Obiceiuri de Rusalii la Vâlcele
Sâmbăta morților, cea premergătoare zilelor de Rusalii, două zile importante în viața spirituală creștin-ortodoxă – ziua Pogorârii Sfântului Duh și ziua Sfintei Treimi -, este închinată pomenirii morților. Sărbătoarea Rusaliilor se suprapune peste sărbătoarea precreștină romană, Rozalia, care avea același rol, de pomenire a morților. În zona Olteniei s-au păstrat foarte puternic aceste tradiții precreștine, printre care se află și călușul cu care Rusaliile sunt îmbinate. În anumite zone cu tradiție călușărească lumea încă mai crede că nu trebuie să lucreze în prima și a doua zi a Rusaliilor pentru că altfel vor fi luați din căluș.
Începând cu ora opt, cimitirul satului Mandinești, din Vâlcele de Sus, județul Olt, localitate situată pe Valea Iminogului, începe să se anime. Oamenii încep să curgă spre cimitir unde aduc în coșuri sau pungi din plastic ofrandele pregătite spre a fi împărțite în această zi pentru sufletele celor adormiți din familiile lor. Părintele Mihai Simion, preotul paroh al bisericii localității, însoțit de cântăreț și având odoarele bisericești cu el, ține o slujbă scurtă de pomenire a morților, undeva, în cimitir.
„Noi facem slujba la biserică. Începem de la șase dimineața. Oamenii vin acolo, le binecuvântăm ceea ce au de împărțit apoi fiecare merge la mormintele familiilor lor. Venim și aici, la cimitir, pentru cei care nu au putut ajunge la biserică, dar aceasta este o sărbătoare care se prăznuiește în biserică. Mergem și la câte un mormânt, în cazuri speciale, atunci când suntem solicitați.”
Spre deosebire de celelalte localități, aici, la Vâlcele, ofrandele sunt diferite: „La noi nu se împarte colarez, se dau colaci, prescure, vin, hrană uscată și dulciuri.”
Lumea nu mai vine nici la biserică așa cum o făcea pe timpuri. Atunci bisericile și curțile acestora erau pline în această zi de pomenire a morților. La biserică vin acei oameni care sunt mai apropiați de Dumnezeu, de biserică. Ceilalți, cei mulți, vin la mormintele alor lor, să fie cu ei, pentru ca morții lor să nu se simtă uitați și singuri. Preotul spune că această pomană, din punctul de vedere al bisericii, al credinței creștin-ortodoxe, nu este una de real folos: „Orice împart ei, fără o rugăciune premergătoare, făcută în biserică, acolo unde Duhul Sfânt, Mângâietorul și Sfințitorul vieții noastre, pe care îl și prăznuim astăzi vine să se pogoare asupra ofrandei și a celor ce o fac, nu poate ajunge să își împlinească menirea. Noi, slujitorii bisericii îi sfătuim pe oameni să vină la biserică în această zi dar, pentru că tradiția este puternic împământenită aici, ne dăm și după ei pentru că tu, ca preot, nu poți să stai fără credincioșii tăi, cum nici ei nu pot sta fără preot.”
Oamenii, creștinii, au suprapus cele două sărbători, prelungindu-le, astfel încât să îmbine cumva ritualul de pomenire a morților cu o bucurie rezervată spiritului și trupului lor, al celor vii. Așa că ei vin la cimitir, se învârt pe lângă morminte, vorbesc între ei, își împart între ei darurile apoi, parcă grăbiți, pleacă fiecare în treaba lui.
