați că este prima expoziție pe care nu o panotați dumneavoastră. Cum vi s-a părut expoziția?

– Prin 1973 am făcut o listă cu organizarea expozițiilor mele până la 80 de ani și am ajuns la concluzia că până la această vârstă o să fac singur expoziția, iar după 80 de ani să-mi facă alții. Uite că nu a fost așa și acum, la vârsta de 61 de ani, am avut surpriza să fiu solicitat de Muzeul de Artă din Craiova și să-mi trimită lucrări Muzeul din Slatina acolo, la Craiova. Nu vă spun ce emoții am putut să am în această perioadă când nu credeam că poate să intre în pielea mea și să înțeleagă cum am gândit eu panotarea acestor tablouri, lucru care un artist îl face prin asociere, după o ordine a artistului. Când am intrat în sala de expoziție – lucru care a fost un privilegiu pentru mine, deoarece nimeni nu intrase până atunci -, expoziția parcă ar fi fost făcută de mine. Și am zis: Uite, domnule, chiar există oameni care pot înțelege artistul, să organizeze expoziția așa cum trebuie. Am fost foarte fericit, pentru că expoziția îmi era prietenă, erau lucrările mele și nu îmi erau străine. În cele trei săli au fost frumos aranjate 51 de lucrări, 50 de la muzeu și de la mine și una care era din patrimoniul lor, căreia trebuia să-i găsească locul potrivit, era o lucrare extraordinar de interesantă, foarte strâns apropiată de genul de lucrări pe care le-am făcut într-o anume perioadă.

– Maestre, trebuie să vă spun că m-am simțit fericit acolo, în sălile Muzeului de Artă când am văzut că jumătate din cei prezenți au fost slătineni. În același timp, am fost și puțin trist pentru că acești slătineni au fost nevoiți să vină la Craiova să vadă o expoziție a lucrărilor donate Muzeului Județean Olt, când de fapt ar fi trebuit să le vadă la Slatina, la Secția de Artă a Muzeului Județean. De ce nu s-a făcut până acum Secția de Artă, știm și nu știm. Știm că s-a dat o clădire special pentru această secție de artă, știm că acolo încă mai funcționează administrația financiară, știm că după ce se va muta va fi nevoie de foarte mulți bani pentru a putea fi transformată într-un spațiu adecvat. Dumneavoastră, ca artist care a donat – și sunt mulți alții care, la rugămintea dumneavoastră și-au dat acceptul de a dona lucrări Secției de Artă a Muzeului Județean Olt -, ce simțiți când vedeți că lucrările pe care le-ați donat rămân într-un depozit, ca și înainte, nevăzute de nimeni, când ar trebui puse undeva, să le vadă toată lumea?

– Că rămân în depozit aceste lucrări, nu e chiar o nenorocire. Eu încă sper că lucrurile se vor rezolva, așa cum a promis domnul prefect[1] ultima dată când ne-am văzut la o sesiune de comunicări, legate de arheologie și istorie. A spus foarte clar, fără să fie determinat de cineva, că Palatul Comunal va fi transformat în muzeu de artă și etnografie. Lucrul acesta pe mine mă încântă și vreau să spun că indiferent dacă e vorba de mine sau de alți artiști, nu poate fi vorba decât de un câștig pentru municipalitate, iar că la expoziția mea de astăzi, de la Muzeul de Artă din Craiova, au fost foarte mulți slătineni, asta nu face decât să mă încânte. Faptul că au fost foarte puțini din Craiova, nu știu dacă pot să mă necăjesc, dar principalul este că cei care au venit, puțini, au fost  curioși sau interesați să vadă cu ce ne prezentăm noi. Ceea ce m-a încântat pe mine foarte tare a fost faptul că lucrările pe care le-am donat muzeului din Slatina și care nu sunt deloc puține, 50 de lucrări și 30 de desene – aici au fost expuse numai picturile -, au stat foarte bine în muzeu. Chiar spuneam cuiva: dacă mâine aș muri, încă nu aș avea motiv să mă neliniștesc, pentru că lucrările acestea mă susțin foarte bine. A fost un moment foarte frumos la Craiova și personal nu m-am făcut de râs și muzeul din Slatina are cu ce să se laude, asta lăsând la o parte, așa, o falsă modestie. La Slatina există talente care ar putea foarte bine să se manifeste, iar când muzeul va fi organizat în Palatul Comunal, am convingerea că, deși nu este o casă atât de somptuoasă ca la Craiova, aici se va organiza un muzeu extraordinar de frumos. Personal, am promisiuni de la colegii mei din București, de a obține de la ei lucrări foarte valoroase, cel puțin două de la fiecare artist, lucrări cu care se poate face un muzeu de artă contemporană de cea mai mare frumusețe.

– La Craiova erați emoționat. Emoționat erați și la București în urmă cu câteva luni și voiam să vă întreb dacă la fiecare vernisaj sunteți la fel de emoționat.

