În județul Olt, despre obiceiurile de Sâziene, sau Drăgaică așa cum i se mai spune, se mai găsesc informații doar în memoria femeilor mai în vârstă, cele care, la timpul lor, au practicat aceste obiceiuri și ritualuri specifice, fie cele premergătoare zilei de Sânziene (Noaptea de Sânziene când, în credința populară se deschid cerurile şi lumea de dincolo poate intra în contact cu lumea pământeană), fie cele din ziua respectivă. Obiceiurile de Sânziene s-au practicat cu precădere în sudul județului Olt, în zona fostului județ Romanați, o zonă etnofolclorică cunoscută pentru că a păstrat obiceiurile și meșteșugurile tradiționale.
Având data fixă, 24 iunie, sărbătoarea de Sânziene se suprapune cu nașterea Sfântului Ioan Botezătorul și este una dedicată iubirii, renașterii, fertilității și protecției, așa cum de altfel sunt mai toate sărbătorile primăverii. În imaginația oamenilor de la țară, Sânzienele erau zâne bune, închipuite ca niște fete frumoase, vesele și făcătoare de bine, zâne care locuiau pe câmpii. Nu întâmplător în perioada sărbătorii de Sânziene unele plante capătă puteri vindecătoare și se pot culege doar atunci, pentru a fi folosite drept plante de leac.
Sărbătoarea de Sânziene este și o sărbătoare a speranței și credinței. Astfel, în noaptea ce precede ziua de Sânziene se spune că fetele își pot afla ursitul, iar în ziua de Sânziene pot afla dacă se vor căsători în anul respectiv sau nu.
„În ziua de Sânziene, dis de dimineață, fetele plecau pe câmpurile pe care creștea floarea de Sânziană, însoțite de bătrâne care știau rostul facerii coronițelor dar și al plantelor de leac ce se puteau culege în această zi. Se împleteau coronițe care aveau, pe lângă floarea de Sânziană și alte flori ale câmpului, și câteva spice de grâu. Coronițele erau duse apoi acasă și erau aruncate peste casă pentru ca fata care o arunca să afle dacă se mărită. Astfel, coronița care reușea să treacă de coama casei reprezenta posibilitatea ca fata să se mărite în anul respectiv. Coronița care rămânea pe casă sau nu reușea nici măcar să ajungă pe casă, arăta că fata respectivă nu se va mărita, va rămâne în bătătură”, povestește Melania Velica, de la Vădăstrița. 
Astăzi, obiceiurile și practicile legate de această zi, în județul Olt, au trecut în fondul pasiv. Se încearcă readucerea acestora în memoria colectivă a locuitorilor zonei în care obiceiurile se practicau (Cezieni – satul Corlătești și Vădăstrița) prin reconstituirea acestora, împreună cu femei mai în vârstă, practicante ale obiceiurilor și ritualurilor, prin atragerea tinerelor satelor care să preia aceste informații și să le ducă mai departe prin ele și, mai departe, prin fiicele lor. O astfel de reconstituire sau, mai degrabă de readucere în conștiința colectivă a fost realizată de Centrul Județean de Cultură și Artă Olt în colaborare cu doamna dr. Corina Mihăescu de la Institutul Național al Patrimoniului din România, în preajma zilei de Sânziene a anului 2024, la Cezieni, în satul Corlătești, cu sprijinul doamnei Alexandrina Olguța Filip, Tezaur Uman Viu, a doamnei Gheorghița Simion, în vârstă de 86 de ani, și a domnișoarelor Erica Jerdoiu, Melania Ciocan și Daniela Ciobanu.
„Vrem să le învățăm și pe aceste fete cum se făcea… Măcar să rămână cu ideea, să știe cum erau obiceiurile noastre” spune Olguța Filip.
Gheorghița Simion, spune că în dimineața zilei de Sânziene se culeg plantele de leac. „Toate plantele au efecte tămăduitoare, fiecare în felul său. Una este bună de cap, alta de stomac, alta pentru respirație, alta pentru tensiune… În special în această zi, începând cu care și florile, și iarba încep să se usuce. Eu, așa bătrână cum sunt, dacă pot, mă duc singură în vale, îmi adun flori cât îmi trebuie și fac coroniță acasă, în bătătură. Dacă vine vreo femeie cu vreun copil care se vaietă, iau coronița și îl trec de trei ori prin ea sau îl afum cu fumul de la câteva flori pe care le iau din ea.” Gheorghița Simion recunoaște că nu prea mai vin la ea cu copiii să îi treacă prin coroniță. Ea își adună însă, an de an, florile și plantele pe care le cunoaște de atâta timp, își face coronița și o folosește măcar pentru ea. „Acuma vin rar, nu mai știu sau nu mai vreau… Iau tot felul de medicamente, pentru orice… Au uitat de plantele noastre sau se duc și le cumpără de la magazine” mai spune ea.
Alexandrina Olguța Filip, Tezaur Uman Viu, un adevărat cercetător local, povestește: „Până nu se lua roua de pe flori, femeile văduve și fetele curate (neprihănite, nemăritate) aveau voie să culeagă aceste flori pentru ca acestea să și aibă efectele benefice la care se așteptau. Condiția era să fie plante sau flori sălbatice, nu din cele plantate din semințe. Exista și un secret: atunci când plecau la adunat plante și flori, nu se vorbea. Totul se desfășura pe mutește chiar dacă, pe drum sau acolo, pe câmp, se mai întâlneau cu cineva. Se credea că dacă se vorbește, puterea tămăduitoare sau vraja acelor plante și flori, se risipește sau dispare. Fetele învățau de la femeile în vârstă ce, și cum să împletească din flori cununi pe care apoi, anumite femei, cele care aveau calitatea recunoscută de vraci (dar în sensul bun, nu de vrăjitoare) le puteau folosi atunci când cineva din comunitate apela la ajutorul lor, fie pentru că un copil era bolnav, nu respira bine, nu putea dormi, suferea de sperietură sau orice altceva. Băbuța împletea din acele flori coronițe, mai mici sau mai mari, pentru copii sau pentru oameni mari, pe care le punea la uscat în loc ferit, pentru a nu fi spurcate de păsări, animale sau oameni și, în felul acesta să își piardă puterile vindecătoare. La legarea plantelor de leac și a florilor pe coroniță se folosește ață roșie. Coronițele erau așezate la grindă, în casă, la icoană sau sub streașina casei și luate de acolo atunci când era nevoie. Ioana Filip (a lu’ Dănilă) mi-a povestit cum în timpul anului, femeia-vraci folosea coronița pe care o păstra cu sfințenie la loc ferit atunci când era solicitată de cineva din sat. Trecea copilul de trei ori prin coroniță spunând <<Sănătate! Noroc în viață! Să fie numai de bine>> după care, cu câteva flori uscate, rupte din coroniță, făcea o afumare a acestuia. 
Coronițele se țineau până la Drăgaica următoare, dar nu mai mult de un an. Dacă după trecerea acelui an mai rămânea ceva din coroniță, aceasta se ardea iar cu fumul rezultat se afuma gospodăria: prin casă, la păsări, în cuibare, la vite… Numai în locuri spurcate nu se folosea.”
La final, înainte de a ne lua la revedere, mai vorbim despre una, despre alta. Despre cum se fac colacii, ce reprezintă ei și care le este rostul, despre puterea tămăduitoare a plantelor cu care lucrasem toată dimineața. Legat de aceasta, Gheorghița Simion și Olguța Filip ne mai povestesc și despre faptul că, în timpuri nu foarte îndepărtate exista pe câmpurile din jurul Cezienilor o floare roșie, cu un mic punct alb în mijloc. I se spunea floarea rușinii. Cu timpul, albul din mijloc a devenit din ce în ce mai mare, luând, treptat, locul roșului care a dispărut. Acum, această floare nici măcar nu mai există iar ele spun, mai în glumă, mai în serios, că odată cu această floare, a dispărut și rușinea.
(Fotografii: Valeru Ciurea)