„În vremea comunismului erau două sărbători care îi adunau pe oameni și cărora nimeni nu s-a putut împotrivi: una era aceasta – dar cred că nu era așa amplă ca acum -, și mai era cea de luni după Paști, când absolut toată suflarea satului venea în curtea bisericii și făceau o masă întinsă, ca un picnic. Veneau cu mâncare gătită, cu ciorbă, cu friptură, cu ouă roșii, cu tot ce aveau mai bun pregătit pentru Paști. Așezau o față de masă pe iarbă și începeau să își împartă tot așa, ca aici, unii altora. Se așezau nu în ordinea venirii ci în ordinea caselor, după cum erau ei pe sate, pe cătune. Era impresionant. După revoluție, încet, încet, obiceiul s-a pierdut. Oamenii se duc la pădure sau mai știu eu unde, tinerii nu mai țin de tradiția aceasta, bătrânii nu mai pot să vină… Noi am încercat să îi ținem pe oameni aproape de tradiție, ca aceasta să nu se piardă. Facem noi mâncare și chemăm enoriașii într-un spațiu amenajat de noi special pentru astfel de sărbători în care oamenii trebuie să fie apropiați unii de ceilalți. La Paști organizăm și concursuri pentru cei mici, chiar de ciocnit ouă.”
În afară de respectarea tradiției, înainte oamenii veneau la astfel de sărbători probabil și dintr-un spirit de frondă îndreptată împotriva sistemului comunist și a oamenilor care îl slujeau cu zel. „Era aici, la Vâlcele, un primar care în această zi îi trimitea pe oameni să facă diverse munci. Fie că erau la câmp sau la uzină, aceștia fugeau efectiv, refuzau să muncească pentru a participa la sărbătoare alături de consătenii lor.”
Am avut curiozitatea de a-l întreba pe preot cum vede relația dintre oameni și biserică peste 25-27 de ani, timpul la care ar trebui ca el să iasă la pensie: „— Se simte acum o scădere a spiritualității, a credinței. Consider însă că prin munca preotului – și asta o observ de o vreme -, chiar dacă scade numărul celor prezenți la slujbe, crește calitatea acestora. Adică în loc să ai o biserică plină cu o sută de oameni care vorbesc, se plimbă, fumează, ai mai puține persoane dar care cred cu adevărat, se împărtășesc, se spovedesc.” Întreb ce cale crede domnia sa că vor alege copiii de acum, adulții de mâine: „— Copiii poate că nu vor avea aceeași dragoste față de Dumnezeu cum au avut bunicii și apoi părinții lor, însă – și aici intervine rolul preotului – , ei trebuie să aleagă o cale în cunoștință de cauză, să fie informați, pregătiți și îndrumați în spiritul vieților spirituale trăite de părinții, bunicii și străbunicii lor. Dar nu aici este principala problemă ci aceea că, la noi cel puțin, avem doar două sau trei cununii pe an, botezuri și mai puține, în timp ce înmormântări avem peste douăzeci pe an. În cei treisprezece ani de când sunt eu preot aici, am avut peste două sute de înmormântări.”
Iată cum, odată cu dispariția bătrânilor dispar și obiceiurile și tradițiile, pe de o parte prin lipsa copiilor care să le preia și, pe de cealaltă parte, prin dispariția celor de la care puținii copii care se mai nasc aici ar putea să preia aceste obiceiuri și tradiții locale, obișnuința de a merge la biserică, de a spune o rugăciune, de a se închina. Oamenii, chiar dacă au trăit sub comunism, au păstrat tradițiile, iar copiii de atunci, care astăzi sunt părinți sau bunici, le duc mai departe prin copiii lor care, cum spuneam, sunt din ce în ce mai puțini, fapt care va duce, inexorabil, la dispariția, în timp, a obiceiurilor și tradițiilor locale. Astăzi, copiii nu mai văd în familie o rugăciune înainte de masă sau înainte de culcare. Chiar dacă la școală fac ore de religie, acești copii nu au practica din familia care, așa cum spunea preotul, este mica biserică de acasă. „Am și o oarecare speranță pentru viitor, în sensul că deși am făcut peste două sute de înmormântări în cei treisprezece ani de când sunt aici, numărul celor care vin la biserică a rămas constant.”