– Sunt emoționat, deoarece o ieșire în public este un eveniment foarte important  pentru mine și mă tem, deși sunt foarte convins de ceea ce prezint, ca nu cumva să greșesc pe undeva și să am reacții nepotrivite. Eu zic că un artist autentic, dacă nu are emoții, nu e artist. Gândiți-vă la actori. Actorul când intră fără emoții pe scenă, acesta nefiind artist, spune rolul rece, iese din scenă dar nu a emoționat publicul. Un actor când are emoții, emoționează publicul. Așa se întâmplă și cu noi, pictorii. Eu am emoții pentru că pictura vreau să îl capteze pe privitor și să îl pună să gândească. Nu pot spune: ei și ce, erau niște peisaje citadine, niște portrete, niște picturi statice, niște flori. Nu e chiar așa. În momentul când această expoziție trece așa, înseamnă că nu și-a atins scopul. Scopul nu este numai educativ, cât și de sensibilizare a privitorului și de a-l prinde în așa fel încât el să nu uite această expoziție mult timp și să se gândească la acele lucruri pe care nu le-a înțeles cum trebuie.

– Maestre, ca să încheiem optimist discuția noastră. Dacă se hotărăște în sfârșit administrația locală să dea acel spațiu secției de artă a Muzeului Județean, putem spera ca în septembrie-octombrie (1996, n.a.) să vedem expuse lucrările dumneavoastră și ale altor artiști plastici pe simezele acestui muzeu?

– Aceasta nu depinde numai de mine sau de oficialitățile municipale, ci depinde și de sectorul financiar care ocupă încă acest spațiu în Palatul Comunal și pe care ar trebui să-l elibereze cât se poate de repede întrucât acolo unde dumnealor și- au construit secție financiară, lucrurile sunt foarte clare, au reușit să-și facă o construcție foarte frumoasă și nu văd de ce ar mai întinde șederea aici, întrucât muzeul ar trebui să lupte în adaptarea acestui local pentru Muzeul de artă. Eu personal, sper ca într-adevăr după 1 ianuarie (1996, n.n.), cât se poate de curând, spațiul să fie eliberat ca Muzeul județean să poate să intre și să vadă despre ce este vorba și să rearanjeze. Eu am fost cu doamna directoare pe acolo, am văzut spațiile, sunt multe, dar întrucât au fost fărâmițate ca să facă birouri mici, ele trebuiesc din nou readuse la forma inițială și să se poată face săli potrivite pentru o expoziție. Expozițiile vor fi în două-trei săli. Eu voi mai dona muzeului și niște desene, poate și alte picturi, dar în acest timp va trebui să aibă măcar o sală cu lucrări, pentru că e păcat ca într-un oraș ca Slatina, având un spațiu așa de frumos, de generos, cum este Palatul Comunal, să nu fie reprezentări artistice. Eu am vorbit cu artiștii care provin din Olt, printre care Bălașa, Ion Popescu Negreni care sunt dispuși să dea lucrări însă cu condiția ca acest muzeu să ia naștere. Eu am semnat în alb, cum s-ar zice, ei nu sunt dispuși să semneze în alb și au dreptate. Dar sperăm că lucrurile, rezolvându-se, vor dona și ei muzeului nostru o serie de lucrări și alături de ceilalți artiști, care nu sunt din zonă și vor să doneze, se va putea face Muzeul de Artă Contemporană foarte frumos. În plus de asta, aici, la noi, sunt mulți artiști plastici dar vreau să mă refer doar la unul, Nicolae Truță, care se cunoaște cât de mult efort depune pentru ridicarea unui muzeu al orașului, pentru depistarea talentelor, pentru îndrumarea acestora și determinarea lor să meargă la studii superioare ca să devină cu adevărat artiști bine pregătiți. El însuși ar trebui să aibă o sală foarte frumoasă, ba chiar două cu lucrările pe care le are, dintre care se pot alege foarte, foarte multe lucrări, să prezinte cel mai frumos mod posibil. Nu doresc ca acest muzeu să fie un muzeu cu lucrări doar ale altora, sau ale mele. Vreau să fie cu lucrări ale tuturor artiștilor care se manifestă în județ și care pot să reprezinte județul ca un focar de cultură autentic. Așa că este foarte interesant de mers pe linia aceasta, iar eu am convingerea, așa cum m-a  încredințat și domnul prefect, că lucrul se va rezolva și sunt bucuros că vom avea în sfârșit un muzeu de artă în Slatina. Acest oraș merită, iar lumea chiar dacă nu este obișnuită cu așa ceva se va obișnui pe parcurs, în așa fel încât va simți nevoie să-l viziteze și să aibă tot timpul în vedere ca acest muzeu să fie cunoscut în cel mai mic amănunt al său.

– Iar atunci când vor merge în alte localități, să se mândrească cu faptul că la Slatina există un muzeu de artă.

– Expoziția de la Craiova dovedește încă o dată în plus că artiștii Oltului sunt capabili să facă față oriunde din punct de vedere cultural și artistic. A fost un moment foarte frumos iar slătinenii nu se vor rușina deloc cu lucrările din patrimoniul viitoarei secții de artă, care îmi aparțin. Eu însumi am fost extrem de încântat când am văzut că nu mă fac de râs într-un muzeu de prestigiu cum este cel din Craiova.

