În România zilelor noastre, prin târgurile „de meșteșuguri” organizate de mai toată lumea și cu orice prilej, nu doar în târgurile tradiționale, întâlnim din ce în ce mai puțini meșteri autentici, locul acestora fiind luat de „artizani”, de făcători de diverse lucruri și obiecte ușor vandabile, de cele mai multe ori copiate de pe obiectele vechi, autentice, sau create cu mare migală de către acei meșteri populari care nu renunță pentru un câștig facil la ceea ce au învățat din tată în fiu. 
Așa că stau uneori și mă întreb ce mai sunt meșterii noștri, ce mai reprezintă ei pentru ceilalți. Îi văd ca pe niște frânturi de muzeu evadate în piețele publice, rătăcite printre tarabele cu suveniruri, cu acadele, cârnați și slănină afumată și câte și mai câte. Îi știu bine, le cunosc frustrarea pe care o resimt atunci când nu sunt apreciați, când sunt puși la grămadă cu comercianții sau cu cei care fac și vând kitschuri la prețuri „accesibile”. Organizatorii de târguri nu știu (sau nu înțeleg) că există meșteri populari care vin în astfel de târguri (invitați sau aduși!) doar ca să își prezinte creațiile. Și le prezintă ca pe copiii lor, pentru că și-au pus în acele obiecte – pe care ei, creatorii, nu le cuantifică valoric – sufletul lor, dragostea, tristețile, bucuriile, speranțele… De cele mai multe ori, marea lor neîmplinire este aceea că nu au cui lăsa meșteșugul, că acesta va dispărea odată cu ei. „Cui las cheia?” se întreba retoric și metaforic decanul de vârstă al creatorilor populari olteni Nicolae M. Nica de la Chilia, Făgețelu. O parte dintre meșteri, cazuri fericite, au continuatori ai meșteșugului. Alte meșteșuguri, cele mai multe, dispar. La ora când scriu aceste rânduri, ceramica aceea frumoasă, artistică de Valea Oltețului, de la Oboga, Româna și Corbeni, este deja poveste. 
Au rămas doar numele marilor creatori populari de minunate vase ceramice utilitar-decorative specifice acelei zone, nume care, cu timpul, vor fi date și ele uitării. Vor rămâne în cărțile și revistele apărute ocazional, puține dintre acestea având însă, cu adevărat, valoare documentară. În afara vaselor achiziționate de colecționari, creațiile meșterilor mai pot fi văzute doar prin muzeele de profil: Horezu, Astra Sibiu, Muzeul Județean Olt, Muzeul Țăranului Român. Muzeul Satului „Dimitrie Gusti”. Doar că acolo, în mare parte, creațiile meșterilor stau ascunse (protejate!) prin cine știe ce depozite, fără ca publicul să le poată vedea și admira. Uneori (ca să nu spun rareori!) acele obiecte devin parte a câte unui studiu sau a unei cercetări pentru un articol de specialitate, o lucrare de licență, de master sau chiar câte un doctorat. Oare cei care își fac mastere și doctorate în cultură tradițională se gândesc vreodată că toți creatorii populari adevărați au trăit și murit în singurătate, în durere și tristețe, în sărăcie sau la limita acestei stări? Că se simțeau mângâiați doar în atelierele lor, când creau în singurătatea lor obiecte cu valoare inestimabilă?
Poate sunt eu prea pretențios. Poate îi apreciez prea mult pe acești oameni minunați împreună cu care am trăit experiențe și întâmplări extraordinare, care ne-au îmbogățit tolba cu amintiri frumoase și ne-au bucurat sufletele. Poate… Mă uit cum sunt chemați pe la diverse televiziuni sau festivaluri purtătorii de cultură tradițională, fie ei meșteri populari sau practicanți ai unor obiceiuri și tradiții care și ele sunt pe cale de dispariție. Sunt aduși ca „pete de culoare” în platouri sau pe scene, desigur fără a fi plătiți pentru că, nu-i așa, li se face „promovare” și asta ar trebui să fie suficient.
Oameni buni, iubiți-i pe acești ultimi creatori populari, vorbiți cu ei, mângâiați-i, cumpărați atunci când, din diverse motive, își oferă spre vânzare creațiile lor. Ei nu se despart ușor de „copiii” lor, creațiile în care s-au transfigurat pe sine. Și dacă o fac, să fiți convinși că o fac pentru că nu au altă alternativă pentru a trece peste un hop din viața lor. Bucurați-vă de ei câtă vreme ne mai sunt. Dar bucurați-i cumva și pe ei. Pentru că altfel bucuria rămâne neîmplinită.
