sâmbătă, februarie 8, 2025
AcasăLada cu zestreO punte peste milenii

O punte peste milenii

Ionel Cococi și ceramica lui de Vădastra

Ionel Cococi a intrat deja în conștința oamenilor iubitori de cultură din lumea largă precum și a specialiștilor din zona culturii tradiționale din România. În ultima vreme face pași chiar în direcția artelor frumoase, lucrările de artă plastică din ceramică realizate de el creionând o altă fațetă a cărții sale de vizită.
Ionel Cococi a străbătul Europa de la un capăt la altul, orașele importante din spațiul european găzduind expoziții de cultură tradițională românească în care el a fost prezent, expunându-și lucrările atât pentru publicul avizat cât și pentru cel care doar admiră măiestria unui meșteșug sau a unei arte deloc ușoare, deloc la îndemâna oricui.
Ionel Cococi a fost născut la Vădastra cu un rost, acela de a lega o punte între un trecut care ni se prezintă doar prin relicvele ceramice extrase din pământ, vechi de milenii și începutul celui de-al treilea mileniu după Christos. Ceramica aparținând culturii Vădastra a reînviat la Vădastra prin mâinile și mintea lui Ionel cococi care spune, mai în glumă, mai în serios, că este primul olar al Vădastrei după șapte mii de ani. Că a fost născut la Vădastra și nu în alt loc, este unul dintre multele exemple prin care eu susțin că un anume meșteșug este înscris cumva în gena celor care trăiesc în spațiul în care se practica acel meșteșug. Cam la fel se întâmplă și în cazul unor obiceiuri specifice doar unui loc din această lume, pe care un individ sau mai mulți, uneori întreaga comunitate, le păstrează.
Lucrările realizate de Ionel Cococi sunt interesante, deosebite, atractive, valoroase, atât de valoroase încât cei care le achiziționează pot spune că au făcut o investiție. Iar aici revin la o temă despre care trebuie purtată o discuție serioasă între specialiști și persoanele cu putere de decizie din instituțiile de cultură de la orice nivel, aceea de sprijin social pentru acei meșteri populari cu adevărat valoroși care, în momentul în care constată că eforturile lor continui de a păstra meșteșugul nu le pot aduce nici măcar strictul necesar pentru traiul de zi cu zi (nici măcar un gând despre prosperitate!!!), vor renunța la acel meșteșug, așa cum de altfel chiar se întâmplă. Frecvența „nașterii” unor noi meșteri populari în domeniile culturii tradiționale este infimă în raport cu cei care renunță, din varii motive, la meșteșugurile practicate în familiile lor din generație în generație.
Încerc să creionez un portret al artistului Ionel Cococi ajuns la o maturitate creativă. Ne știm de aproape un sfert de secol, timp în care am trăit împreună multe întâmplări frumoase, ne-am împărtășit bucurii și tristeți, am fost martorul evoluției sale artistice dar și al transformării sale în soț și tată, un om devotat pentru tot ceea ce face, de la gospodărie la sala de curs, acolo unde le dezăluie tainele meșteșugului său copiilor sau adulților din Vădastra sau din alte părți ale țării, veniți acolo, la el, să vadă și să învețe, cât, mai ales, în atelierul său, un adevărat laborator de creație din carte pleacă în toată lumea lucrările sale care au ars nu doar la flăcările focului din cuptorul lui neolitic ci și la flăcările pasiunii sale.
Ionel Cococi cunoaște instinctiv și practică o psihologie pentru care alții fac ani mulți de școală și de experimente. Are un fler aparte și o ușoară înclinație spre supranatural, dată, poate, de feluritele întâmplări care l-au ajutat în situații în care nu credea că va reuși: „Cum o vrea Dumnezeu!”. Cât despre puterea lui de muncă și de creație, tot el spune, glumind, că se datorează zodiei sale, Gemeni: „Când obosește unul, începe celălalt.”
Ionel Cococi a testat multe oportunități pentru a-și croi viața după priceperea și după dorințele sale. O întâlnire providențială din anul 2000 avea să-i definească definitiv destinul, astăzi Ionel Cococi fiind cunoscut ca omul care a reînviat cultura Vădastra și a redat-o lumii întregi.

– De ce ceramist, și nu altceva?
– Sincer să fiu, nici eu nu știu, dar de-a lungul timpului, participând la nenumărate târguri din țară, am avut ocazia să aud din gura specialiștilor că nu știu unde să mă încadreze. Din punctul meu de vedere, a fost un răspuns destul de vag. Ei trebuiau să știe sigur unde pot să mă încadreze, dar eu sunt mulțumit că au reușit să mă încadreze clienții mei acolo unde îmi este locul.