În Casa Muzeu „Gunka şi Spiru Vergulescu”, precum și în atelierul de lucru al artistului, vizitatorii pot admira lucrările de pictură lăsate în casă, albume de grafică desenate în tuş cu peniţa, piese de mobilier de epocă, podoabe de argint moştenite de Gunka de la strămoşii săi din Bulgaria, o vitrină pictată, o măsuţă cu două scaune sculptate, un fotoliu florentin, violoncelul şi pianina la care a cântat Gunka Vergulescu, soția sa, o muziciană desăvârșită.

Donaţia făcută de Gunka şi Spiru Vergulescu (reprezentată de cele 50 picturi în ulei și 30 desene) a fost – alături de lucrări ale pictorului Ion Popescu Negreni – începutul unei colecții impresionante de artă plastică (pictură, sculptură, desen și acuarelă). A fost meritul artistului faptul de a fi reuşit să convingă şi pe alţi colegi de breaslă să facă donaţii acestei secții.

Atunci când Slatina a sărbătorit 625 de ani de la atestarea documentară, în 20 ianuarie 1993, artistul plastic Spiru Vergulescu a primit titlul de Cetățean de onoare[2] al municipiului Slatina.

A urmat o perioadă de speranțe, de eforturi, de căutări și de administrare a unor relații pe baza cărora Spiru Vergulescu voia să clădească ceea ce visase, o secția de artă la Muzeul Județean Olt. La 13 septembrie 1995, data la care Spiru Vergulescu împlinea 61 de ani, l-am vizitat la apartamentul său din București unde am stat de vorbă la un pahar de șampanie.

• Știu că viața dumneavoastră a stat oarecum sub semnul numărului 13. De ce?
• Este un număr pe care pot să spun că îl iubesc foarte tare. Pentru că în 13, respectiv 13 septembrie 1934, m-am născut într-o casă cu numărul 13 de pe strada Malul Livezi din Slatina. Tot 13 mi-a fost și numărul de bilet la examenul de stat, care a avut un rezultat foarte fericit pentru mine. Așa că, spre deosebire de foarte mulți care cred că 13 le poartă nenoroc, și eu, într-un fel, sunt superstițios și spun că 13 îmi poartă noroc.
• Să vă poarte și de aici înainte. Ce făceați la 13 ani?

—La 13 ani eram în grevă, atunci nu știam ce înseamnă grevă, dar acum, fiindcă e o modă să faci grevă, constat că am luat-o cu mult timp înaintea acestora care acum se pun în grevă. Doar că greva mea era foarte bine motivată.

