sâmbătă, februarie 8, 2025
AcasăLada cu zestreSânToaderul de altădată

SânToaderul de altădată

Încuratul cailor de SânToader este un obicei care încă se păstrează prin unele sate ale Oltului. La Brâncoveni și Osica de Jos au loc concursuri de cai la care se adună mulți crescători și iubitori de cai nu numai din județul Olt ci și din județele vecine sau chiar mai de departe. În ultimii ani, caii sunt din ce în ce mai puțin folosiți ca animale de tracțiune. Ei sunt crescuți pentru frumusețea lor, pentru eleganța și puterea pe care o reprezintă. De aceea, astfel de întâlniri și concursuri au un rol important, acela de a fi prezentate publicului iubitor de cai exemplarele cele mai frumoase și puternice pe care stăpânii le cresc și le îngrijesc, de cele mai multe ori ca pe proprii copii.
Chiar dacă prin majoritatea localităților cu tradiție în practicarea obiceiurilor de SânToader (printre care ritualul spălării pe cap cu Iarbă Mare) aceste obiceiuri s-au pierdut sau au fost lăsate uitării, întâlnirile stăpânilor de cai și concursurile de frumusețe și tracțiune se mai păstrează.
La Brâncoveni, ediţia a XII-a a adunat anul acesta pe stadionul de la Mărgheni și pe islazul din localitate participanţi din judeţele Cluj, Hunedoara, Teleorman, Sibiu, Dâmboviţa, Vâlcea, Argeş, Dolj, Gorj şi Olt. Astfel de evenimente nu se pot realiza fără implicarea autorităților locale, implicare din partea celor care pun suflet în desfășurarea acestora și, desigur, a sponsorilor care le sprijină. La Brâncoveni, și în acest an Centrul de echitație și agrement „Epona Horse Land” de la Bobicești a fost centrul atenției prin frumusețea exemplarelor prezentate și prin demonstrațiile de echitație pe care
le-au făcut în fața publicului spectator.
Revenind la obiceiurile rituale ale acestei zile importante odată în viața oamenilor de la sat, trebuie să amintim că rădăcina de Iarbă Mare încă este folosită atât la spălarea rituală pe cap a fetelor și femeilor de toate vârstele cât și în diverse combinații profilactice tradiționale.
Olguța Filip de la Corlătești spune că ea folosește încă Iarba Mare dar că îi este din ce în ce mai greu să o păstreze în grădina sa pentru că este o plantă deosebit de pretențioasă în ceea ce privește curățenia solului și a mediului în care crește, ea dispărând atunci când aceste condiții nu sunt îndeplinite. Dănuț Gușatu, primarul comunei Cezieni îmi spunea că și mama sa, care are optzeci de ani, se spală cu Iarbă Mare la SânToader dar că nu a reușit să mai păstreze planta în grădină. Au în schimb pe cineva care este foarte preocupat de leacurile tradiționale din plante și îi aduce rădăcină de Iarbă mare în fiecare an.

Primarul mai spune că și la Cezieni tinerii vin în fiecare an, de SânToader, să își „încure” caii pe care în ziua precedentă și în dimineața zilei de SânToader îi țesală bine, îi împodobesc cu panglici colorate împletite în coama și în coada cailor lor. Unii le pun șeile pe care le-au păstrat cu grijă, alții călăresc „pe deșelate”, adică fără șei.
În ciuda ceții groase, câțiva localnici așteaptă în centrul Cezieniului, în fața bisericii, să apară oamenii cu caii.
„De când mă știu, în fiecare an oamenii ieșeau cu caii pe strada principală în această zi. Chiar și în perioada comunistă. Fiecare ieșea în satul lui, cei de la Sârbi (Corlătești), defilau pe la ei, prin sat, cei de la Bondrea la fel cei de la Cezieni la fel. Nici nu vă puteți închipui câți cai erau! De câțiva ani, de când s-au împuținat caii, vin doar aici, în centru. Abia așteptam această zi, să vedem caii. Mi-aduc aminte de când eram copil, era unul aici în sat, pe care îl iubeau toți copiii, Sandu lu’ Balaur i se spunea, avea un cal frumos și puternic. Ulița nu era asfaltată, erau pietre și, la o „încurare” de-asta, o potcoavă de la calul său a sărit la un vecin direct în balconul casei. Erau tot felul de evenimente din astea: cai căzuți, călăreți aruncați de pe cal… Lumea se distra. Se făcea o defilare, după care făceau concursuri, ei între ei. Și eu, de când sunt primar, am organizat mereu astfel de concursuri și i-am premiat pe participanți. Defilarea se făcea prin toate satele comunei, nu numai aici, în centru, la Cezieni. Mergeau și pe la Corlătești, și pe la Bondrea, după care veneau aici și își făceau concursurile, și de frumusețe, și de viteză, și de tracțiune. Avem aici un bătrân care are acum optzeci de ani și care s-a urcat pe cal până mai acum trei ani. Avea și un cal foarte frumos și îngrijit. Pandemia a stricat multe rosturi și a întrerupt obiceiurile noastre, cu care am trăit. Eu încă sper că doar le-a întrerupt și că nu au murit. Noi avem aici, la Cezieni, o asociație a crescătorilor de animale care va da anul acesta premiile. Chiar sunt curios câți vor veni. După cum vedeți, astăzi este și o ceață de nu se vede la treizeci de metri!… Am auzit că vreo șase deținători de cai se duc la Osica de Jos, la concursul organizat de ei. Unul dintre cei care au cal frumos nu poate veni pentru că a avut un eveniment nefericit în familie. Oamenii care au cai, îi îngrijesc bine și foarte bine. Ei sunt dintre aceia care au crescut cu cal în curte, iubesc aceste animale și le îngrijesc. Desigur că mai sunt și din cei care nu au grijă de cai și doar îi exploatează. Ăștia nici măcar nu ies cu ei, că s-ar face de râs. Oricum, la noi în comună mai sunt doar 16 cai. Acum, oamenii țin caii mai mult pentru că îi iubesc, nu prea se mai pune problema căratului de diverse lucruri. Ei au acum mașini, tractoare, utilaje din astea mai mici cu care își rezolvă problemele de transport, nu mai apelează la cai și căruțe. După revoluție, la desființarea C.A.P.-ului, animalele au fost date înapoi cetățenilor cărora li se luaseră la intrarea în cooperativă: cai, vaci, boi, oi și capre. Plus utilajele: căruțe, pluguri… Nu știu dacă toți cei cărora li se luaseră animalele din curte și le-au mai primit înapoi. Dar animale erau. Destul de multe. Acum s-au împuținat foarte mult.”
În așteptarea cailor care nu mai apar, cineva face un comentariu cu iz de glumă: „Am adus eu două sute de cai. Sunt sub capota mașinii.” Îmi spune că se numește Marian Blaga și că a venit special de la București pentru această sărbătoare. A adus chiar și o șa pe care a luat-o dintr-un târg. Intrăm în vorbă.
„Am crescut cu cal în curte. Călăream în picioare pe cal, fără să aibă calul zăbale. Am educat doi cai sălbatici. Când eram mic, sărbătoarea asta începea de vinerea, când se făcea obiceiul cu spălatul cu Iarbă Mare. Ne îmbăia mama, să fim purificați de SânToader. Sâmbătă ieșeam îmbrăcați cu haine curate, dacă se putea cu haine noi. Dezumflam roțile căruței, să nu mai pună tata calul în ham. Iar calul, Doamne, îl țesălam, îi tundeam coama, îi împleteam și coada și coama… Știți că sunt nevăstuici care vin noaptea în coșare și împletesc coada calului. Se spune că nu este bine să desfaci ce a împletit nevăstuica pentru că dacă vine și vede că a fost desfăcută împletitura făcută de ea, mușcă animalul și acesta poate muri.” Aproape de vremea amiezii apare pe strada principală o trăsură trasă de un cal, un exemplar frumos, deosebit. Oamenii care au așteptat să vadă caii sunt ușor dezamăgiți.
Plec spre satul Corlătești, la Sârbi cum i se mai spune. Poposesc la Olguța Alexandrina Filip, Tezaurul Uman Viu de la Cezieni care are și o minunată colecție etnografică, un mic muzeu pentru realizarea căruia a sacrificat mul timp și mulți bani. Duriță, soțul ei, care este și el un iubitor de animale, spune: „La noi, aici în Corlătești mai sunt doar șase cai. Înainte erau foarte mulți. Cai adevărați, care mai de care, din ăia de tracțiune, semigrei. Se duceau oamenii pe la Arad, la Pâncota, și luau cai. Calul de-l am eu e bătrân dar îl țin că mi-e drag. Eu nu știu să călăresc dar băieții mei, și Vali și Fane, călăreau nemaipomenit. Se întreceau pe ulițele Sârbilor. Nu se ducea nimeni la Cezieni. Acolo se duc mai de curând, de când se face concurs. Înainte nu era concurs. Fiecare alerga cu calul prin satul lui și se lăuda cu frumusețea calului lui. Noi aici, la Sârbi, aveam alte obiceiuri decât cei de la Cezieni. Diferea și felul în care se făceau pomenile și alte obiceiuri. Bondrea erau mai de Dolj. Ei au fost luați de Cezieni că erau mai aproape decât altă localitate.”