– Și unde îți este locul? Ești meșter sau artist ceramist?
– Și, și, mă consider.
– Te consideri tu, după ceea ce îți spun clienții tăi. Cam câți te consideră meșter popular, câți te consideră artist ceramist?
– Mai mulți sunt cei care mă consideră artist ceramist dar eu aș zice că și dacă e jumate-jumate, e perfect. Dar sunt mai mulți cei care mă încadrează ca artist ceramist.
– Să ne întoarcem la originea meșteșugului sau artei tale. În 1998 ai cumpărat locuința în care locuiești acum cu familia și, când săpai în curtea și în grădina ei, găseai relicve, resturi ale unor vase ceramice. Ai știut ce găsești?
– Nu. Imediat după ce am cumpărat, m-am apucat să fac ordine în această curte pentru că era de fapt părăsită de foarte mulți ani. Nu se mai lucra terenul și natura își ocupase locul. Până să iau contact cu echipa de specialiști, de cercetători de la Universitatea din București condusă de Dragoș Gheorghiu, nu le-am dat importanță acelor relicve care erau și sunt aproape la tot pasul în curtea mea, considerându-le simple cioburi de oale și atât. Chiar la început, mergând cu ei pe teren, în situl arheologic, sau pe unde ne-am deplasat, mie îmi era necaz că ei vedeau sau mai bine zis, depistau foarte ușor relicvele în teren. Ulterior, și mie mi s-a îndeletnicit această meserie, de a descoperi relicve în situri sau pe locuri necercetate. Cel mai mult m-a ajutat că am trecut și prin următoarea fază, de a lucra obiecte ce aparțin, în cazul meu, culturii Vădastra.
– Din informațiile tale, prin vecinii pe care îi ai sau mai departe, prin localitate, știi să se mai fi găsit astfel de relicve, prin curțile și grădinile lor?
– Da, mai știu câteva, dar sunt undeva în zona sitului arheologic și s-au mai găsit undeva în partea de sud, de fapt, sud-est a localității urme de perioadă romană. În schimb, să se găsească relicve, silex și mai mult decât atât, eu am găsit unealta cu care s-a executat decorul pe relicvele respective, nu, nu am mai auzit.
– Asta ar însemna că pe locul pe care l-ai cumpărat tu a fost un atelier… Dar să spunem poveste acestui loc, povestea cumpărării lui. Cum te-a chemat pe tine această casă.
– Cred că prima dată m-a chemat comuna.
– Nu ești de aici?
– Ba da. Sunt de aici, dar o perioadă am fost plecat, ca mulți ceilalți tineri, până în anul 1996 am lucrat la UM 1256 Caracal, am plecat din comună cu școala, după aceea cu serviciul. Într-un moment, fără să-l fi știut sau să-l fi calculat, mi-am dat demisia din armată și am luat decizia să mă întorc în comuna natală.
– Ai fi putut face o carieră în armată.
– Mai mult ca sigur. După câtva timp, am regretat decizia de a pleca din armată. Viața la țară era mai dură. Cu toate acestea, eu zic că am reușit să fac cu brio față provocărilor, pornind de la oportunitățile care ți le oferea perioada respectivă. Nu mi-a plăcut niciodată să stau degeaba, să stau pe buzunarul părinților mei. Din păcate, fără nici o exagerare, mulți o fac și azi. M-am apucat, am crescut niște porci, pe care ulterior i-am vândut. Cu banii obținuți m-am asociat cu un unchi și am deschis un bar cu discotecă, cu biliard, pornind de la zero, în condițiile în care acel local, cu o altă persoană, dăduseră faliment. Și atunci, și acum am această mentalitate, ca eu să mă comport cu clienții mei așa cum eu la rândul meu aș dori să se comporte cu mine.
– Deci ai avut spirit și ai în continuare spirit antreprenorial din plin. Ai încercat și barul, și un magazin de second hand din câte știu.
