În fiecare an, în prima sâmbătă și duminică din septembrie, Piața Mare din Sibiu se transformă într-un atelier uriaș, în care roata olarului nu se mai învârte într-o curte de sat, ci în plin centru istoric, sub ochii trecătorilor. Având aproape șase decenii, Târgul Olarilor din Sibiu este cel mai longeviv eveniment cultural al orașului. Prima ediție a avut loc în anul 1967. Organizatorul tradițional este actualul Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Cindrelul-Junii” Sibiu, în parteneriat cu Complexul Național Muzeal ASTRA (cu sprijinul Consiliului Județean Sibiu). Locul ales pentru desfășurarea târgului oferă o vizibilitate deosebită, mai ales că perioada aleasă pentru desfășurarea acestuia atrage foarte mulți vizitatori care vin din țări europene (și nu numai) să admire și să cumpere ceramică românească. 
Ce înseamnă Târgul olarilor de la Sibiu? Înseamnă o identitate, două zile de standuri cu ceramică tradițională, interpretări și re-interpretări, demonstrații la roata olarului, ateliere pentru copii și adulți, dialog direct cu meșterii din centre renumite (Horezu, Corund, Oboga, Glogova, Marginea, Vădastra, Săcel, Baia Mare ș.a.).
În 6 și 7 septembrie 2025, la ediția cu numărul 59, peste 100 de olari din țară și din străinătate au participat ca invitați, să împlinească menirea acestui târg, să arate din nou ceea ce îl definește: efortul de a conserva și promova meșteșugul ceramicii. Pentru că târgul este, totodată, un spațiu de transmitere a tehnicilor de modelare, de ardere, de smălțuire, de la roata olarului (cu obiecte utilitare: oale, blide, căni), cahle, până la instrumente din lut (ocarine, fluiere), dar și creații decorative, o imagine condensată a ceramicii românești contemporane, unde poți compara stiluri, argile, glazuri și motive din aproape toate zonele țării, într-un singur loc.
Deși nu este o competiție strictă, organizatorii acordă premii și diplome meșteșugarilor, pentru respectarea tradiției sau pentru inovație, listele de premii arătând constant varietatea centrelor ceramice participante. Printre cei mai importanți meșteri români premiați la Târgul Olarilor se numără și Ionel Cococi, din Vădastra, Olt, expert ceramist la clasa externă de ceramică de la Vădastra, în cadrul Secției Arte și Meșteșuguri a Centrului Județean de Cultură și Artă Olt
Alături de el, alte nume importante ale ceramicii românești contemporane: Páll Árpád (Corund, Harghita); Angela și Daniel Sitar (Baia Mare, Maramureș); Aida & Florin Frigură (Horezu, Vâlcea); Costel și Georgeta Popa (Horezu, Vâlcea); Ion Rătezeanu (Târgu Jiu, Gorj); Carina Frigură (Horezu, Vâlcea); Mihaela Pleșea (Braniștea, Galați).
Standul expozițional al meșterului Ionel Cococi este întotdeauna unul dintre punctele de atracție ale târgului. Am stat de vorbă cu câțiva dintre vizitatorii care s-au arătat interesați de ceramica neagră specifică culturii neolitice Vădastra, mulți dintre aceștia cunoscători și iubitori de istorie.
„— Doamnă, de ce veniți la standul lui Cococi și de când?
— De 17 ani venim la standul ăsta; soțul meu a fost un fan absolut al acestei ceramici și ne place și de domnul, de asta venim cu drag. Ne atrage și personalitatea lui. Venim să vedem ce face; avem din fiecare an câte un vas acasă.
— În afară de meșterul Cococi, mai este un alt meșter la care v-ați opri?
— Mie îmi place ceramica de Corund, iar soțul meu, Dumnezeu să-l ierte, mă certa că de ce nu aleg un olar care face ceramica de Vâlcea. Dar cu plăcerea și cu gusturile e altfel… Avem câțiva de la care am cumpărat, din mai toate zonele.”
„— De câți ani veniți dumneavoastră la acest târg?
— De când m-am mutat în Sibiu… Cred că am lipsit de vreo cinci ori în 47 de ani; am venit în Sibiu în ’79.
—Ca simplu privitor, cum vedeți târgul? A evoluat?
— Cred că puțin a involuat ca valoare. Sunt și multe kitsch-uri, și lucruri care n-au ce căuta aici. Dar fiecare achiziționează ce îi place și ce crede că e de valoare.
— Practic, și meșterii se iau după clienți?
— Da. Clienții îi condiționează cumva pe meșteri să ajungă într-o altă zonă decât cea autentică.”
„— Mie îmi place Blendea, care nu e chiar artist popular, dar îmi place foarte mult. E artist, un mare artist, dar nu e meșter popular: e un om cu școală. E altceva. Avem un prieten acolo, în partea aceea… nu știu cum îl cheamă… de la care am cumpărat – cred că e bucureștean. Tot artist. Ne atrag și artiștii mai tineri, care vin acum cu ceramică. Și bătrânii. Avem foarte multă ceramică în casă, tradițională.”
„— Pe dumneavoastră ce vă determină să vă opriți la standul meșterului Ionel Cococi? Să însemne că meșteșugul adevărat, fie el cu nuanțe istorice, așa cum este cel al lui Cococi, va rezista în timp în fața acestui asalt al kitsch-ului?
— Noi așa sperăm, dar, de vreme ce totuși, an de an îl vedem aici, la târgul acesta, mă gândesc că va rezista. Și-mi doresc din tot sufletul să reziste, să aibă și puterea financiară.
— Și meșterul își păstrează meșteșugul lui datorită dumneavoastră, care îi achiziționați și acceptați ca vasele sale să stea în casele dumneavoastră?
— Cu mare drag le ținem în case; avem decoruri făcute de artiștii noștri, pe care îi înțelegem.
—Eu zic că astfel de vase, raportat la ce este în jurul nostru, sunt ca și cum, între cincizeci de oameni, patruzeci și nouă stau culcați și unul în picioare sau, unul în picioare și patruzeci și nouă stau culcați. Indiferent cum, cel diferit sare în ochi.
— Da, sare în ochi, dar mă gândesc pentru cine mai vede și altceva decât i se servește: cultură din asta de TikTok, cultură facilă, de sclipici și bling-blinguri[1] — cultură de masă, până la urmă.”
După o preumblare prin târg, la întoarcere, la standul meșterului Cococi l-am găsit pe Ioan Vulcan, realizator de emisiuni la Radio România Actualități și Radio Antena Satelor. Ioan Vulcan a lucrat o viață în radio. Acum are nouăzeci de ani și jumătate, după cum spune. De douăzeci și unu de ani, de când Ionel Cococi, meșterul ceramicii neolitice de Vădastra vine la Târgul de ceramică de la Sibiu, Ioan Vulcan trece în fiecare an pe la standul meșterului.
— Între amintirile dumneavoastră, cum apare târgul acesta?
— Pot spune că a involuat, prin înmulțirea kitsch-urilor și creșterea tehnologiilor de prelucrare a lutului, a vopselelor, a motivelor neinspirate. Eu știu ce e aici, la acest stand. Știu istoria locurilor lui (ale meșterului, n.n.) și așa mai departe: a întregii Câmpii a Dunării, a Defileului și a părții ăleia a Olteniei. Apreciez ce face omul ăsta. Dar și el, vezi? Uneori stilizează. Are tendința de a încărca.
— Dacă ar fi să căutăm un vinovat, spre cine am putea arăta cu degetul? Cum am împărți această vină – imaginară, desigur – între creatori, meșteri și organizatorii unor astfel de târguri, șefii instituțiilor culturale abilitate să păstreze structura istorică și inițială a acestor vase ceramice? Care ar fi procentele?
— Dacă cei care organizează astfel de manifestări — nu numai de olărit, ci și de prelucrarea lemnului, a fierului, de împodobit, de făcut icoane — dacă toți le-ar spune celor care lucrează: „Tu, olarule din Corund, Ianoș, acum 30 de ani, sau 25 de ani, când ai venit aici, nu făceai ce faci acum. De ce ți-ai schimbat stilul, modul de a gândi? Ți-ai învățat copiii — doi băieți are Ianoș — să facă nu ceramică, ci faianță în loc de ceramică, din lut curat amestecat cu caolin.”
— Dar nu are și cumpărătorul vina lui? Mulțimea acesta de vizitatori și cumpărători nu are și ea influență negativă?
— Cumpărătorul i-a făcut pe ei să facă kitsch-ul, pentru că el vrea să ia ceva strălucitor, care să ia ochii, să aibă un bibelou între cărți — dacă mai are cărți — între calculatoare…
— Pot eu, sau vreau, ca meșter, să-l conving pe cumpărător că nu trebuie să caute un produs strălucitor, ci unul valoros din punct de vedere tradițional?
— Creatorul popular trebuie să revină la ceea ce făcea altădată. Vorbeam de Ianoș de la Corund: eu i-am cunoscut copiii de când s-au născut; apoi au crescut mari – acum, unul are vreo 38 de ani, altul vreo 40 – și lucrează la roată împreună, la roată electrică. Eu i-am cunoscut la roata aia de picior.
— Da, este trist că toate meșteșugurile – așa cum le știm noi -, dispar odată cu meșterii adevărați… În partea cealaltă a târgului, este meșterul Rătezeanu, de la Gorj. El este ultimul olar din Gorj. Acum lucrează cu roata lui, acolo. Roata tradițională, de picior. Este singurul din tot acest târg care face asta. Iar ei, acești meșteri autentici, nu sunt ajutați în niciun fel, nu sunt sprijiniți. Merg la târguri unde concurează cu partea asta comercială.
— Dispare, ușor, ușor, sufletul care era pus în lucrurile făurite de meșteri. Și poveștile lor. În 1958, când eu am început să vorbesc la Radio România, după ce lucrasem în minele de aur – Roșia Montană, Băița Bihor, toți Munții Apuseni -, făceam reportaje de inimă, iar cuvintele oamenilor, ca și oamenii, aveau valoare magică… Pe vremea aceea abia apăruse aparatul de înregistrat.
— Răzbătea și sinceritatea din vocea oamenilor, pe atunci.
— Da… Voci de oameni, academicieni… L-am cunoscut pe Tudor Arghezi, l-am cunoscut personal pe Nichita Stănescu, pe Sadoveanu… Am fost prieten bun cu fostul mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală. Îi știam pe urmașii direcți ai lui Goga – soră, frate – ai lui Cioran… Ai lui Besoiu, prietenul meu…
— La câți dintre meșterii care sunt astăzi aici și pe care i-ați văzut în târg de-a lungul timpului le-ați întinde mâna acum pentru că și-au păstrat meșteșugul și că l-au respectat?
— La maximum zece. Aș începe cu el (Ionel Cococi, n.n.) și aș termina cu nenea Rătezeanu. În Corund, n-aș mai da mâna cu nimeni. Mai există unul, Curta, în Baia Mare, care face o ceramică inimaginabilă. Are o barbă lungă, dacică. Este de o simplitate în vorbire, deși este absolvent al Academiei de Artă din Cluj. Sunt oameni deosebiți… De fapt, nu trebuie să ne supărăm, pentru că n-avem nicio șansă să schimbăm – nici eu, nici dumneata – mersul lumii. Ăsta va fi mersul, ultimul mers al lumii: mersul anapoda. Nu numai al României, al omenirii. Așa că în zadar ne zbatem și ne asudă fruntea… Îmi vin în minte niște versuri care spun că orice am face, nu putem opri să nu vină primăvara.
— Dar asta sună a speranță, a optimism.
— Orice optimism e și grimasă, e și tristețe. Uneori se râde când, de fapt, se plânge.
Meșterul Ionel Cococi nu contenește a răspunde întrebărilor vizitatorilor standului său. L-am și întrebat dacă nu obosește și mi-a răspuns că după munca asiduă din atelier, – cu pregătirea lutului, cu ridicarea vaselor, cu decorarea, apoi munca de la cuptorul de ardere și în final cu ornamentarea cu caolin -, partea aceasta în care vorbește cu oamenii și le povestește despre istoria vaselor sale care vin din adâncul istoriei, de peste șapte mii cinci sute de ani, i se pare o relaxare, o bună modalitate de a stabili punți istorice și cu alți oameni.
— Meștere Cococi, de câți ani vii aici, la Târgul de ceramică de la Sibiu?
— De douăzeci și unu de ani, din anul 2004.
— Cum ți se pare târgul de la Sibiu raportat la cel de la Iași și la alte târguri?
— De fapt, astea două – Iașiul și Sibiul – sunt singurele de profil: Târgul Cucuteni 5000, de la Iași și Târgul Olarilor de la Sibiu. Sunt aproape și singurele la care mă mai duc, la care se merită să mă mai duc. Din punctul meu de vedere, fără să exagerez și fără să jignesc pe nimeni, îmi mențin părerea: târgul de la Iași este locul unde „se dă ora exactă” în ceramică. Sibiul este pe locul 2.
— Spui asta din punct de vedere organizatoric, al prezenței meșterilor sau al publicului?
— Nu vorbesc din punct de vedere comercial. Mă refer la capacitatea vizitatorilor de a face diferența: sunt educați să distingă între kitsch și artă. Datorită acestui fapt, noi, cei câțiva care mai lucrăm tradițional, reușim să supraviețuim, dar doar cu acest segment de clienți. Altfel, clienții vor lucrări colorate – cât mai colorate – și să sclipească. Și sunt mulți meșteri – cel puțin la Sibiu -, care le fac pe plac și vin cu astfel de lucrări.
— Se influențează unii pe alții?
— Fără doar și poate. E mult până sparge unul gheața; apoi aleg câte o direcție și, vrând-nevrând, se duc toți după ea. Stăm unul lângă altul, vorbim, observăm: ăsta vine cu colorate, cu sclipici și vinde. La anul ești tentat… Eu, mulțumesc lui Dumnezeu, sunt pe o altă baricadă, merg în altă direcție. Mă adresez unui segment special de clienți – avantaj și dezavantaj -, dar îl întorc în favoarea mea.
— Cât mai dai de trăit acestor târguri?
— Viață vor avea, dar nu târgurile de valoare. Din păcate pentru noi, tânăra generație nu are cu ce să compare: așa a pomenit, așa vede. Nu ai cum să ai așteptări de la ei, să tragă concluzii; le putem trage noi, generația noastră, și specialiștii – deși nici specialiștii din noua generație nu mai sunt atât de pregătiți să facă diferența între autentic și kitsch.
— După experiența anilor trecuți, poți estima câți vizitatori trec în aceste două zile pe la standul tău?
— Nu i-am numărat. Dar zic că trece acel segment la care mă refeream: nici foarte mulți, nici deloc; însă cei care trec m-au surprins adesea: dau un tur de târg, revin la stand și spun „aici e altceva”. La început eram precum oaia neagră între o turmă de oi albe. Acum, după douăzeci și uni de ani, îndrăznesc să spun că mi-am format un grup de admiratori, un grup de colecționari, un grup de prieteni; din gură în gură și din informațiile radio-tv, cultura Vădastra nu mai e o enigmă a târgurilor. Chiar am fost considerat de unii specialiști – de pildă, doamna Ișfanoni – „enigma târgurilor”.
— Te-am rugat să faci o evaluare a vizitatorilor pentru că, trecând prin târg, nu am văzut pe nimeni să-și prezinte clar povestea. Poate ar fi necesar un flyer care să spună ce ai aici, cu un cod QR către un site, ca omul să știe că, în colțul din partea de sud-vest a târgului, se află ceramică de Vădastra.
— Este o idee bună. Dar cel mai fericit pleacă omul când află informația chiar din gura meșterului pentru că dacă îi dai un text scurt, acesta nu poate fi cuprinzător iar dacă îi dai un text cu zece fraze, nu-l citește. Am textul acela, scris de dumneavoastră, tipărit, li-l dau și le urmăresc reacția în timp ce îl citesc.
— Din cei care revin an de an, câți îți sunt deja prieteni?
— Nu știu dacă ne putem numi prieteni, dar suntem cunoștințe apropiate: altfel ar trece fără să dea mâna, fără să mă întrebe de viață. Sunt bucuroși că mă văd și că văd piesele noi. Există o chimie: cine se aseamănă se adună. Îi văd și îi simt plăcut surprinși: nu pleacă, fac un pas în lateral, se apropie, analizează, filmează, apoi încep să întrebe, să caute răspunsuri. Și pleacă satisfăcuți și de ce au aflat, și cu câte un vas pe care au semnătura mea. Înseamnă că împreună suntem pe drumul cel bun.
Într-un alt colț al târgului l-am găsit pe meșterul gorjean Ion Rătezeanu, olar din satul Găleșoaia (Gorj), unul dintre ultimii – adesea prezentat drept singurul din județul Gorj – care mai lucrează vase făcute la roata tradițională a olarului. Este întâlnit frecvent făcând demonstrații la târguri, expoziții sau ateliere organizate de marile muzee ale României. A fost de foarte multe ori premiat pentru că lucrează tradițional, la roată, arde vasele în cuptor pe lemne. Meșterul participă la evenimente mari dedicate ceramicii românești (Sibiu, Iași, Horezu) și are un rol important în păstrarea olăritului gorjenesc.
— Dumneata, meștere Rătezeanu întrevezi o soluție pentru continuarea meșteșugului olăritului tradițional, ca să nu se piardă, astfel încât să nu fii obligat să vinzi ca să trăiești din asta?
— Nu se poate, pentru că au apărut foarte multe produse din afară — nu știu, porțelan, orice — sunt foarte ieftine și toate sunt făcute mecanic, deci nu e lucru manual. Iar omul, decât să ia o farfurie sau o strachină de la mine, mai bine cumpără un set din ăla, pe care, după folosire, nu-l mai curăță, îl aruncă la tomberon.
—Eu nu vorbesc despre vânzare. Vorbesc despre implicarea autorităților locale sau județene, care să-ți dea un sprijin. Cu cât te-ai mulțumi lunar, ca să faci, din când în când, câte o demonstrație pentru niște copii, pentru niște vizitatori, așa cum faci aici și pe oriunde te-am întâlnit, absolut gratuit?
— Nu știu dacă m-aș mai înhăma la așa ceva. Am o vârstă și cu asta, basta… am și probleme de sănătate… Când mă simt mai bine, când…
— Dar crezi că alți meșteri din Gorj ar accepta?
— Am cam rămas singur în Gorj. S-au dus oamenii.
— Chiar nu mai este nimeni să lucreze?
—Meșteșugul ăsta nu s-a mai predat. Eu am avut soția autorizată, am ținut un curs intensiv la mine acasă și i-am scos pe piață. De multe ori dam bani din pensia mea ca să ieșim pe piață. Sunt singurul în Gorj care mai fac și mai ofer spre vânzare ceramică făcută tradițional.
— Deci altcineva nu mai face olărit în Gorj?
— Mai e nea Tică Coneru.[2] Anul ăsta l-am văzut la Polovragi, făcea demonstrații. Cuptor de ardere cred că nu mai are. Face doar câteva obiecte, de arătat.
— Dumneata folosești tot cuptor pe lemne?
— Pe lemne. Doar pe lemne. Nu am altceva; cu asta lucrez. Nu are rost să cumpăr alt tip de cuptor. Aș face-o, dar cu ce rămân? Dau bani făcuți pe nefăcuți. Asta e, cât i-am putut învăța, i-am învățat. Acum cum să mai procedăm, dacă nu mai e putere… Chiar dacă voință și dorință mai sunt. Degeaba. Nu-mi tremură încă mâna, dar nu mai pot. Când îți tremură mâna, ești dus.
— Locul din care vii dumneata este foarte cunoscut în lumea olarilor.
— Găleșoaia a fost cel mai renumit centru de olari din Gorj. Iar la noi, în Târgu Jiu, a fost prima școală de ceramică din România. Uitați-vă la Iuliu Moisil[3]: a fost ardelean, directorul școlii de ceramică din Târgu Jiu, înainte de Primul Război Mondial.
Când luminile se aprind peste Piața Mare din Sibiu în ultima zi a târgului, în spatele standurilor unii trag concluzii, alții își numără banii. Câțiva specialiști în ceramică și meșteri tradiționali numără vulnerabilitățile. Lucrul manual nu poate concura cu piața industrială; materia primă e tot mai greu de găsit în unele zone; tinerii intră greu sau deloc în meserie iar succesul comercial poate împinge spre simplificare grăbită, spre culori nefirești, spre kitsch. Tocmai de aceea, selecția atentă, premiile și vizibilitatea publică devin instrumente de protecție. Un târg bun nu este doar un loc de vânzare, ci și un filtru al calității. Poate că, la final, deslușim și un alt sens al târgului: acela de a reaminti faptul că identitatea stă și în gesturile mici ale olarului, repetate o viață întreagă – unghiul palmei, presiunea degetului, ochiul care potrivește proporția. Iar când asemenea gesturi devin, pentru două zile, spectacol public, orașul însuși se modelează: capătă o formă un pic mai caldă, mai atentă, mai așezată. Ca o strachină bună, făcută să țină împreună hrana, masa și povestea.
[1] Accesorii/lucruri ostentativ de strălucitoare — mai mult „de ochii lumii” decât de calitate. Exemple: lanțuri groase „aurii”, ceasuri și brățări cu multe pietricele sclipitoare, haine cu mult sclipici/paiete, decoruri lucioase care sar în ochi. Conotația este de kitsch, stridență, opulență afișată. Sinonime uzuale: „zorzoane”, „sclipiciuri”, „kitsch-uri”
[2]Tică (Dumitru) Coneru este meșter olar din județul Gorj, originar din Găleșoaia (comuna Cîlnic), unul dintre ultimii continuatori ai olăritului tradițional gorjenesc. A lucrat și demonstrează tehnicile clasice (roata olarului, ardere la cuptor pe lemne), a fost invitat în 2008 de Muzeul ASTRA din Sibiu să refacă două cuptoare de olar și este prezent la târguri și evenimente din zonă (Polovragi, GorjFest), adesea în colaborare cu Școala Populară de Artă Târgu-Jiu.
[3]Iuliu Moisil (1859–1947) a fost profesor și publicist ardelean, membru de onoare al Academiei Române, care a condus Gimnaziul „Tudor Vladimirescu” din Târgu Jiu la sfârșitul secolului XIX și a inițiat/organizat prima Școală românească de ceramică (Târgu Jiu), inaugurată la 9 octombrie 1900. Școala urmărea să formeze meșteri și să dezvolte o industrie artistică națională; a obținut medalii la expoziții (1903–1906), iar Moisil a continuat să sprijine proiectul și după plecarea din Târgu Jiu.