Femeile în special erau și sunt cele care au ținut vie flacăra credinței în fiecare casă de gospodar. Înainte vreme, la cimitir veneau foarte puțini bărbați, abia dacă vedeai câțiva, poate cei ale căror neveste nu puteau duce greul coșului cu ofrandele pregătite pentru împărțit. Veneau în schimb femeile în sarcina cărora cădea, conform tradiției, pomenirea celor morți. Ziua de Rusalii la Vâlcele a rămas și astăzi ziua femeilor, în care ele, după tot efortul făcut cu pomenirile morților adăugat greului gospodăriilor lor, au libertatea de a bea alcool. Bărbații își văd de treburile lor, merg la târg sau rămân acasă. Este ziua în care femeia poate bea fără ca bărbații să zică ceva. Este o înțelegere tacită, o recunoaștere a dreptului femeii de a fi egală cu bărbatul întru băutură. Dar numai în această zi. „Oricum, nu mai e ce era odată… Râdeam să mor… Acuma dau băutura la sticluțe dar înainte împărțeau cu ceașca, ia și ție, dă și mie… dădeau peste mormânt până cădeau acolo unele… Pe urmă, ieșeau pe la porți și continuau. Era ziua lor.” – ne spune o femeie tânără, prietenă cu T.D., cel cu care am venit să vedem ce se mai întâmplă cu obiceiul locului. „După ce veneau de la cimitir, femeile ieșeau pe la porți, se adunau grupuri-grupuri, la divan, cum spuneau ele, vorbeau și beau.” Întreb dacă în acea zi mai puneau masa bărbaților lor. „Bărbatul era totuși stăpânul casei, iar dreptul femeii se termina acolo unde îi era afectat un drept al lui, împământenit de secole, acela de a i se pune masa.” – ne spune preotul Mihai Simion.
Pandemia recent uitată(!!!) a stricat și aici obiceiul și tradiția. Nu mai există bucuria pe care o aveau cei care își împărțeau ofrandele dându-le peste mormântul celui plecat, schimbând între ei și paharele cu vin sau cu țuică pe care le goleau având grijă să spună, din tot sufletul <<Să fie pentru sufletul lui (…). Dumnezeu să primească!>>, vărsând o picătură și pe mormântul celui pomenit. Firmele de catering, încurajate de restricțiile impuse de autorități și legate de pandemia de coronavirus, și-au făcut loc în ritualul pomenirilor, inventând pungile cu ofrandele preambalate în vase de unică folosință, inclusiv sticluțele sigilate în care sunt puse vinul sau țuica date de pomană. Uneori simți că oamenii se comportă ca și cum ar vrea să scape de o obligație. Vin cu un coș sau o pungă cu pachete pe care le dau de pomană la rude, vecini, prieteni și pleacă înapoi acasă cu altele primite. Până nu cu foarte mulți ani în urmă, la astfel de pomeniri, ca și la marile hramuri de peste an, zeci de căruțe cu țigani erau aliniate în preajma bisericilor sau a cimitirelor. Toți primeau de mâncare și plecau încărcați. Acum, oamenii aproape că nu se mai uită la ei.
Un țigan, trist și abătut, stă cu un săculeț pe jumătate plin în spate. Privește spre cimitir unde oamenii împart pomana pentru morții lor. „Nu ne mai dă oamenii… Înainte da, da’ acuma, nu mai dă… își dau ei între ei. Dă la fratele, la nepotu’, la… Sunt venit dă pă la Câmpulung. Am venit cu mături, sunt cu căruța colea. Am venit că știam că să împărțăște, că ne dă și nouă câte ceva.”
Ca și preotul satului, ne cultivăm și noi speranța că oamenii nu vor uita să fie oameni, că bucuria și credința le vor rămâne în suflete, că își vor învăța copiii și nepoții să își îndrepte gândul și către Dumnezeu. Și, cine știe, poate că în felul acesta obiceiurile și tradițiile noastre vor dăinui peste timp.