– Acestea au fost provocările mele pe etape. După ce am dus barul la un nivel destul de ridicat, adică mergea 24 din 24, non stop, cu sticta supraveghere a noastră, deci nu aveam angajați și, vrând să mă dezvolt – eram în locație de gestiune -, cei de la cooperație nu au vrut să ne dea locația, eu am considerat că nu trebuie să investec în proprietatea altuia și atunci peste noapte am luat decizia să cumpăr această casă, chiar dacă la acel moment nu aveam bani suficienți. Prima dată am discutat cu unchiul meu, după aceea, noaptea, foarte târziu, cu părinții mei, spunându-le decizia care a fost așa, la foc automat, cum de altfel foarte multe decizii le-am luat instinctiv sau printr-un mesaj trimis de undeva. Am avut ocazia să iau un împrumut foarte greu de dus pentru mulți, inclusiv și pentru mine, cu 78% dobândă, în anul 1998. Partea cea mai frumoasă a fost că m-am luptat cu unul care avea banii cheș și am câștigat eu. Asta, eu zic că e tot mâna lui Dumnezeu.
– Aveai și o altă opțiune, cu altă casă?
– Nu m-am gândit niciodată să cumpăr o altă casă, să analizez o altă casă. A fost o decizie luată noaptea târziu, mi-a venit pur și simplu: eu cumpăr casa respectivă. Prima dată am cumpărat casa și ulterior am intrat în ea. De regulă, când cumperi ceva, te duci, analizezi, vezi, îți faci calcule. La mine a fost tocmai invers: am cumpărat-o și după aceea am intrat în ea.
– Ai constatat că ai făcut o afacere bună.
– Nici nu mai încape discuție, întotdeauna există un destin foarte bine pus la punct și, mai mult, în cazul meu s-a dovedit că mai există loc și de omenie. De ce spun asta? Băiatul de la care am cumpărat a trecut și el prin momente dificile, a rămas fără nici un membru al familiei, în timp ce era la facultate. Cu toate că eu am cumpărat de la unchiul lui, actele trebuia să le fac cu acel băiat care era nepotul lui. L-am așteptat opt ani să facem actele, deci opt ani eu am stat în această curte fără acte, deși dădusem banii. Ca răsplată, el s-a oferit să suporte toate cheltuielile cu actele, lucru care, teoretic, ar fi trebuit să fie în sarcina mea. O spun cu mare bucurie, azi, eu cu Cătălin, băiatul acela de la care am cumpărat casa, avem o relație extrem de apropiată. În momentul de față el este în Canada, în Otawa. E singur și discutăm destul de des, adică de patru, cinci, poate de șapte ori pe an. Chiar vrea să vină să mai pună piciorul în curtea unde a copilărit. La câțiva ani după ce am cumpărat, m-a întrebat dacă sunt de acord să vină cu soția lui, să stea și să-i arate locul în care a copilărit el. I-am spus că îi aștept cu mare drag.
– Poți să-i și cazezi aici.
– Da. Cu voia Domnului voi trece și la această etapă de mult dorită de mine.
– La doar doi ani după ce ai cumpărat casa, comuna Vădastra a fost „inundată” de descoperitori ai culturii Vădastra, încercând – în frunte cu profesorul Dragoș Gheorghiu – un proiect al Institutului de Arte din București, un proiect prin care se dorea redescoperirea culturii Vădastra. Cum ai ajuns tu în acea echipă?
– Vorba profesorului: cine ești, al cui ești și ce vrei? Pur și simplu, într-una dintre zile am primit un telefon de la poșta din Comuna Vădastra că e un grup de olari care vor să ajungă și ei pe la Corabia, pe la Caracal și n-au cu ce. Comunitatea, de sus până jos, nu îi băga în seamă. Erau cunoscuți sub denumirea de olari de la București. Eu nu mă consider și nu vreau vreodată să tragă cineva concluzia că am fost o persoană lacomă. Sunt o persoană căreia îi place să aibă, dar asta a însemnat pentru mine că trebuie să pun umărul să muncesc. Nu am primit niciodată ceva pe de-a moaca sau să am pretenția să primesc. În perioada respectivă aveam și un second hand. Mergea destul de bine pentru pretențiile mele de atunci, îmi acoperea necesitățile. Eu am considerat întotdeauna că e bine să ajuți pe cineva. Nu am știut absolut nimic despre ceea ce vor ei să facă acolo. Deci nu a fost niciun interes, nu a fost cineva să vină să mă convingă, pur și simplu m-am oferit voluntar, șofer cu mașina personală în a-i duce acolo unde aveau nevoie. Prima dată, văzând care e interesul lor, tema proiectului, mi-au stârnit curiozitatea. Eram Nelu de la țară. În perioada respectivă am asistat întins pe o pătură la nenumărate experimente pe care cercetătorii, studenții din țară și străinătate, din Anglia, America, Finlanda, Franța, Italia, Bulgaria, Irlanda, Germania, Belgia căutau să le pună în practică, făcând cercetări pe relicvele pe care le aveau la dispoziție și foarte multe planșe, pliante cu diferite relicve sau forme de vase. Am înțeles atunci că nu erau olari, așa cum le spunea lumea din comună. – Au construit și o casă neolitică.
– Casa neolitică au construit-o mult mai târziu. Prima dată au construit în pământ, așa cum era în perioada neolitică, în sit, și au ridicat vase. Al doilea proiect a fost cu ridicarea caselor. Unul dintre proiecte este acesta, cu cercetarea ceramicii. A fost un proiect pe doi ani. În perioada respectivă, la scurt timp după ce eu m-am oferit voluntar, ei veneau la Vădastra pe etape să lucreze. Și azi, acolo sus la cetate, la fostul sediu al CAP-ului, este laboratorul Facultății de Arte de la București. Deci toate experimentele importante ale universității se realizează și azi aici la Vădastra. Au terminat perioada respectivă, au plecat la București, eu am rămas cu activitatea mea, cu bunele și relele mele, adică cu greutățile și realizările mele dar nu am putut scăpa de această contaminare absolut deloc.
– Te rog să povestești când și cum ai pus mâna pe lut și ai realizat primul vas.
– Am luat o tigaie veche găsită prin curte. Aveam nevoie de ceva ca să nu mi se lipească lutul de masă. Și de acolo am pus așa cum m-am priceput eu.
– De unde ai luat lutul?
– Lutul l-am luat de sus, de la Vădastra, din ce foloseau ei, l-am finisat și l-am decorat așa cum m-am priceput eu la momentul acela. Din punctul meu de vedere a fost o minune. Aș îndrăzni să spun chiar o minune Dumnezeiască să dai formă la un vas fără să ai nici cea mai mică informație.
– Decât ce observasei, stând pe pătură la soare, la studenții lui Dragoș Gheorghiu.
– Decât atât. Scânteia a fost de la ei. La revenirea domnului profesor cu un alt grup de studenți și profesori, în același an, am jucat și puțin teatru. Am vrut să creez o surpriză la care oricum nu se aștepta. Voiam să mă laud cu ce am realizat eu în perioada când dânsul nu a fost aici. Pusesem pe vasul respectiv – pe care îl am și acum în atelier -, un prosop, era aici în casă, l-am adus pe domnul profesor. Pe parcursul deplasării dânsul tot căuta să mă tragă de limbă cam ce ar putea să vadă, cam care ar fi surpriza, că e un topor, că e nu știu ce, că e o relicvă… Când am intrat în casă, l-am rugat să pună mâna la ochi și, în momentul când am ajuns în cameră i-am că poate lua mâna de la ochi. Când am ridicat prosopul de pe vas, am luat vasul și am vrut să i-l dau să-l țină în brațe. ,,Nu. Te rog frumos, pune-l jos!” Era emoționat. La scurt timp mi-a zis: habar nu ai ce ai făcut. L-am întrebat ce am greșit. ,,Nu. Nu ai greșit cu nimic. Nici nu mi-am început proiectul și tu l-ai finalizat.”
– Deci elevii lui nu ridicaseră încă un vas complet?
– Elevii lui nu ridicaseră un vas complet și nu executaseră elemente decorative cu tot ce aparține culturii Vădastra. Dânsul m-a încurajat spunându-mi că sunt un executant perfect al spiralei, ceea ce puțini pot să o facă. Eu am crezut că este o glumă. Nu mi se părea ceva deosebit ca să zică un profesor universitar că decorul pe care l-ai executat tu nu mulți pot să o facă. Dar, de-a lungul timpului s-a dovedit că lucrurile stau cum domnul profesor mi-a spus. – Din câte știu eu, înainte de a ajunge la Vădastra, Dragoș Gheorghiu s-a oprit la Vișina Nouă, încercând să facă acest proiect. Sau era vorba despre un alt proiect?
– Nu. Căile Domnului au fost puțin mai întortocheate, n-au fost așa simple sau foarte bine trasate. Sau poate că Dumnezeu ne dă și ne lasă pe noi să le descoperim. Domnul profesor știa despre situl arheologic și despre valoarea culturii Vădastra doar teoretic, nu știa însă nimic despre locul unde se află amplasat. În perioada respectivă Vișina Nouă era aceeași cu Vădastra. Deci era satul Vișina Nouă, comuna Vădastra. Și era ușor de confundat, mai ales că în perioada respectivă dânsul a avut un student – sau care terminase facultatea, nu știu exact -, din Vișina Nouă. Era băiatul doamnei profesor de limba română, Mariana Stoian. Așa a fost adus domnul Gheorghiu la Vișina Nouă, cum că acolo ar fi Vădastra. Existau și ceva interese, după aceea le-am înțeles, financiare, pentru cazare, și oamenii au fost tentați să ciugoale și ei câte o firimitură. Pe mine asta nu m-a interesat niciodată. În perioada respectivă, când i-am cunoscut, ei erau cazați la Vișina, la Centrul de Cercetare, și îi luam de acolo.