• De ce?
• Pentru că mama Aglaia, care mă luase să mă crească și care m-a îndemnat să fac artă, începea să bată în retragere, spunând că tata nu are bani să mă ajute să învăț mai departe și că dacă nu are bani, eu n-am decât să învăț o altă meserie și că o să-mi fie mai bine, o să câștig mai repede bani cu meseria pe care am să o învăț. Și atunci am spus: bun, nu vreți să mă duc mai departe la școală, nu nici eu vreau să învăț absolut nicio meserie. Făceam, într-adevăr, diferite activități pe lângă tata, care era cizmar. Îl ajutam, și bine am făcut, pentru că în 1946 se trăia foarte greu și tata lucra 6 perechi de încălțăminte pe zi pentru un kilogram de mălai, care era 300 de mii. Atât reușea să câștige. Da, atunci, la 13 ani, asta făceam, dar în paralel făceam foarte mult desen, foarte multă sculptură în lut, modelaj cum se spune de fapt și, într-un fel, uimeam pe cei care locuiau pe strada mea și pe colegii mei care își mai aminteau de mine și veneau să vadă ce am mai făcut. După 13 ani, apropiindu-se reforma învățământului iar atelierul de firme unde m-a dat tata neputând să mă țină – că nu aveam șapte clase primare -, atunci m-a dat mai departe la școală, obligat fiind, și așa am reușit în clasa a VI-a elementară să fiu descoperit. De fapt, în clasa a V-a a fost să fiu descoperit, dar în clasa a VI-a am fost recomandat pentru școala de artă, unde am dat examen cu o comisie. Am reușit să iau examenul dar nu am putut urma cursurile din același motiv, că nu aveam șapte clase elementare, așa că iarăși m-am întors la școala elementară. Apoi iarăși am dat examen la liceul de artă și am reușit să intru în 1951.
• Spuneați că la 13 ani vă aflați în grevă pentru că părinții nu vă mai puteau ține la școală. Vorbiți-mi despre familia dumneavoastră.
• Familia mea – adică cei care m-au crescut pe mine, pentru că nu mi-erau părinți de drept nici unul, nici altul -, erau legați de mama care mă născuse prin faptul că el era frate cu mama, iar dânsa era soția lui. Ea m-a crescut și a avut o rezistență extraordinară în a mă ajuta, deși nu l-a agreat niciodată pe cel care mi-a fost tată biologic. Spunea că sunt sânge din sângele ei și că vrea să mă facă om, să nu o arate nimeni cu degetul. Nu înțelegeam nici chestia cu sângele, nici chestia cu „a arăta cu degetul”. Cine putea să o arate pe dânsa cu degetul, de vreme ce era mama mea și un părinte face ce vrea sau ce poate cu copilul lui? Dând dovadă de o mare dăruire, dânsa a făcut foarte mult pentru mine și m-a îndreptat către o viață și o activitate care a depășit cu mult și condiția socială a dânsei, cât și pe a mea. Adică eu nu am mai putut să fiu socotit ca făcând parte din aceeași societate de unde apărusem. Pe parcurs s-a dovedit că deși posibilitățile de viață erau foarte scăzute, aproape egale cu cele de unde venisem eu, totuși treapta la care ajunsesem era net superioară celei de unde pornisem. Și asta spre bucuria dânsei și spre marea mea fericire, pentru că nu știu unde aș fi ajuns dacă nu s-ar fi întâmplat să fiu luat de dumneaei și de fratele mamei ca să mă crească. Știu că înainte de a mă lua, mama care m-a născut și care se numea Maria Velculescu – greșit anunțată la primărie -, a trimis multă lume ca să-i convingă să mă ia să mă crească. Spunea cât de greu o duceam, cât de prost trăiam în casa respectivă și că veniseră niște țigani din aceia lăieți să mă ceară. Câteodată, amuzându-mă, mă gândeam că cine știe ce bulibașă aș fi ajuns sau, poate, dacă îmi descopereau ei talentul aș fi putut să fiu un caz excepțional, pentru că se știe că acești țigani când luau copii, le pierdeau identitatea și nu se mai știa dacă este sau nu al lor. Cert este însă că această femeie care m-a născut și care era foarte simplă și care nu vedea bine a spus: „Nu, pe acest copil nu-l pot da oricui. Doar țața Aglaia dacă vrea să-l ia, îl dau.” Aglaia însă nu voia să mă ia, pentru că nu știa exact cine era părintele meu, nu fusesem recunoscut. Culmea a fost că după ce am văzut-o pe mama, în 1945, dragostea asta a crescut sau s-a menținut tot atât de puternică. Atunci s-a convins că eu nu sunt un copil pe care l-ar pierde, ci sunt alături de ea, și a depus eforturi enorme ca să mă realizez. Ea a fost primul meu dascăl în arta picturii și asta este formidabil. Era o femeie foarte talentată și avea un spirit artistic deosebit. Citea foarte mult. Pentru mine a fost un exemplu. Era inteligentă prin naștere, nu știu câte școli a avut pentru că nu era foarte clar cât a învățat, însă constatam că se comporta ca un om care avea educație. Înainte de toate, era o femeie care știa foarte bine să cântărească lucrurile. Inteligența o ajuta la foarte multe treburi, printre care și acestea: m-a învățat să desenez și să pictez. Era foarte exigentă față de mine. O auzeam deseori spunând: „Faci fușăraie, nu faci lucrul cum trebuie.” Muncea mult, și ea a fost cea care mi-a făcut culorile, amestecând prafuri cu ulei și punându-mă să pictez. De la ea am învățat să lucrez, iar în materie de estetică îi datorez totul. Aceasta s-a întâmplat până în 1956, când a murit. Dar nu am încetat să o iubesc nici după ce a murit. În momentele mele cele mai grele, când simt nevoia de ajutor, pur și simplu mă rog la ea și o simt alături, ceea ce îmi dă energie și acum.
• Cu riscul de a vă întrista și mai tare, am să vă întreb, apropo de identitatea nerecunoscută. Acum, în anul de grație 1995 când aveți 61 de ani și aveți o identitate aș putea spune cel puțin națională, credeți că identitatea aceasta este mai importantă decât cea reală?
• Mult mai importantă. Deși regretul meu este mare, pentru că nu înțeleg de ce, atunci când eram mic și era nevoie să fiu ajutat, nu s-a întâmplat, iar acum că sunt mare și nu mai am nevoie de niciun ajutor, totuși se ține tare domnul acesta (tatăl biologic, n.n.) și nu vrea să știe de mine, deși am înțeles că ar avea 86-87 de ani. În acest caz, eu nu pot decât să-i mulțumesc pentru ce a făcut, într-o stare oarecum de inconștiență, acum 61 de ani și îi urez multă sănătate. Cine știe, poate într-un moment mai greu o să-și amintească și o să dorească să stăm față în față. Până atunci, eu știu că nu i-am făcut niciun fel de rău.
• Cum a fost efortul depus pentru a ajunge la această identitate națională?
• A fost imens! A fost imens pentru că, spre deosebire de alți artiști care s-au bucurat de mai multe înlesniri sau de o familie care a dispus de posibilități, eu am fost la ultima treaptă de sărăcie. Părinții mei au fost extrem de modești, dar au avut un singur țel în viață: să facă ceva din mine. Și, spre marea lor mulțumire, au reușit. Când mama mea murea, îmi aduc aminte că eram la spitalul Cantacuzino. A zis că moare liniștită pentru că am pornit pe un drum pe care era convinsă că, deși a fost și va fi extrem de greu, va fi bun pentru mine. Atunci eram student în anul întâi la Institutul de Arte Plastice. Faptul că a fost atât de convinsă că voi face carieră artistică m-a obligat la eforturi foarte puternice. După moartea ei, urma o sesiune de examene și nu aveam nicio putere de a mă concentra, nicio dorință de a mă ocupa cu ceva, pentru că eram extrem de copleșit de faptul că o pierdusem. Și atunci, colegii mei, care au fost foarte drăguți, m-au îndemnat să-mi adun forțele, ca un fel de mulțumire pentru tot ce a făcut mama pentru mine, să mă străduiesc să-mi iau examenele. Și mi-am luat toate examenele la mai puțin de o săptămână după moartea mamei. Vă dați seama ce efort extraordinar a fost când, pur și simplu, cu lacrimi în ochi învățam și făceam temele ca să pot să trec în anul următor. A fost frumos totuși, cu toată tristețea și strădania mea.
• De-a lungul vieții ați fost ajutat de învățători, profesori, colegi?
• Am avut în jurul meu oameni cu foarte mult suflet, oameni care s-au străduit să fac ceva. Și aceasta tocmai pentru faptul că și-au dat seama că efortul lor nu era zadarnic. Vreau să vă spun că printre acești oameni care au luptat pur și simplu ca să facă o carieră artistică, în afară de profesoara mea de desen – despre care v-am vorbit, și care era soția unui poet bucovinean, acum aproape uitat, dar care era de nivelul lui Octavian Goga pentru Bucovina -, în afară de dânsa și de cei care s-au străduit să mă duc la școală – și de mama despre care v-am vorbit -, a mai fost un vecin de-ai noștri, polonez, care pur și simplu a furat actele de acasă ca să mă ducă să mă înscrie la Școala de Artă, că iarăși ai mei nu mai voiau să mă dea acolo, zicând că îmi depășesc puterile acești ani de studiu la arte plastice. A mai fost și prima soție a lui Constantin Noica, care locuia pe aceea stradă cu noi, la pădurea Andronache, și care venea la tata și, în timp ce tata îi repara încălțămintea pentru dânsa și pentru copii, îi spunea: „nea Ioane, dă copilul la școală, că uită-te, are talent și trebuie să se facă artist.” Și el spunea: „nu pot, coană Wendy, nu pot. Dacă ai mata bani, n-ai decât să-l dai la școală, eu nu pot să-l dau.” Și tot așa s-a ținut de capul lui până când, într-un moment dat, l-a convins.
• Am observat că, în ultima vreme, sunteți din ce în ce mai des prin Slatina. Ce vă mai leagă de Slatina?