Olguța Filip, care tocmai făcuse niște gogoși grozave spune: „Iarba Mare se folosea nu doar la spălatul pe cap, pentru că mirosea frumos. Rădăcina era curățată, tăiată în bucăți mici și înșirată pe ață. Se arunca sub copitele cailor care treceau în goană pe uliță și apoi se luau acasă unde se puneau în anumite zile în apă și se stropea prin gospodărie: la păsări, la animale, la vie, prin casă. Pentru sănătate, pentru noroc și pentru spor. Așa era credința. Și obiceiul. Acum s-a cam pierdut.

Mai erau și obiceiurile din săptămâna SânToaderului. Lunea era lunea vaselor. Se spălau toate vasele după lăsatul de sec și intrarea în postul Paștelui. Trebuiau să fie curățate de tot ce însemna grăsime animală. Se spălau și se frecau cu cenușă și cu leșie rămasă de la făcutul săpunului. Marțea era marțea ciorilor, nu era bine să lucrezi. Dacă totuși erai obligat să lucrezi, trebuia să te legi cu ceva la un deget de la picior că altfel îți scoteau ciorile porumbul pe care îl însămânțasei. Miercurea era miercurea strâmbă, joi era joia iepelor. Vineri era vinerea spurcată, ziua în care dacă lucrezi faci bube la gură sau pe corp. Îmi aduc aminte, când eram mică, în joaca mea mi-am agățat rochița în gard și am rupt-o, și mama s-a apucat să mi-o coasă. Era chiar vinerea, înaintea SânToaderului. În noaptea care a urmat mama a visat un cal alb, mare, frumos, care venea în viteză, zburând. Eu eram cu mama lângă un foc, dăduse foc la niște resturi vegetale, iar calul a trecut pe lângă noi și în trecerea lui mă răsturnase pe mine în foc. A doua zi, în sâmbăta SânToaderului, bunicul se bărbierea pe prispa casei vechi și bunica făcea pâine și fasole, pe vatră. Eu, copil, mă jucam: săream în spatele lu’ bunicu’, îl speriam și fugeam. El, care dădea briciul pe curea și se bărbierea, ca să nu îl mișc și să se taie, se prefăcea că mă sperie și mă trimitea la muma. Eu fugeam în spinarea mumii care îi zicea să nu mă mai trimită la ea că poate mă ard, că ea cocea și pâinea, fierbea și fasolea, făcea și prăjeala la fasole. Și tot așa, de la unul la altul, la un moment dat am alunecat din spinarea mumii pe vatră, am dat cu piciorul în oala cu fasole și în tigaia cu prăjeală. Am semnul rămas și acum. Așa i s-a împlinit visul mamei, cel cu calul zburător care mă aruncase pe mine în foc.”
Sâmbăta SânToaderului! Oamenii satelor Oltului nu mai privesc la caii care se încurau pe ulițele devenite între timp străzi. Acum doar deapănă amintiri. Și, uneori, oftează cu gândul la acele timpuri, la tinerețea lor…

Articolul precedentRevista Scorpion nr. 12
Articolul următorArheologie culinară la Izbiceni
RELATED ARTICLES

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments