Spălatul pe picioare
Obiceiul spălatului pe picioare în cea de-a doua zi a Rusaliilor se păstrează în zona de sud-est a județului Olt, în localitățile Ghimpețeni și Tufeni.
Conform obiceiului locului, cei mai în vârstă spală picioarele celor mai tineri, ei fiind socotiți a fi puri, la fel cum sunt și sufletele celor plecați dincolo. Este un gest de smerenie, de a arăta că nimeni nu este mai important decât ceilalți. De altfel, însuși Mântuitorul Isus face gestul de a-i spăla pe picioare pe ucenicii săi în seara Cinei cele de taină, dându-le în felul acesta o lecție, atunci când nici unul dintre ei nu a dorit să „se umilească” spălând picioarele celorlalți, gest prin care se arăta respect și smerenie în fața celor care călcau pragul casei și care, conform Sfintei Scripturi, amintea de primirea pe care a făcut-o Avraam celor Trei Îngeri (Sfintei Treimi).
Familiile care săvârșesc ritualul spălatului pe picioare se pregătesc din timp pentru aceasta, cumpără dulciuri și fac colarez din lapte cu făină și zahăr pe care le vor împărți copiilor și celorlalți care vor veni în curtea lor. În cea de-a doua zi a Rusaliilor, pun în mijlocul curții ligheanul în care se va face ritualul spălării pe picioare iar pe lângă el, frunze de lipan, frunze de nuc și/sau de tei și usturoi. Apa este pusă la încălzit, nu se spală cu apă rece. Tot alături de lighean este pus săpunul și cana cu untdelemn în care femeia care spală pe picioare își va înmuia degetul și va face semnul crucii peste picioarele spălate, murmurând numele celui mort, pentru care săvârșește acest act ritualic. Ei lasă poarta deschisă pentru ca lumea să știe că acolo, în acea gospodărie se va face spălatul pe picioare. De altfel, în sat se cam știe cine va face ritualul, așa că ceata de copii și adulți care vin să se spele pe picioare știe la ce case are să meargă.
Grupul de copii, băieți și fete, adulți și oameni mai în vârstă, bărbați și femei deopotrivă, constituit ad-hoc – adică nu organizat de către cineva anume -, pleacă dintr-un capăt al satului și trece pe la fiecare casă unde găsește poarta deschisă și ligheanul pus în curte. Ei se așează în linie, ordonat, așteptând să le vină rândul. Primul care este spălat pe picioare trebuie să fie obligatoriu un bărbat. Ritualul nu este unul tăcut, care să se săvârșească în liniște. Se vorbește, se spun glume, unii dintre ei vin murdari de nămol, femeia care spală îl mai apostrofează pe câte unul (în glumă!), spunându-i „tu nu te-ai spălat deloc anu’ ăsta?”.
Am străbătul în cea de-a doua zi a Rusaliilor anului 2023 satul Ghimpețeni și satele comunei Tufeni în căutarea practicanților acestui obicei și, spre bucuria mea, am găsit un obicei viu, cu mulți practicanți și foarte mulți participanți.
„Sunt mai mulți care spală azi. La mine e primul an în care nu spăl. Sunt cam bolnavă și nu mă mai pot apleca. Am spălat în fiecare an. Am avut atâția morți… Se pune ligheanul cu apă, punem petale de trandafir, alături se pun frunze de lipan, frunze de nuc sau de tei, pentru diavoli se pune usturoi. Înainte, ăi bătrâni dădeau și cu unsoare pe călcâie, să nu crape și prin crăpătură să intre diavolii. Se face cruce pe apă, pe săpun, pe tot.”
„Vin copii, bărbați, femei chiar și mai în vârstă. Începem cu cei mai mici și terminăm cu cei mai bătrâni. Înainte, erau ploi multe, se umpleau șanțurile cu apă, nu duceam și ne înămoleam pe picioare ca să aibă ce spăla. Era frumos. Acum sunt copii mai puțini. Îi mai luăm noi din urmă, să meargă, să nu se piardă obiceiul. Mergem și noi cu ei. Stau la rând, cu punguțele în mână, îi spălăm pe picioare după care le dăm dulciurile. Respectăm credința și tradiția. Ne gândim la morții noștri, la Isus care a spălat picioarele ucenicilor săi.”
„Eu fac asta de o viață, de când eram copil. Atunci ne duceam noi să ne spele pe picioare, acum spălăm noi. Cine vrea să facă, face. Sunt mulți care fac, care se țin de obicei.”
„Sâmbătă am fost la biserică și la cimitir și am împărțit. Se împart vase cu de toate, sau cu ce are omul: prăjiturele, roșii, cireșe, căpșuni, un pateu, o brânzoaică… Cine își permite pune și carne. Nu se împart mâncăruri gătite. Astăzi se face și colarez, cei care au vaci, fac colarez, fac gogoși. Eu nu am făcut, că nu am vacă, dar vecina face. Cei care fac colarez opresc dintre cei pe care i-au spălat, din cei mai în vârstă, și îi pun la masă, cu colarez, cu gogoși, un pahar de vin sau de țuică. Copiilor li se dau dulciuri. Ei sunt bucuroși de spălat și de dulciurile alea.”
„Colarezul se face cu făină, nu cu gris sau orez. Se face tradițional. Se fierbe pe foc, la tuci, cum se făcea odată, cu făină, lapte și zahăr. Îl punem în castroane, el se încheagă frumos și îl dăm de pomană pe urmă. Păstrăm tradiția, că n-o fi foc, într-un an o dată să spălăm și noi cum ne spălau bătrânii noștri. Cred că sunt ca la șaptezeci de copii care vin la spălat. Se strâng din tot satul, și mititei, și mai mari… De la școală încoace începe de dimineață, de la școală încolo începe după 12,00. Se fac două cârduri, unii dimineață, unii după-masă.”
„Așa am moștenit obiceiul, așa e din bătrâni. Și părinții noștri au făcut. Facem cruce la apă pentru toți morții, cruce la ce le împărțim, dulciuri și colarez – care mai face colarez, mai mult se dau dulciuri. La ăi mai în vârstă se mai dă și câte un pahar cu vin, sau cu țuică. Ieri am fost și la biserică, am făcut pomană în cimitir, așa cum se face acum, cu pachete.”
Atmosfera este una de veselie. Copiii aleargă de la o poartă la alta, se așază în rând, glumesc, râd, apoi, după ce sunt spălați pe picioare și li se face semnul crucii pe picioarele spălate trec pe la cel/cea care împarte dulciurile astfel că la final fiecare dintre ei devine deținătorul unei pungi pline ochi cu toate bunătățile primite de pomană.
Chiar dacă arealul în care se mai practică obiceiul este mult mai restrâns decât cu mai mulți ani în urmă, faptul că este făcut nu doar de femei bătrâne ci și de cele mai tinere, dă garanția că obiceiul va merge mai departe. Mai mult decât atât, bucuria și satisfacția pe care le-o oferă atât copiilor cât și maturilor este atât de mare, încât cu siguranță nu se va renunța așa ușor la practicarea acestui obicei. Și mai este ceva, poate mai important decât toate acestea: păstrarea unei relații spirituale cu cei morți, credința că ei încă veghează asupra noastră și că ne pot influența în bine destinul nostru pământesc, atâta vreme cât nu îi uităm.