• Eu nu pot să spun că am fost vreodată rupt de Slatina, pentru că prin naștere sunt slătinean, prin educație în familie sunt slătinean. Și mama Aglaia era dintr-o familie foarte mare și apreciată în județ. Era din familia Milcovenilor. Iar tata era născut tot în Slatina și tot în casa în care m-am născut și eu. Fiu de dulgher, ca și străbunicul meu. Amândoi au fost foarte talentați în meserie, dar străbunicul meu a fost formidabil, în sensul că el construia case, făcea uși, ferestre și mobilerul care se punea în aceste case. Iar casa în care eu m-am născut, cine o vede acum o să zică de unde până unde o vede așa, aia era ca un chivot. Eu am apucat-o încă atunci când era foarte frumoasă. Se mai păstra destul de bine această casă, care probabil este construită până la 1850. Deci, pe mine mă atrage locul nașterii, și mă atrag toate cele pe care eu le-am auzit despre Slatina și le-am văzut în Slatina. Eu cunosc Slatina, dar spre marea mea stupefacție, așa cum s-a întâmplat și în București, cu un cartier în care am locuit eu, în zona în care am locuit eu, parcă nici n-a fost cunoscută, parcă nici nu exista. Nimic nu s-a făcut în spațiul acela. Mai mult, mi se pare că lumea este și mai săracă, și mai necăjită, și mai uitată de Dumnezeu. De aceea eu mă gândesc că poate am să reușesc să salt un pic nivelul social din zona respectivă din organizarea Casei Memoriale, aceasta în care m-am născut eu. Și mi-e drag acest oraș. Și, pur și simplu, nu numai că m-a făcut Cetățean de onoare, dar totdeauna m-am gândit cu foarte multă căldură la orașul acesta și vreau ca aici să se întâmple ceva deosebit. Și eu nu pot să fac această lucru vizibil decât în domeniul cultural artistic. Însă am să pot face asta doar dacă voi avea norocul să întâlnesc oameni care să adere la ideea mea și care să înțeleagă, să nu fie persoane care să nu fie interesate ca orașul să crească, ci pur și simplu să fie preocupați de ce se întâmplă imediat, acum. Mă rog, toți vor să acumuleze averi și bani, să le fie bine, fără să se gândească și la locul unde trăiesc. Dacă am să găsesc oameni care să iubească acest oraș, poate reușesc să fac ceva.
• Vă referiți la oamenii politici sau din administrație?
• Cum să vă spun… Eu… Nu că n-am încredere în oamenii politici, dar un om politic îmi devine simpatic, agreabil și încep să-l privesc cu ochi bun dacă constat că nu-l interesează numai o ierarhie, ci îl interesează ca partidul din care face parte să pună umărul și să facă ceva pentru acest oraș. Mai ales dacă omul este și născut în orașul respectiv și-l iubește. Pentru mine, singura mea politică este arta. Dacă ar fi să apreciez un partid sau un om politic, numai așa l-aș aprecia, știind că a făcut ceva pentru orașul meu și al lui.
• S-a schimbat ceva de la Cântarea României încoace?
• Eu am apreciat întotdeauna aceste manifestări, pentru că elementul național dintr-o țară trebuie să fie scos în evidență. Și talentele populare, să zicem, să fie scoase în evidență. V-am spus și altădată, sunt foarte încântat că se găsesc creatori populari în județul nostru, care au titluri deosebite, pe care cu adevărat le merită, fiind creatori populari deosebit de talentați și care au puterea să de a crea o adevărată pepinieră de creatori populari care să dezvolte mai departe genul acesta, popular. Așa este și în arta plastică, noi avem în județ artiști extraordinar de mari. Dacă am reuși să facem muzeul acela despre care am vorbit, acesta ar putea să fie un muzeu de o frumusețe rară. Gândiți-vă la Sabin Bălașa, gândiți-vă la Popescu Negreni, gândiți-vă la familia lui Popescu Negreni, în care sunt încă vreo doi-trei pictori. Și sunt mulți, mulți alții care ar putea să facă astfel încât muzeul acesta să fie superb, să fie extraordinar de frumos. Pictorii locali care sunt acolo, colegul meu Nicolae Truță, care ar sta excepțional lângă ceilalții artiști. Eu am adus cât am putut din creația mea prin donația pe care am făcut-o. Vreau să mai donez, dar știți că la un moment dat încep să gândesc ca Popescu Negreni, care are dreptate. Când eu i-am spus „Maestre, dați lucrări pentru Slatina?” „Da, sigur că dau! Dar sunt eu sigur că se face muzeu?” Încep să mă îndoiesc și eu la un moment dat, văzând că oficialitățile nu mă contactează și nu mă asigură că într-adevăr lucrurile astea se vor întâmpla. Din contră, au fost fel de fel de animozități. La un moment dat, s-a spus că eu intenționez să ocup niște posturi, un lucru care este total greșit, pentru că eu nu vreau să fiu altceva decât Spiru Vergulescu. Sunt foarte mulțumit cu ceea ce sunt, nu doresc să mă autodepășesc, vreau să rămân tot Spiru Vergulescu. Vreau să ajut, cât am să pot, în toate domeniile, dacă sunt solicitat. Însă nu cu gândul de a mătura sau înlocui pe cineva.
• Visul cu înființarea Muzeului de Artă va rămâne un vis sau se va realiza?
• Din câte cunosc, demersurile sunt făcute, spațiul este oarecum aflat. Mi s-a zis că trebuie făcută o investiție foarte mare acolo, e nevoie de reparații, de îmbunătățiri. Mai trebuie un strop de dragoste. Cine nu iubește Slatina să știți că greșește, pentru că Slatina nu este un loc din care doar să te înfrupți. Este un loc care cere să lupți pentru el, să îl faci mai frumos, să se vadă că după 1989 s-a întâmplat ceva acolo. Și sunt convins că așa va fi. Se va întâmpla.
• 13 septembrie, 61 de ani. Vă dorim la mulți ani și multă, multă forță de creație.
• Vă mulțumesc foarte mult și ceea ce îmi doresc mie, vă doresc tuturor!

Secția de Artă Plastică, visul împlinit al lui Spiru Vergulescu

La 13 septembrie 1996 se inaugura la Muzeul Județean Olt mult visata secție de artă, cu o pinacotecă impresionantă. Maestrul mi-a prezentat secția, lucrare cu lucrare (totul este filmat). Până atunci, Spiru Vergulescu avea o vervă și o voioșie care acum parcă lipsea.

• Ce sentiment vă încearcă acum, când secția de artă a Muzeului Județean de Istorie este gata?
• Este foarte straniu că încerc două sentimente. De bucurie și de tristețe. De bucurie că am realizat această secție la care am visat și pe care, sincer să fiu, nu o vedeam în aspectul în care se prezinta astăzi, și de tristețe pentru că o voi lăsa destinului ei care sper să-i fie frumos. Sper să fie iubită, să fie apărată de vitregii. Este ca un copil al meu pe care îl las pe mâini străine, dar sper să aibă o viață frumoasă, luminoasă. Este ceva atât de frumos, atât de binevenit pentru urbea mea natală, încât trebuie să vă spun că e o mare fericire să știu că am contribuit la realizarea ei. Trebuie să vă sublinez și aportul unei persoane care nu e străină de tot ce s-a făcut aici, chiar dacă nu s-a implicat direct în această acțiune. Este vorba despre soția mea, Gunka Vergulescu, care, pe lângă acceptul de a face frumoasa și importanta donație, pe tot parcursul realizării secției a fost prezentă, a avut idei, a avut sugestii și a urmărit îndeaproape, pas cu pas, tot ce am făcut și tot ce am realizat în această secție, de multe ori intervenind atunci când simțea că este absolută nevoie, cu privire la forma pe care o avea o sală sau alta.

Inaugurarea casei Gunka și Spiru Vergulescu

Ziua de miercuri, 13 septembrie 2006, ziua în care artistul împlinea vârsta de 72 de ani și cu o zi înaintea marii sărbători creștin-ortodoxe Înălțarea Sfintei Cruci, a însemnat împlinirea unui alt mare vis al lui Spiru Vergulescu: inaugurarea casei părintești recosntruită din temelii dar și a casei-atelier, case pe care le gândise în cel mai mic detaliu. În calendarul creștin-ortodox acea zi a fost închinată, poate deloc întâmplător, Târnosirii Bisericii Învierii din Ierusalim.

Din păcate, Spiru Vergulescu era deja grav bolnav și se afla la București, astfel că a fost prezent doar prin vocea lui, într-un dialog-interviu cu Spiru Vergulescu realizat de Valeru Ciurea în anul 1995.

Casa Gunka și Spiru Vergulescu intrase în patrimoniul municipiului Slatina prin HCL nr. 273 din 15 decembrie 2005, după care primăria a inaugurat-o ca muzeu la 13 septembrie 2006. Prezenți la inaugurare au fost prieteni de-ai maestrului și ai doamnei Gunka, artiști, critici, veniți la Slatina, pe strada Malul Livezi numărul 13 de la București, de la Craiova, de la Turnul Severin, de la Târgu Jiu, alături de care au fost și slătineni dragi maestrului, vecini, oficialități locale. Preotul care a ținut slujba de sfințire a spus: „În această zi, înainte de înălțarea Sfintei Cruci, are loc astăzi aici înălțarea crucii numită OM. Ne întrebăm întotdeauna – tot omul se întreabă -, care-i rostul lui pe lume, pentru ce a venit în existență. Răspunsurile sunt multe. Al nostru, cel care răsare din scriptură, este unul atât de mare și e singurul adevărat. Și anume, omul este făcut de Dumnezeu ca să meargă pe calea înălțării, ridicând cu el toate lucrurile, toate făpturile, tot ce a fost creat de Dumnezeu. Să le ridice, să le umanizeze, iar el să se îndumnezeiască. Acesta este rostul, sensul, dimensiunea ultimă a ființii umane. Sigur, gândul acesta, care răsare din scriptură, este atât de îndrăzneț încât puțini credem că este posibil așa ceva. Cum adică, lucrurile să se umanizeze și omul să se îndumnezeiască? Răspunsul cel mai convingător îl avem acum în fața ochilor noștri și era aici înainte de a se așeza Spiru Vergulescu, omul care să ridice împreună cu el tot ce a atins el. De aici și proverbul acela, omul sfințește locul. Și nu putem spune că Spiru nu a reușit să ridice la nivelul cel mai uman și frumos cu putință tot ce a atins. Și nu numai lucrurile le-a înălțat, dar mai ales ne-a înălțat pe noi, pe toți, cei din jurul lui. Ne-a înălțat cu zâmbetul lui, cu credința lui foarte puternică și frumoasă, cu puterea lui de a înfrumuseța totul.”

„Odată cu venirea mea la primărie, în 2004, m-am întâlnit de mai multe ori cu maestrul Spiru Vergulescu și împreună am pus bazele unei relații solide, culturale, o relație care, din păcate, destinul a făcut să devină mai îndepărtată. Dar asta nu ne-a împiedicat pe noi să cinstim măiestria lui Spiru Vergulescu prin achiziționarea acestor două case, prin redarea lor slătinilor. Vă vorbesc astăzi când foarte multe locuri de cultură au dispărut. De aceea, această casă este un cadou pe care noi îl facem slătinerilor, un cadou pe care îl facem oamenilor de artă pentru a veni, pentru a se odihni aici, pentru a admira, pentru a se simți mai aproape de Dumnezeu.” (Darius Vâlcov, primarul municipiului Slatina)

Spiru Vergulescu a trecut la cele veșnice la 15 aprilie 2007, la București. Într-un articol semnat de ziarista Ioana Dinulescu în revista „Ramuri” intitulat „Noapte bună, Maestre Spiru Vergulescu” găsim consemnat: „Casa părintească a devenit Casa-muzeu Gunka și Spiru Vergulescu, fiind înzestrată de cei doi artiști cu tablouri, instrumente muzicale de preț, podoabele de argint, de mare valoare artistică, moștenite de dna Gunka, din moși-strămoșii săi bulgari, obiecte de mobilier. Au trecut însă câțiva ani în care bătrânul ar­tist și-a măcinat nervii și sănătatea, bătând în ușile unor oameni politici slătineni cu funcții în autoritățile municipale și județene, încercând să-i convingă să primească așa cum se cuvine  moștenirea inestimabilă sub aspect material și spiritual pe care își dorea s-o lase comunității în care se născuse și unde a revenit la anii senectuții, pentru a-și redescoperi rădăcinile și a le adăpa cu prinosul harului și sufletului săi. I s-au făcut promisiuni care n-au fost nicicând onorate de cei care le-au făcut, astfel încât  tensiunea și zbaterile în care și-a măcinat ultimii ani ai vieții i-au provocat un triplu accident cerebral, în iulie-august 2004, artistul nemaiapucând să-și vadă cu ochii proprii marea expoziție retrospectivă  găzduită de Muzeul de Artă din Craiova în august-septembrie 2004. Aproape trei ani, înconjurat de prieteni, avân­d-o alături pe doamna vieții sale, Gunka, artistul a supraviețuit destinului trupului său de țărână, conturând  în aer cu mâna noi și noi tablouri pe care să le lase moștenire celor care prețuiesc arta de înaltă ținută.”

După 9 ani de la moartea maestrului, la 28 ianuarie 2016 Consiliul Județean Olt a adoptat H.C.J. nr. 18/28.01.2016, prin care Casa-Muzeu „Gunka și Spiru Vergulescu” a fost trecută din domeniul public al municipiului Slatina și din administrarea Consiliului Local Slatina în în domeniul public al Județului Olt și în administrarea Muzeului Județean Olt. Hotărârea prevedea explicit că imobilul și patrimoniul urmau să fie date în administrarea Muzeului Județean Olt în termen de 10 zile de la trecerea în domeniul public al județului însă transferul efectiv nu s-a realizat în cele 10 zile. Inventarierea patrimoniului s-a făcut abia în 30–31 mai 2016 dar pentru că au fost constatate probleme privind inventarul și starea imobilului, Muzeul Județean Olt nu a preluat atunci efectiv casa, ci doar în decembrie 2018.

Spiru Vergulescu a avut un rol mult mai important decât simpla apartenență la generația de pictori români afirmați după 1960. Pentru Slatina și Olt, el poate fi privit ca unul dintre principalii artiști care au transformat memoria vizuală a locului în patrimoniu artistic, iar pentru arta românească drept un pictor și desenator cu o identitate foarte personală, în special prin relația sa cu orașul, arhitectura și spațiul urban. Una dintre contribuțiile sale cele mai importante este faptul că a făcut din Slatina un subiect artistic, nu doar locul său de naștere. A pictat străzi, case, biserici, dealul Grădiște, malurile Oltului și numeroase construcții vechi, lucrările sale devenind reale documente vizuale. Spiru Vergulescu a înțeles valoarea caselor, a străzilor și arhitecturii vechi. El nu picta orașul ca pe un simplu decor. Criticul și istoricul de artă Adrian-Silvan Ionescu, un foarte bun prieten și un apropiat al maestrului l-a caracterizat drept „portretist de case, de umbre, de spirite şi de autoportrete”, subliniind felul în care pictorul pătrundea, prin imagine, în memoria clădirilor și nu numai în cele ale Slatinei vechi, ci și în ale Bucureștiului, Sibiului dar și în cele din Paris, din Ruse, Plovdiv, Istanbul sau Balcic. Spiru Vergulescu a fost nu doar un pictor remarcabil ci și un desenator cel puțin la fel de important. A realizat desene în tuș, ilustrație la opera unor mari scriitori români, Mihai Eminescu și Ion Minulescu, cuprinse în albume distincte, precum și numeroase imagini ale Bucureștiului, reunite în albumul „Bucureștii de ieri și de azi”, albume care pot fi văzute în casa-muzeu din Slatina. Donația importantă făcută Muzeului Județean Olt a contribuit decisiv la constituirea colecției de artă contemporană a muzeului, generând o adevărată mișcare culturală în jurul Muzeului Județean Olt și a Galeriei de artă românească „Ion Popescu-Negreni”.

În anul 1993, la 20 ianuarie, Spiru Vergulescu a primit titlul de Cetățean de onoare al municipiului Slatina. În 2004, în cadrul retrospectivei organizată de Muzeul Județean Olt, maestrul a primit cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani Distincția „Excelență în Cultură” a Ministerului Culturii și Diploma de Excelență a Muzeului Județean Olt. Tot în același an a primit prin Decretul prezidențial nr. 1.094 din 10 decembrie 2004 semnat de președintele României, Ion Iliescu, contrasemnat de prim-ministrul Adrian Năstase Medalia „Meritul Cultural”, clasa a III-a, categoria Arte Plastice, la propunerea ministrului Culturii și Cultelor.

[1] Prefectul Marin Diaconescu.

[2] Primar la acea vreme era Dan Liviu Mircea.