Printre simbolurile care reprezintă stâlpii de rezistență ai spiritualității poporului român, esența acestuia, se află și Constantin Brâncuși. Sculptorul a fost poate cel mai bine descris de către un alt titan, un alt simbol al românilor, Eugen Ionescu, născut și plecat din Slatina Oltului, unul dintre părinții teatrului absurdului, care s-a desăvârșit tot la Paris, ca și Brâncuși. Și, tot ca Brâncuși, își doarme somnul de veci în cimitirul Montparnasse.
Ca și aceștia, George Enescu, Mircea Eliade, Emil Cioran şi alţii care nu au avut parte de pământ românesc pentru eternitate: „S-ar fi putut crede că Brâncuşi e un artist primar, instinctiv, rustic. Opera lui, în acelaşi timp elementară şi subtilă, este expresia unei gândiri artistice (şi prin asta, filozofică) infinit de lucidă, elaborată, profundă. Arta lui este expresia unei viziuni creatoare foarte intelectualizate. Brâncuşi (…) asimilase întreaga istorie a sculpturii, o dominase, o depăşise, o respinsese, o regăsise, o purificase, o reinventase. Degajase din ea esenţa.”[1] Unul dintre aforismele lui Brâncuși sună chiar așa: „Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup – mă aflu printre lucrurile esenţiale”.
În căutarea esenței vieții și operei lui Brâncuși, am mers pe urmele acestuia la Hobița, la Târgu Jiu, la Slatina și la Craiova. La Muzeul arhitecturii populare al Gorjului am aflat despre simbolurile inițiale cu care Brâncuși a trăit; la Hobița, despre casa în care s-a născut; la Târgu Jiu, despre Muzeul Național Constantin Brâncuși care își are sediul în Casa Barbu Gănescu, imobil în care a fost găzduit Constantin Brâncuși în perioada în care acesta a lucrat la realizarea Ansamblului Monumental „Calea Eroilor” de la Târgu Jiu, apoi despre Centrul de cercetare, documentare și promovare Constantin Brâncuși aflat în Cula de pe Digul Jiului; despre Ansamblul Monumental ridicat la Târgu Jiu între anii 1937-1938 de către Constantin Brâncuși, singura creație de for public a sculptorului; la Craiova am văzut lucrările lui Brâncuși aflate în colecția Muzeului de Artă.
În acest pelerinaj am cunoscut oameni care s-au dedicat cercetării vieții și activității creatorului de geniu pe care îl omagiem în anul 2026, dedicat lui, iar din interviurile realizate cu aceștia să construiesc o imagine a lui Brâncuși. Filmul pe care l-am realizat cu acest prilej, „Brâncuși. Esențe concrete” se află postat pe platforma Youtube. Doamna Adina Andrițoiu de la Centrul de Cercetare, Documentare și Promovare Constantin Brâncuși, din Târgu Jiu, îmi spunea, după ce a văzut filmul: „Cred că ați găsit „cheia” pentru a lega toate aceste date și informații menite să facă tele/spectatorul să înțeleagă mai bine opera și să se apropie de Brâncuși.” Ionuț Bordeiași, managerul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj spune că „Brâncuși a rămas român prin ființa sa, a rămas român prin esența sa și a rămas român mai ales prin lucrările sale.” Mi-au rămas în minte spusele dr. Albinel Firescu, unul dintre intervievați: „Cred că Brâncuși ne-a desăvârșit ca neam.” Pe acesta din urmă l-am întâlnit la Muzeul de Istorie Gorj Alexandru Ștefulescu. Jovial și primitor, după ce mi-a prezentat muzeul din Târgu Jiu am mers împreună la Muzeul Arhitecturii Populare de la Curtișoara, Gorj, apoi la Muzeul Național Constantin Brâncuși și la Centrul Brâncuși. Aici am purtat o discuție lungă despre Constantin Brâncuși, importantul artist român, și despre moștenirea sa culturală, căutând a înțelege rădăcinile culturale profunde, lucru esențial pentru a aprecia pe deplin opera lui Brâncuși și semnificațiile lucrărilor sale.
— Suntem acasă la Brâncuși pentru a afla cât mai multe lucruri despre marele sculptor, pentru cei care doresc să îl cunoască și care fie nu au auzit de el, fie au auzit dar nu cunosc foarte multe lucruri despre acesta. Aici, în Gorj, suntem la rădăcina lui și a familiei sale. Spuneați mai devreme că în cimitirul din Hobița, pe cruci, sunt multe nume Brâncuși. Ce le-ați spune celor care nu știu despre Brâncuși, ca să îi convingeți să vină la Gorj, la Târgu Jiu, la Hobița, la Curtișoara, să îl cunoască pe Brâncuși?
— Brâncuși este mai mult decât un artist. Cine merge pe ideea artistului modern Constantin Brâncuși, cred că nu vede fenomenul complet. Acasă la Brâncuși este mai mult decât Hobița, este mai mult decât Târgu Jiu, mai mult decât Gorj și mai mult decât România. Brâncuși este conceptul țăranului universal, este prototipul străvechi al unui țăran de la Dunăre. Probabil de aici dorința de a se face cunoscut, de a se afirma cu identitatea proprie, fiind conștient de identitatea și de valoarea personală care vine de undeva, din vechime. Critica literară la români a analizat și a consacrat balada fundamentală a noastră, acea Miorița care ne particularizează ca neam de păstori, spunând că este cea mai simplă formă a simțământului și a gândirii.
— Ar putea fi aceasta ceea ce a „transcris” Brâncuși în operele sale?
— V-ați gândit la textele antice? Dacă n-ar fi fost acea scriere cu o grafică aparte și ar fi fost o scriere fonetică precum este în zilele noastre, probabil că nu le-ar fi descifrat nimeni. Odată cu dispariția limbii, se asigură și dispariția scrisului. Oricare ar fi limba pe care vei fi avut-o vreodată, cred că arta lui Brâncuși reprezintă scrierea ideală prin care ne-a putut transmite valorile acestui neam. Un neam de agricultori și păstori, izvorâți de undeva, din începuturile lumii. La Masa Tăcerii trebuie să te așezi într-o liniște deplină, că nu degeaba-i spune Masa Tăcerii, liniștea abisului, o liniște în care nu se întâmplă nimic. Necuvinte nu înseamnă liniște, are multe înțelesuri, transmiterea este dincolo de orice, este mult mai puternică, mult mai profundă. Stâlpul, coloana lui Brâncuși, îți vorbește despre stâlpul casei țărănești, îți vorbește despre stâlpul funerar. Unde te duce stâlpul casei țărănești? Pe cine reprezintă acele figuri – cum spun acum oamenii moderni, antropomorfe -, care te privesc din tinda casei? E stâlpul din tinda casei și de la tinda bisericii, din curtea cimitirului. Și e masa rotundă, aia cu trei picioare, pe care țăranul român o are acasă. Dar mai mult decât masa și decât stâlpul este poarta – el i-a spus portal inițial, ca să înțelegem că e o trecere. Astăzi oamenii nu mai știu rostul cuvintelor. Toată lumea spune la orice chef că e petrecere. Petreceri sunt doar alea unde sunt mari treceri. Chefu-i chef, petrecerea e petrecere. Brâncuși a știut că poarta este o petrecere. Masa e o petrecere. Coloana e o petrecere. Lucrurile astea aparent simple, cunoscute țăranului nostru, nu pot fi comunicate unei lumi sau unor lumi întregi fără forma elevată a intelectului pe care a cultivat-o și fără modul de privire. Din punctul acesta de vedere, cred că Brâncuși ne-a desăvârșit ca neam. Sunt repere pe care le avem din mari oameni de cultură, care ne spun diferite lucruri. Mă gândesc la modul în care l-a văzut Arghezi pe Brâncuși sau cum l-au cunoscut alți artiști sau scriitori ai epocii. În al său Testament, Arghezi spune așa: „Am luat cenușa morților din vatră/Și am făcut-o Dumnezeu de piatră,/Hotar înalt, cu două lumi pe poale, Păzând în piscul datoriei tale.”// Acesta este Brâncuși, parcă nu ar fi Arghezi. „Am luat cenușa morților din vatră/Și am făcut-o Dumnezeu de piatră.// Eu așa-l văd. Nu pot să-ți dau, din perspectiva mea – care este una strict personală -, decât ceea ce gândesc și ceea ce simt. Desigur, sensuri pot fi mult mai multe, dar rămâne ca fiecare să-l descopere pe Brâncuși așa cum poate, pentru că el vorbește atât de multe limbi.
— Poate că spiritele acestea se întâlnesc undeva, indiferent de timpul pe care îl trăiesc. Sau, mai degrabă, s-au întâlnit undeva, cândva.
— Perfect ați spus. Ele provin dintr-un trunchi comun. Provin de undeva. Și noi, dacă vom înțelege ceea ce spuneau etnografii care au înțeles spiritul țăranului român și l-au descris într-un mod atât de simplu „acele ființe spirituale purtătoare de trup, viețuind pe pământ, dar cu destinație cerească”, dacă vom înțelege asta, atunci putem înțelege izvorul din care se adapă.
— Izvorul, da. Am fost împreună la Muzeul Satului de la Curtișoara și am văzut acolo multe dintre elementele folosite ca simboluri de către Brâncuși în operele sale.
— Încă le descoperim sensurile, încă nu înțelegem ce-i cu motivul acela al rombului, de unde este luat el, de ce au găsit țăranii de cuviință ca pe colindă, acel pițărău[2], cum îi spune la Gorj, cu care se merge la colindat, pe care se fac din coajă de tei două spirale afrontate în sens invers și, după ce ai afumat în focul sacru acel pițărău și desfaci cele două spirale îți rămân numai romburi pe el, de sus până jos, ca și cum ar fi o cheie sau un totem, și cu romburile astea se merge din casă în casă pentru a se vesti Crăciunul, nașterea lui Iisus. Modul în care se vestește asta vorbește despre spor, care nu este unul material: „Câte pene pe cocoși/Atâția copii frumoși,/Câte țigle sunt pe casă/Atâția copii la masă.//” Este, deci, un semn al fertilității, al belșugului, al bunăstării. Copiii merg în ziua de ajun și le înfig la crucile celor răposați din cimitir. Dacă mergi în cimitir, poți să vezi câți nepoți a avut fiecare după colindele care au fost înfipte la căpătâi, cu romburi, parcă ar fi sute sau mii de coloane ale lui Brâncuși, purtate cu mult înainte de Brâncuși, fără să își fi bătut capul cineva că sunt acolo de când lumea. De asta spun că Brâncusi este altceva, el vine parcă din altceva. El ia civilizația asta noastră – o civilizație sătească ce nu este doar o formă de locuire, o formă de comuniune, o formă spirituală -, și o traduce într-un limbaj pe care să-l poată pricepe oricine.
— Oricine?
— Este adevărat, nu chiar oricine. Cred că bagajul de cunoștințe inițial este acela din lumea satului. Cu poveștile de acolo, cu legendele de acolo, pe care ușor, ușor l-a altoit cu altele, și cu altele, și cu altele, până la o șlefuire. O ambiție extraordinară. Un caracter extraordinar. O moștenire care vine de undeva, din interior. Pentru că, nu întâmplător, și el a căutat undeva și a cochetat undeva cu biserica, cum a cochetat și Arghezi, cum au cochetat și alții. Pentru că vine o vreme când îți pui întrebări. Cu întrebările alea trebuie să găsești calea ta și răspunsul tău să-l dai mai departe. Eu cred că faptul că suntem aici nu este o întâmplare.
— Poate că problema noastră este aceea că ne-am amestecat și nu mai știm cine suntem, de unde suntem. Nu suntem nici de la țară, nici de la oraș. Ne-am pierdut rostul.
— Aceasta este provocarea, să găsești rostul lucrurilor. Dacă ați văzut, la Curtișoara casele au un anumit tipar. Este o civilizație a lemnului. Lemnul este cald, este ca și lutul. Și chiar și piatra. Nu toată piatra e rece. Cineva s-ar putea întreba dacă a fost sau nu aceea casa lui Brâncuși. Ce relevanță are asta? Este vorba de o idee. De un concept. Noi acolo suntem. Civilizația urbană este, așa cum o văd eu, una a confortului. Cea rurală este una a supraviețuirii. Acolo oamenii au supraviețuit. Cred că diferența este ca aceea dintre o casă de lemn și un apartament undeva, într-un colț de lume. Cu cât crește gradul de confort, cu atât scade șansa de a învăța să supraviețuiești.
— „Cunoaște-te pe tine însuți.” Brâncuși s-a cunoscut pe el. A știut de ce este în stare. Și s-a comportat ca un supraviețuitor.
— Brâncuși a trecut de o barieră, de o linie de demarcație. Și a impus unei lumi întregi viziunea sa. Îți trebuie tărie de caracter să cobori la rădăcinile tale, adică să găsești răspunsuri la întrebările pe care Brâncuși te obligă să ți le pui. Este ca atunci când începi să citești o carte. Începi cu prefața, cu cuvântul înainte. N-ai să începi niciodată de la mijloc. Cred că dacă am avea în fiecare zi două minute de Brâncuși, poate măcar un aforism pe zi, asta ne-ar scoate din plămădeala asta a noastră, păcătoasă.
Am continuat peregrinarea prin Gorj, în căutarea urmelor lăsate aici de Constantin Brâncuși și am ajuns la Hobița, în curtea casei acestuia, unde împreună cu Ionuț Viorel Bordeiași, managerul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj am încercat o altă definire a omului special al Gorjului, al României și al lumii.
— Brâncuși este, la urma urmei, exponentul ideal al fiecăruia dintre noi. Este o poveste, este un element fundamental pentru arta românească și pentru arta internațională. Întreaga sa sevă se trage din aceste locuri. Dacă cineva vreodată se va întreba de unde provine elementul care a condus la constituirea modelului Coloanei fără de sfârșit, i-l vom aminti pe Brâncuși spunând despre șurubul de teasc. Adică, încrustăturile pe care le vedem și pe stâlpul tradițional l-au făcut să gândească și să creeze acest model de artă contemporană. Dacă ne vom gândi la Masa tăcerii, cu siguranță ne vom aminti, văzând tinda casei, la acea icoană a mesei tradiționale. Acea masă rotundă cu scăunele mici pe lângă ea, cu capul familiei stând pe pragul casei și, bineînțeles, tihna mesei pe care o putem simți văzând opera din parcul din Târgu Jiu. Dacă ne vom gândi la Poarta sărutului, cu siguranță vom vedea poarta de la intrarea acestei curți, poartă falnică gorjenească, sprijinită pe piloni de lemn frumos ornamentați și, în mod clar vom realiza și ne vom da seama de unde Constantin Brâncuși și-a tras seva și-a adus, așa cum spunea el, esența lucrurilor în realitate artistică.
— Cât de mult ne ridicăm astăzi noi, românii, spre înălțimea lui Brâncuși?
— În realitate, noi, românii, am rămas în urmă față de Brâncuși. Noi nu l-am înțeles pe Brâncuși nici când era copil – chiar membrii familiei spuneau că e un pic dus, cioplește toată ziua acolo niște lemne -, nu l-am înțeles pe Brâncuși nici când a devenit ucenic la Paris, nu l-am înțeles pe Brâncuși nici când a venit în România să creeze la rugămintea familiei Tătărăscu, ansamblul monumental Calea Eroilor. Și, cu atât mai rău și mai grav, nu l-am înțeles pe Brâncuși nici atunci când a vrut să doneze statului român operele sale. Când am respins acea donație, spunând că reprezintă o imagine a burgheziei occidentale în dezacord total cu principiile socialismului și comunismului din România acelor timpuri. A ajunge la o astfel de înțelegere astăzi este un parcurs destul de complicat. De aceea se întâmplă de foarte multe ori ca evenimentele închinate lui Constantin Brâncuși să aibă câteodată și o anumită doză de suprarealism. Înțelegem în modul cel mai simplu cu putință că unul ca Brâncuși nu este ceva foarte ușor de înțeles. Opera sa este de o profunzime aproape inimaginabilă. Brâncuși, așa cum spuneam, a încercat să scoată în evidență esența existenței. Nouă, astăzi, care ne ducem ușor de la materialism la supra-materialism, cu siguranță o să ne fie foarte greu să îl înțelegem pe Brâncuși în esența, în universalitatea sa.
— Cât de mult a rămas Brâncuși român în lucrările sale, lucrând în afara țării?
— Fiecare lucrare a lui Brâncuși are filon de sevă de aici, din cultura tradițională. El, în simplitatea țăranului român, a înțeles esența lucrurilor. Și asta, cu o îndărădnicie, aș putea să spun de neimaginat, a ținut neapărat toată viața să o facă cunoscută întregii lumi. Brâncuși rămâne un român prin excelență în creația și în arta sa, pentru că în tot ceea ce a creat, el a luat modele din cultura tradițională. Așa cum am afirmat și mai adineauri, Masa tăcerii are ca model masa de prânz sau de cină pe care țăranul român o lua cu toată familia în tinda casei. Coloana infinitului are ca model stâlpul casei sau șurubul de teasc. Portalul are ca model poarta tradițională. Zborul sau Pasărea măiastră are ca model ideea, dorința fiecărui copil de la țară când vedea că zboară o pasăre pe sus, dorința aceea de a putea și el să zboare. Ori Brâncuși a găsit de cuvință să transfigureze toate aceste realități și să le ridice la nivel de artă. Deci Brâncuși rămâne un român prin excelență în ființa sa, în existența sa și mai ales în arta sa.
— Statul român, Gorjul, Peștișaniul, Târgu Jiu fac suficient de mult pentru acest simbol al lor și al nostru, al românilor?
— Niciodată nu putem spune că facem de ajuns. Într-adevăr, instituțiile de cultură, prin oamenii dedicați pe care îi au, încearcă. Aceste încercări trebuie să fie dublate în același timp de sprijin material și financiar. Acest sprijin, așa cum bine știm, în cultură a fost și este cam greu de găsit. În ultima perioadă s-au făcut eforturi însemnate și de către instituțiile de cultură și de către autoritățile locale de aici, din Peștișani și din Târgu Jiu, și de către autoritățile naționale. Un pas important, un pas demn de menționat, este integrarea Ansamblului Monumental Calea Eroilor în Patrimoniul Mondial UNESCO. Acest act ne obligă de aici încolo să respectăm opera brâncușiană, ne obligă de aici încolo să ne raliem condițiilor pe care acest for internațional UNESCO le pune pentru protejarea și pentru promovarea acestor opere, care sunt integrate în patrimoniul său. Și, odată cu acestea, la pachet, importanța numelui lui Brâncuși aici, în zonă – în Hobița, în Peștișani, în Gorj -, dar și în România, cu siguranță o să capete valențe mult mai însemnate decât până acum.
Centrul de Cercetare, Documentare și Promovare Constantin Brâncuși, aflat în proximitatea Ansamblului Monumental Calea Eroilor lăsat moștenire de sculptor locuitorilor din Târgu Jiu, este unul dintre locurile în care Constantin Brâncuși este mai prezent decât oriunde, ochiul întâlnind imagini cu acesta în oricare parte ar privi. Doamna Adina Andrițoiu, fost documentarist în cadrul Centrului, acum pensionară, a fost deschisă dialogului despre Constantin Brâncuși, simbol al spiritului românesc.
— Cât de simbol al românilor este Constantin Brâncuși? Și cât de român este Brâncuși?
— Constantin Brâncuși, marele nostru sculptor de la Hobița Gorjului este român, este universal – așa cum au decis toți exegeții și artiștii care i-au urmat. Dar este foarte oltean. În primul rând pentru faptul că el a crescut îmbibat de tradițiile oltenești și de viața în satul Hobița, acolo unde s-a născut și unde împreună cu mama sa mergea deseori, duminica, la liturghie la Mănăstirea Tismana. Parcurgeau acel drum mai mult pe jos. Sunt câțiva kilometri, într-adevăr, dar mama lui îi era sprijin și i-a fost mereu, împingându-l să meargă mai departe. Lui Brâncuși nu prea i-a plăcut școala. Dovadă că a și fugit de vreo două-trei ori de la școală. Probabil că nu se regăsea în acel mediu, sau poate că orele de curs, așa cum erau ele gândite acolo, erau destul de plictisitoare pentru el. Lui plăcea mai mult să meargă cu oile pe malul Bistriței, să arunce cu pietre în apă, să scrijelească un băț din lemn cu un mic briceguț pe care îl purta mai tot timpul la el. Brâncuși a trăit, a crescut în acel mediu, al artei tradiționale a lemnului pentru că toată zona – Hobița, Peștișanii, subdealurile Bistriței subcarpatice din această zonă – a cunoscut o dezvoltare foarte mare a prelucrării lemnului. Și cumva i s-a transmis și lui – poate și genetic, pentru că atât tatălui cât și bunicul lui au fost meșteri tâmplari, buni prelucrători ai lemnului. După cum se știe a fugit de vreo două, trei ori de acasă. A ajuns la o boiangerie în Târgu Jiu, apoi pe la Slatina. Nu a făcut mulți purici nici într-o parte, nici în cealaltă. Nu prea se înțelegea cu autoritatea patronilor și, într-un final, a ajuns la Craiova. Acolo a continuat să meșterească pentru că mâinile lui erau făcute pentru a meșteri ceva. Așa se face că ajuns la Craiova, în orele libere de la prăvălie a meșterit o vioară pe care apoi câțiva negustori au apreciat-o ca fiind foarte reușită și l-au sprijinit să se înscrie la Școala de Arte și Meserii din Craiova pe care a absolvit-o cu brio. A continuat Școala de Belle Arte de la București și apoi a luat drumul Parisului. Acolo s-a întâmplat separarea dintre Brâncuși – cel care învățase să prelucreze și să sculpteze în modul formal, clasic, al școlii de sculptură de la acea vreme de la București dar și de la Paris – și cel care avea să pună borna noii modalități de sculptare, de tăietură directă în piatră și în lemn. Adică să nu se mai recurgă la niște mulaje, la niște opere intermediare din ghips așa cum se întâmpla în atelierul lui Auguste Rodin și de unde el a plecat după câteva luni. Avea ce învăța de la marele maestru dar a considerat că drumul lui este altul. Din acest motiv arta sculpturii este considerată a fi într-un fel până la Brâncuși și altfel după el. În 1907 el a realizat primele trei opere care fac trecerea de la sculptura clasică la sculptura modernă.
— S-a schimbat Brâncuși acolo, la Paris?
— Brâncuși a rămas același român, același oltean și în atelierul său de la Paris. Am putea zice că era îmbibat în firea lui cu o anumită rigoare și cu o anumită disciplină care era dată de ceea ce el considera că e datoria lui față de artă.
— Cum lucra la Paris, în atelierul său?
— Atâta timp cât lucra și cât crea, Brâncuși se închidea în atelierul lui din Montparnasse și acolo nu mai primea pe nimeni, se izola complet astfel încât nimeni să nu-i tulbure liniștea, legătura pe care o avea cu materia și cu ideile pe care el vroia să le transpună în materialul pe care îl prelucra. Astfel că acele perioade îl transformau într-un fel de ascet, de unde și denumirea pe care i-a dat-o la un moment dat Peter Neagoe[3] de „Sfântul din Montparnasse”. Odată terminat procesul de creație el redevenea acel oltean jovial, bonom, gata să-și primească oaspeții, să le pregătească o masă. Era cu totul și cu totul altceva. El era un demi-monden. Îi plăcea foarte mult să se întâlnească cu prietenii lui, să-i invite acasă, să le facă o mămăliguță, o varză călită, un pui la ceaun, să asculte muzică. Avea și o anumită colecție de discuri acolo, în atelierul lui. De asemenea, se știe că el cultiva foarte mult prezența artiștilor.
— Și artiști români?
— Desigur, și artiștii români care veneau la Paris pentru a-și definitiva opera. Iar Constantin Brâncuși îi primea și îi ajuta în măsura în care putea. Putem să vorbim aici despre surorile Codreanu, Irina și Lizica Codreanu. Irina i-a fost și ucenică. Lizica Codreanu, o foarte bună dansatoare și balerină din epocă a beneficiat de creațiile artistice ale lui Brâncuși în ceea ce privește vestimentația. Dacă ne uităm la ceea ce a creat Brâncuși pentru Lizica Codreanu ne dăm seama că era un avangardist, deși el niciodată nu s-a raliat niciunui curent. Deși era prieten cu Tristan Tzara, cu alții dadaiști din epocă – avea prieteni pe Man Ray[4], pe Marcel Duchamp -, Brâncuși a rămas el însuși, adică și-a urmărit cariera lui proprie. Dar nu în sensul de carieră așa cum o înțelegem noi astăzi, de accedere în niște cercuri sociale sau artistice ci în sensul de a-și urma propriul drum. Iar drumul lui Brâncuși a mers în universalitate, fără niciun fel de ocolișuri.
— Vorbiți-ne despre opera sa capitală, Ansamblul Monumental, rămasă aici, la Târgu Jiu unde vedem o mulțime de simboluri. Chiar Brâncuși îi invita pe cei care îi priveau opera: „Priviți până veți vedea”. În sensul că fiecare persoană care intră în contact cu lucrările lui Brâncuși are o anumită percepție.
— În Tripticul sau Ansamblul de la Târgu Jiu găsim o suită de simboluri care își au rădăcinile atât în tradiția populară oltenească cât și în tradiția creștină. Să nu uităm – revenim acum la copilăria lui Brâncuși – că el a fost foarte apropiat de mama sa. Categoric participa la tot ceea ce însemna cultul morților, care este foarte răspândit în Oltenia și are o semnificație deosebită. Pentru Brâncuși, Coloana fără sfârșit – aceea pe care a ridicat-o pe o înălțime din orașul Târgu Jiu, pe un promontoriu aproape de cazărmile militare – reprezenta cumva o prelucrare a stâlpului de îngropăciune pe care îl găsim și astăzi la mormintele celor decedați. Tradiția oltenească făcea ca pe lângă crucea din lemn, la căpătâiul mortului să se pună și un stâlp din lemn încrustat cu forme romboidale. De asemenea, stâlpul de pridvor al caselor gorjenești era la fel, încrustat cu forme romboidale și cu diverse alte motive. Iar acest stâlp al casei care uneori primea denumirea sau își extindea denumirea și asupra bărbatului casei, era uneori tăiat și pus la căpătâiul mortului atunci când stâlpul casei, respectiv bărbatul, deceda în război sau într-un accident. De asemenea, aceste elemente care alcătuiesc Ansamblul de la Târgu Jiu. Găsim aici masa, care este o masă de pomenire. Masa Tăcerii în jurul căreia sunt cele 12 scaune cu față rotundă și care sunt special puse la o distanță mai mare pentru că masa aceea nu este o masă unde ar trebui să mănânci, ci este o masă de reculegere, o masă pe care o oferim în memoria celor decedați. De la Masa Tăcerii mergem apoi spre Poartă, pe Aleea scaunelor. 30 de scaune cu față pătrată, de o parte și de alta a acestei alei, câte 15, alcătuiesc poate un șirag de persoane îndurerate care însoțesc cortegiul funerar pentru cel care a decedat, eroul decedat în război. Pentru că acest Ansamblu este dedicat eroilor căzuți în primul război mondial. Poarta este poarta de trecere din lumea de aici în lumea de dincolo. Este poarta casei, este poarta curții, poarta pe unde trece pentru ultima dată cortegiul funerar. De o parte și de alta a porții avem din nou două elemente pe care le regăsim în gospodăria țărănească-oltenească. După cum știm, la sfârșitul unei zile de muncă, olteanul se așeza la poartă pentru a mai vedea cine trece, pentru a-și face bilanțul zilei, pentru a se mai odihni după efortul acelei zile. De o parte și de alta a Porții sărutului avem cele două bănci din piatră pe care Brâncuși a cerut în mod special să fie făcute cu lovituri de bardă astfel încât să nu se considere că sunt tăiate mecanic, ci că sunt făcute de mână de om.
— Unii cercetători au spus că Brâncuși nu a fost un om religios pentru că în atelierul lui de la Paris nu a existat nicio Biblie.
— Atâtea și atâtea elemente din creația sa ne duc cu gândul că în spatele întregii sale creații este o forță anume care l-a ghidat și l-a împins să facă niște lucruri uimitoare. Să nu uităm că pe această Via Sacra a eroilor, de la Masa Tăcerii până la Poarta Sărutului există o biserică la care Brâncuși a adus câteva sugestii pentru modul în care să fie realizați stâlpii pridvorului. Și această biserică este denumită chiar Biserica Eroilor. Deci avem o cale a eroilor din care nu lipsește – sau în care mai ales este prezent foarte bine definit – elementul religios. În spatele bisericii vom vedea, așa cum se știe, Coloana fără sfârșit care poate fi văzută ca un Axis Mundi care leagă pământul de sferele superioare și care este o înșiruire de romboedrii pe care, după cum am mai spus, îi regăsim atât în stâlpul de îngropăciune cât și în stâlpul pridvoarelor caselor gorjenești. Dacă atmosfera anilor ʹ38-ʹ39 ar fi permis – pentru că, după cum se știe, în 1938 Brâncuși a plecat la Paris și nu s-a mai întors niciodată, deoarece iminența războiului l-a împiedicat să mai facă această revenire în țară -, Brâncuși ar mai fi avut niște completări de adus, adică se punea în discuție ca în jurul coloanei să fie așezate din nou niște scaune cu față pătrată și câteva fântâni care ar fi fost foarte importante pentru că aceste fântâni reprezintă un alt element existent în tradiția gorjenească legată de cultul celor adormiți. Pentru că la șase săptămâni după decesul unei persoane există obiceiul de a slobozi o fântână. Nu știm sigur pentru că în documentele vremii nu există un astfel de proiect de a construi șase fântâni țâșnitoare în jurul Coloanei fără de sfârșit. În orice caz, dacă acest proiect ar mai fi trebuit sau nu continuat nu avem cum să știm. Știm doar că Brâncuși a fost un exponent al zonei din care a plecat pentru că, iată, cea mai reprezentativă operă a sa se găsește la Târgu Jiu iar el a fost extrem de bucuros că a putut să facă ceva aici atunci când Aretia Tătărăscu, președinta Ligii Femeilor Gorjene l-a contactat pentru a-l invita și a-l ruga să facă aici un monument închinat eroilor. După spusele fiicei Aretiei Tătărăscu, Sanda Tătărăscu-Negropontes, Aretia și-ar fi dorit Cocoșul, pentru că semăna foarte bine cu cocoșul de pe scoarțele oltenești. Numai că Brâncuși a dorit altceva. A dorit această coloană a pomenirii fără de sfârșit. Și întâlnirea lui Brâncuși cu Aretia ne dă și o altă dimensiune a modului cum era perceput atunci de către cei din jurul său. Aretia era o tânără care la vârsta de 17 ani a trebuit să-l primească pe Brâncuși care venea cu Simplonul, cu Orient Express-ul de la Paris. Când s-a întâlnit cu el a avut surpriza de a vedea un personaj altfel de cum și-l imaginase. Spunea ea: „În mintea mea, Brâncuși trebuia să fie un colos potrivit cu renumele său. În realitate era un bătrânel de statură mică, cu niște ochi foarte, foarte pătrunzători, inteligenți. Aș spune chiar oltenești.” Deci aceasta era impresia pe care o lăsa Brâncuși asupra celor din jurul lui. Era un mucalit, dar în același timp și un profund cunoscător al vieții și acest lucru rezultă din toate aforismele pe care ni le-a lăsat și care au fost strânse în câteva volume. Niciodată nu se exprima în fraze lungi sau în cuvinte laborioase. Erau foarte filozofice. Și, pe lângă toate acestea, aș vrea să mai adaug faptul că a avut aici, la Târgu Jiu, în Gorj, un sprijin de nădejde în Aretia Tătărăscu, cea care l-a înțeles exact și i-a lăsat mână liberă să facă exact cum și-a dorit el acest monument închinat eroilor. La întâlnirea cu doamnele din Liga Femeilor Gorjene, cu Comitetul Ligii, acestea se așteptau ca Brâncuși să le prezinte proiectul unui monument care să fie un fel de stâlp în vârful căruia să fie așezat un vultur sau un soldat – după cum se mai obișnuia prin alte zone ale țării. În schimb, el le-a prezentat schița acelei coloane. Doamnele au plecat cam nelămurite, a fost și o discuție, poate pe un ton mai ridicat, pentru că Brâncuși a și zbucnit și a spus: „Eu nu vă fac așa ceva!”, referitor la faptul că ele își imaginau că va fi un soldat sau un vultur pe acolo. Ulterior, Aretia, cu marea ei diplomație și înțelepciune, i-a dat mână liberă lui Brâncuși și acesta a făcut nu numai Coloana – pentru că Ansamblul a fost un proiect în desfășurare -, ci și Poarta Sărutului și Masa Tăcerii cu cele 12 scaune, precum și Aleea Scaunelor care face legătura între aceste elemente din piatră, și care reprezintă traseul pe care un cortegiu imaginar îl parcurge ducând pe eroul căzut pe câmpul de luptă, de la casa părinților săi, până acolo unde își va dormi somnul de veci, în jurul Coloanei.
— Mi-ar plăcea să cred că românii de astăzi nu mai sunt românii care i-au refuzat donația. Ce facem astăzi – și nu vorbesc numai de Brâncuși aici -, pentru a-i pune în lumină pe acești coloși ai spiritului nației române?
— S-a discutat mult despre refuzul acelei donații. În realitate, documentele nu sunt în sprijinul acestei idei. Au fost într-adevăr câteva opere care trebuiau să fie găzduite de Muzeul Național de Artă și atunci mai marii comisiei de cultură din Academia Română au considerat că opera lui Brâncuși e oarecum decadentă și că n-ar fi în regulă să facă parte din acea primă expoziție muzeală. Deși, ulterior lui Brâncuși i s-a făcut multă curte pentru a reveni în țară. În anii ʹ50 și ʹ54 el a fost vizitat de oficiali ai Guvernului României pentru a se obține de la el anumite opere în vederea unei expoziții, în vederea donației către muzee. Deja Brâncuși era bolnav, era un tip mai ursuz și cred că nu era nici de acord cu ceea ce se întâmpla în țară la vremea respectivă. El nu făcuse politică, dar era la curent cu suferințele oamenilor și atunci cred că din acest motiv a fost mai reticent. Și de-abia în ultimii doi ani de viață și-a luat cetățenia franceză, asta și pentru a putea dona statului francez tot ceea ce el avea în atelier. Sigur că, poate într-un alt context, tot ceea ce există acolo ar fi putut reveni statului roman. Nu avem de unde să știm. Din păcate aceasta a fost situația. Dar ceea ce e foarte important, în momentul de față, este că acest Ansamblu a rămas în picioare. Adică, cu toate că mai sunt anumite povești legate de încercarea de dărâmare, pur și simplu de tăiere în bucăți a Coloanei care este din fontă și care urma să fie dată la fier vechi pentru a finanța, nu știu ce congres al tinerilor muncitori de pe vremea aceea, sunt și nu sunt date legate de treaba asta. Este doar povestea unui cetățean din Peștișani care se pare că ar fi vrut el să iasă puțin în evidență. Nici nu avea cum să facă așa ceva. Adică să se dea jos ditamai coloana care are aproape 30 de tone. Dar ce vreau să spun este că este foarte important că acest Ansamblu s-a păstrat în forma lui originală, fără intervenții. Doar micile reparații la unele scaune care au mai fost ciobite. Periodic se fac niște intervenții de curățare pentru a nu lăsa să intre în masa aceasta de calcar și de travertin formațiuni biologice care sigur ar strica în timp. Dar evident că se poate face mai mult pentru a atrage turiștii.
— Cum s-ar putea face asta?
— Opera în sine, doar opera, atrage pentru câteva ore. Dar pentru a păstra turiștii în zonă este foarte important să dezvolți și alte evenimente. Și activități culturale, gastronomice, turistice, care să ocupe timpul turistului în egală măsură. Sigur că astea sunt, pe de o parte, și atribuțiile administrației publice locale, dar și ale ONG-urilor, ale societății civile, ale școlii. Din câte știu, în școlile din Gorj, de câte ori se apropie ziua Brâncuși, se fac activități de popularizare. Copiii știu despre ce vorbim aici, cu cine avem de-a face. Se pare că mai târziu, la vârsta adultă, se pierde interesul.
— Până la urmă, și Brâncuși este un produs care se supune legilor marketingului și care, probabil, ar putea fi prezentat și într-un mod mult mai atractiv pentru orice categorie de vârstă, orice categorie profesională astfel încât aici, la Târgu Jiu să fie un peppetuu pelerinaj în căutarea lui Brâncuși. Prin ce cuvinte ați atrage turiștii?
— Aș spune ceea ce spunea chiar Brâncuși, îndemnul pe care îl făcea prietenilor și cunoscuților săi: „Dragi români, veniți la Târgu Jiu să vedeți ce v-am lăsat eu, vouă, acolo. Și priviți până veți vedea!”
[1] Sursa: http://1001arte.ro
[2] Băț de colindător făcut dintr-o creangă de alun descojită și înflorată.
[3] Scriitor și pictor american, originar din Transilvania.
[4] Man Ray a fost fotograf, regizor de film și artist plastic american.