– Spune-mi, te rog, cu ce îi luai?
– Cu o Dacia albă, breck, o mașină care m-a ajutat enorm. Mașină pe care mi-a fost greu să o vând. De fapt nici nu am vândut-o. Am dat-o fratelui meu. El a vândut-o.
– Ionel Cococi a fost cel care, sub privirile tuturor specialiștilor și experților din lumea întreagă adunați în jurul cuptorului pe situl arheologic de la Vădastra, a scos primele vase arse din cuptorul improvizat. – Da. Lucrurile nu au fost chiar simple. De-a lungul timpului s-au făcut nenumărate experimente cu nenumăratele informații pe care le dețineau ei. Întotdeauna sperau să obțină ceramică neagră. Când deschideau cuptorul, în cel mai fericit caz, se obținea undeva spre gri, dar nicidecum negru. Într-o zi, s-au făcut două arderi consecutive, în două cuptoare. Din punct de vedere al cercetării, ei știau ce fac, voiau să vadă cum se comportă pe termocuple, cantitate, tabele, grafică, cercetare. Numai că în acea zi, din senin, a venit o ploaie torențială cu o cantitate de apă considerabilă. Niciunul dintre noi nu a mai avut timp să reacționeze, iar unul dintre cuptoare, care era poziționat mai jos, a fost inundat și s-a ales praful. A rămas celălalt cuptor. Am reușit să ducem arderea la final după ploaie. A fost o ploaie de vară torențială, cantitate enormă de apă. S-a finalizat arderea, cuptorul a fost acoperit. Era ca de obicei, cum le acoperiseră și pe celelalte, numai că a doua zi, când l-am deschis, înăuntru, ceramica era neagră. Au rămas toți perplecși, inclusiv eu. Acuma toți analizeau pe grafice, pe tabele, ce au făcut în ziua respectivă, în celelalte, cum s-a finalizat… Totul era perfect scris, numai că rezultatul era altfel. Lor le-a scăpat un „ce” pe care eu l-am înțeles. Sau l-am dedus. Nu știu dacă am făcut bine sau nu, – dar, asta e, viața ne pune și în astfel de momente -, nu le-am spus ce am gândit eu. I-am lăsat în pace. S-au mai făcut experimente, nu s-a mai reușit obținerea de ceramică neagră. După aceea, mi-am făcut și eu cuptor la mine în curte și, punând în practică exact toate etapele, inclusiv ceva artificial, în momentul când eu am executat arderea am obținut ceramică neagră cu acel „ce” care scăpase din toată teoria scrisă.– Spuneai ceva despre instrumentarul folosit, despre o anume termocuplă cu care echipa de specialiști făcea măsurarea temperaturilor la cuptoare. „Termocupla” ta cum arată?
– Eu spun că termocupla mea este acest deget (arătătorul, n.n.). Când consider eu, după emanațiile de fum, de foc, mai pun așa degetul în gura cuptorului și foarte repede aflu când este la 900, 900 și ceva de grade. Bineînțeles că este o glumă! Mi-ar fi puțin greu să explic toate etapele astea. Sunt lucruri pe care le înțelegi foarte bine dar nu reușești să le transmiți să le înțeleagă și altul foarte bine. Contează să comunici cu focul, să respecți lutul. Sunt niște criterii stricte. Dacă te abați de la ele, te lasă și ele pe tine.– Acum, la experiența pe care o ai, ochiul îți spune când temperatura în cuptor a ajuns la 800, 900 grade.
– Da. Categoric da. Chiar dacă nu m-aș mai duce la cuptor și aș sta pe locul ăsta, unde sunt acum (departe de cuptor, n.n.), și aș avea pe cineva căruia să îi spun exact ce are de făcut, eu i-aș putea spune cum să ducă arderea la bun sfârșit.
– Să înțeleg că „termocupla” ta are culoarea albastră, și mă refer aici la culoarea ochilor tăi.
– În cazul meu, da.

(va urma)

RELATED ARTICLES

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments