Când degetele fac aerul să cânte

Motto:
„Câte drumuri un om ar avea de făcut/Până ei să-l considere om (…)”
(Bob Dylan)

Jane Matei cântă. La fluier, la caval, la cimpoi, la ocarină. Asta a făcut toată viața. Adică de la șase ani, când a primit primul fluier, până la optzeci și patru, cât are acum. Cu o pasiune și cu o bucurie fără margini. A cânta, pentru Jane Matei este sinonim cu a respira, cu a trăi. În gospodăria lui Jane Matei, ziua începe cu cântec și se încheie cu cântec. Își exersează zilnic degetele care mângâie instrumentele sale de suflat, pentru ca acestea să nu uite cântecul. Degetele care fac aerul să cânte atunci când trec peste găurile fluierelor sale, sau ale cavalului, sau ale cimpoiului, nu trebuie să uite mișcarea pentru că altfel, spune Jane Matei, se anchilozează și uită să cânte.
De parcă ar fi cunoscut cuvintele cu care Napoleon îi îmbărbăta pe soldații săi spunându-le că oricare dintre ei poartă în raniță bastonul de mareșal, așa și Jane Matei, din Stoicăneștii Oltului, a plecat la școală, în clasa întâi, având în ghiozdan fluierul pe care îl primise de la tatăl său, cunoscut rapsod care cânta la fluier și caval. De la Radu și Chiriță Bota, din Stoicănești, frații mamei sale, a „furat” – după cum mărturisește – meșteșugul suflatului în fluier. De la ei și de la Matei Gheorghe, un frate mai mare, Jane Matei a deprins și cântatul la cimpoi. „Ei se concurau, iar eu, copil fiind, am prins drag de cimpoi.”
Mulți copii și tineri din Stoicănești se îndeletniceau cu fluierul sau cavalul. Văruț, cunoscut meșter din Drăgănești-Olt, era cel la care veneau poate sute de oameni pentru a le confecționa fluiere și chiar să îi învețe să cânte. „A luat două fluiere tata. Unul pentru mine și unul pentru un frate mai mic, Niculin. Da’ de el nu s-a lipit deloc.”
Jane Matei îmi povestește despre faptul că acolo, la Stoicănești erau foarte multe animale: boi, capre, oi, vaci. Erau multe saivane cu oi iar ciobănitul era una dintre îndeletnicirile de bază. Îmi imaginez cum câmpurile și dealurile Stoicăneștiului dar și ale celorlalte comune dimprejur răsunau de cântecele fluierelor, în tonalități diferite, cu melodii diferite. „Erau foarte mulți fluierași la Stoicănești, și la Seaca, și la Văleni… Erau echipe întregi de fluierași. Aici, la Stoicănești a mai fost unul Mărin Pițigoi, unul Ristache, Georgel Dogaru… Acum nu mai sunt. Poate pe la Seaca să mai fie cineva. Mărin Pițigoi conducea grupul nostru de fluierași. Eu eram cel mai mic dintre ei.”
Primul cântec în fața unui public l-a cântat la serbarea de final a clasei întâi, la Școala Generală din Stoicănești. Cu trecerea timpului însă, ambiția lui Jane Matei de a fi mai bun decât ceilalți l-a îndemnat să învețe și la alte instrumente așa că a început să cânte la caval și apoi la cimpoi, un instrument mai greu de controlat și folosit. „Ceilalți nu s-au legat de cimpoi. Niciunul. Mie, primul cimpoi mi l-a făcut unchi-meu, Chiriță. A tăiat o capră și mi-a făcut cimpoi. Capra se taie la gât și picioarele de la genunchi. Se leagă bine tăieturile de la picioarele din spate, se umflă și se face burduful. Picioarele din față se folosesc la cântat, unul pentru umflat burduful cu caraba și luleaua, iar celălalt pentru bâzoi, partea care seamănă cu fluierul. Asta se făcea pe strung de lemn. Găurirea era mai grea, că trebuia să știi unde și cum să le faci, că altfel nu suna bine.”
Pasiunea lui Jane Matei pentru instrumentele de suflat îl purta, după cum mărturisește, peste tot unde auzea cântându-se. Își lua oile „dândărăt”, cum spune el, și mergea oriunde auzea cântat de fluier sau caval. „Eram curios să văd ce fluier are, cum cântă… Mie, dacă îmi intră în cap o melodie care să-mi placă, o visez și noaptea. Adică visez cântarea ăluia pe care l-am auzit și când mă scol, am melodia în cap și pot să o cânt.”
Oamenii însă nu cântau doar pe câmpuri și dealuri, mânând animalele la pășunat. În zilele de sărbătoare se adunau în centrul comunei să se distreze și să petreacă. Atunci fluierașii se strângeu cete-cete, pe prietenii, și cântau consătenilor lor, fiecare ceată încercând să demonstreze că este mai bună decât celelalte. „Mai toți mă simpatizau, că eram mai mic și că învățasem să cânt mai bine decât alții care cântau de mult. Se strângea lumea pe noi și jucau de mama focului. Câteodată, țiganii lăutari care erau tocmiți de garanți pentru hora satului aproape că nici nu mai apucau să cânte, dar nimeni nu se supăra. Ei erau oricum tocmiți pentru tot anul. Luau și bani, și produse, și păsări sau animale. Ce putea da fiecare sătean care venea la horă. Și veneau cam toți. Rar era câte unul care să nu vină. După colectivizare s-a pierdut hora satului. Ne mai scoteau pe noi, fluierașii, să mai cântăm oamenilor. Da’ lăutarii nu mai erau aduși să cânte.”
La colectivizare, Jane Matei nu era căsătorit. Venise din armată. „Locuiam cu părinții și cu frații. Eram toți într-o casă, într-o curte. Mai puțin fratele mai mare care își făcuse casa lui. Au venit ăia care erau cu partidu’, cu brigadierii lor și au făcut comasarea. Au ridicat tot ce am avut: carul, boii, plugul… toate uneltele. Forțat. Mi-aduc aminte că tata avea o prășitoare bună… îi părea rău de ea. Am pitit-o prin pătul, parcă. Până la ziuă am scos și prășitoarea, de frică… Era unu’, un nenorocit, dădea și cu cuțitul în oamenii care nu voiau să își dea animalele și uneltele la colectiv. Un râs dă om. Ca tot neamu’ lui. Ăia care erau săraci erau ai dracu’. Erau în stare să omoare omu’, numa să facă pă plac stăpânilor ăstora noi. Umblau în gașcă. Îl luau pă sus pă om, îi luau degetul, îl înmuiau în cerneală și îl puneau ca semnătură pă cererea dă înscriere.”
Comuna Stoicănești a avut unul dintre cele mai mari ansambluri folclorice din județul Olt, Ansamblul „Câmpia Boianului”. Prin 1966-1967 Jane Matei a fost cooptat în acest ansamblu. În armată, cântase și în echipa artistică a unității militare din Sihlea (Vrancea), câștigând un premiu la faza națională pe regimente care s-a desfășurat la Bacău în anul 1959.
„Era un profesor, Socaciu, instructor de dansuri, venit de la București. Eu eram cu fluierașii. Eram pe generații, și copii, și oameni mari, și bătrâni. Aveam cel mai renumit ansamblu de fluierași. Socaciu ăsta știa și câteva limbi străine. Ne-a dus peste tot. Prin Olanda, prin Germania, în Austria, Yugoslavia, Bulgaria, la festivaluri de folclor. Peste tot am câștigat premii cu ansamblul.”
De la Stoicănești, unde fusese angajat la C.A.P., la magazie, ca muncitor necalificat, Jane Matei a fugit să se angajeze. Se căsătorise, începuse să simtă responsabilitatea familiei și își dădea seama că acolo, ca muncitor necalificat, nu avea niciun viitor. Nu a plecat prea departe de casă: Balș, Slatina, Caracal, apoi iarăși Balș, și iarăși Slatina de unde s-a și pensionat în anul 1998. Cele mai frumoase amintiri le are de la Balș, de la Intreprinderea de Osii și Boghiuri. „Cred că nici un contract mai important la I.O.B. Balș nu s-a semnat fără să fiu și eu acolo cu fluierul, cavalul sau cimpoiul.” Nea Jane Matei îmi povestea că Nicolae Ionescu, zis „Manix”, care era director la I.O.B. Balș, și care îl angajase pentru felul în care cânta la toate instrumentele de suflat, cerea special să fie prezent atunci când avea o delegație mai de seamă sau când se semna câte un contract mai important sau mai… dificil, fie cu cei din țară fie, în special, cu cei din afară.
Jane Matei a cântat nu doar în spectacole ci și la tot felul de evenimente din viața oamenilor: nunți, botezuri, cumetrii la Stoicănești, Nicolae Titulescu, Seaca, Drăgănești-Olt, Văleni, Coteana, Brebeni, Slatina, Slătioara, Dobrotinet, Cocorăști, Arcești, Cepari, Valea Mare, Priseaca, Cârlogani, Iancu Jianu, Osica de Sus. A cântat și în județul Vâlcea, la Râmești și Lungești. Cânta cu o orchestră din Strejești – Olt, condusă de Nelu Ochescu dar, de obicei, era cerut separat de orchestră de cei care angajau nunțile respective. Cu fanfara de la Stoicănești a cântat și la înmormântări. Jane Matei cântă și acum la nunți sau alte evenimente private. Oamenii l-au văzut la televizor, îl plac și vin să-l roage să le fie alături la cele mai importante evenimente din viața lor. Și, pentru ca arta lui să treacă mai departe, în alte mâini, a dăruit și el altora, la rându-i, din ceea ce învățase toată viața, așa cum o făcuseră alții cu el atunci când era mic și încerca să învețe a cânta la fluier, la caval, ocarină și cimpoi.
L-am văzut pe Jane Matei, pentru prima dată, într-un spectacol cu colinde vechi, de pe ulița satului, împreună cu Grupul vocal „Bujorelul” din Drăgănești-Olt. M-a impresionat ținuta lui și faptul că a stat în picioare peste o oră, cântând la caval și fluier. Iar la final, după încheierea spectacolului, ne-a mai oferit nouă, celor rămași în sală, un minispectacol cântând la cimpoi. Atunci i-am aflat și vârsta. Avea puțin peste 83 de ani.
În discuțiile purtate ulterior l-am întrebat de ce, la vârsta domniei sale, cu talentul, dăruirea și cu bogata sa activitate nu s-a făcut cunoscut. Mi-a mărturisit, cu tristețe, că toată lumea s-a folosit de el dar nimeni „nu l-a împins în față”. Excepție a făcut profesorul Mărghidanu, coordonatorul Grupului vocal „Bujorelul”.
Pentru că eu nu sunt specialist în muzică, l-am dus pe Jane Matei la un astfel de om, să-l vadă, să-l asculte și să își exprime o opinie autorizată și, totodată, să întocmească un referat de specialitate pentru dosarul de candidatură la titlul de Tezaur Uman Viu pe care
l-am întocmit ulterior acestei întâlniri și pe care l-am înaintat Comisiei Naționale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial în luna martie a anului 2022.
Domnul Lector universitar doctor Dumitru Pasăre, de la Universitatea din Craiova și profesor catedra de Nai la Liceul de Arte „Constantin Brailoiu” din Târgu Jiu, după ce l-a cunoscut și a cântat împreună cu Jane Matei a scris: „Fiind un bun cunoscător al instrumentelor muzicale populare (am făcut și o cercetare științifică în acest domeniu în studiile doctorale), am avut prilejul să cunosc pe rapsodul popular instrumentist Jane Matei, din Stoicănești, județul Olt, și pot afirma că rar mi-a fost să văd un asemenea instrumentist în toată cariera mea muzicală, atât ca dascăl cât și ca instrumentist.
Cu câtă dăruire și câtă pasiune poate să interpreteze la vârsta dumnealui destul de înaintată (84 de ani), o spun cu sinceritate, în calitate de dascăl și interpret din rândul profesioniștilor, nu-mi vine să cred că totuși este real, am cântat cu domnul Jane Matei la toate instrumentele muzicale (fluier, caval, cimpoi, etc,) am rămas profund impresionat câtă siguranță în interpretare, ritm, melodii diversificate din diferite zone ale țării, nuanțe, melisme extraordinare, păstrate de-a lungul anilor fără nicio partitură, fără educație muzicală, doar din memorie, pentru că, spune dumnealui, a învățat să cânte doar pe furate.
Răsfoind atât cu ochii cât și cu sufletul dosarul rapsodului popular Jane Matei și cunoscându-l și personal, pot afirma cu toată fermitatea faptul că toți cei care sunt împătimiți de muzica tradițională a acestui neam au nevoie cu prisosință de susținere și recunoaștere.
După analiza făcută, consider că domnul Jane Matei poate candida pentru acordarea titlului Tezaur uman viu”.
Jane Matei nu a obținut titlul Tezaur Uman Viu. Nici nu i s-a dat vreo explicație pentru asta. Pentru a afla totuși motivele, a înaintat o adresă către Ministerul Culturii, în care a scris: „Eu nu pun la îndoială în niciun fel hotărârea Comisiei ci doar modul în care înțelege să își desfășoare activitatea, într-o totală lipsă de transparență în ceea ce privește depunerea și analizarea dosarelor de candidatură pentru acordarea titlului de Tezaur Uman Viu, fapt care dă naștere la o stare de suspiciune și de neîncredere în activitatea acestei Comisii.
Știu că acest titlu nu aduce niciun beneficiu material dar m-aș fi putut mândri cu faptul că după o viață închinată culturii, cineva îmi recunoaște pasiunea, dragostea și dăruirea pentru ceea ce am făcut și încă fac, la vârsta mea, în domeniul culturii tradiționale.
Îmi cer iertare pentru acest demers al meu către dumneavoastră dar cred că atât eu cât și alți oameni de vârsta mea, având o activitate culturală bogată, merităm măcar acest respect, să ni se comunice ce nu a fost bine în dosarul depus sau dacă activitatea depusă de-a lungul vieții nu a corespuns criteriilor care stau la baza acordării titlului.”
Răspunsul Ministerului, trimis la insistențe lui Jane Matei, l-a întristat și mai mult: „Domnul Jane Matei nu îndeplinește decât parțial criteriile caracterului excepțional de creator, interpret și transmițător de patrimoniu cultural imaterial pentru domeniul pentru care a fost propus, ci face doar dovada unui interpret țăran talentat, care interpretează și transmite repertoriul său în special în cadrul scenic (…).” Atunci când am mers la el acasă să văd răspunsul ministerului, m-a întâmpinat glumind trist: „Mă făcură țăran talentat și atât.”
Nu este rostul acestui articol să analizeze articolul 4 al Regulamentului de acordare a titlului Tezaur Uman Viu și nici modalitatea de aplicare practicată de comisia mai sus amintită. Poate cu alt prilej. Ceea ce vreau însă să subliniez este cinismul cu care se adresează Comisia, prin gura Ministerului, celor care reprezintă tot ce are România mai frumos și mai pur din punct de vedere spiritual: „Ca urmare a celor menționate de Comisie, conform Art. 4 alin. (5) persoanele ale căror dosare de candidatură au fost respinse într-o sesiune a Programului Tezaure Umane Vii din cauza neîndeplinirii criteriilor prevăzute la art. 4, alin (1), (2), (4), pot relua procedura numai după o perioadă de 5 ani de la respectiva sesiune. În acest caz, referatul întocmit de specialist va conține (și) explicații privind dinamica gradului de îndeplinire a criteriilor de candidatură.”
Este peste putința mea de a înțelege cum un individ aflat într-o astfel de funcție își poate atribui prerogative de Dumnezeu și să îi scrie unui OM care tocmai a împlinit optzeci și patru de ani că poate să candideze din nou… peste cinci ani! Adică la optzeci și nouă de ani.
Și (iarăși!) îmi aduc aminte de Nicolae Purcărea, din Brașov, cel căruia Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial patronată de către Ministerul Culturii i-a acordat în anul 2014 titlul de Tezaur Uman Viu, în urma studierii dosarului de candidatură depus ca sculptor în lemn, meșteșug pe care îl deprinsese în anii lungi de detenție politică, și pe care l-a ridicat la rang de artă, devenind unul dintre sculptorii cei mai importanți din România dintre cei care au fost și sunt inspirați de motivele populare. Ei bine, deși Nicolae Purcărea împlinise nouăzeci și unu de ani, Comisia numită mai sus nu s-a învrednicit să îi înmâneze diploma de Tezaur Uman Viu nici la un an după anunțarea rezultatelor și a hotărârii Comisiei, artistul plecând la ceruri fără a-și primi recunoașterea, în septembrie 2015.
Stau și mă întreb cât cred oare indivizii care iau aceste hotărâri că trăiește un om? De ce, într-un proiect care ține de oameni, de cultură și spiritualitate nu pun în balanță și sufletul omului? De ce nu pun înaintea funcției lor și a unui eveniment organizat doar în beneficiu propriu de imagine, OMUL, cel căruia ar trebui să i se adreseze de fapt? De ce se gândesc doar la ei și ca la un eveniment de PR?
Nu am pretenția de a fi catalogat drept „specialist”, „etnolog”, „cercetător” etc. Nu am nici abilitarea, nici recunoașterea necesară unui astfel de titlu. Sunt, însă, un om care a văzut, urmărit și trăit multe evenimente din viața oamenilor din spațiul satului oltenesc și romanațean, oameni cu care am empatizat întotdeauna pentru că în ei mi-am simțit și mi-am recunoscut rădăcinile și, mai mult de atât, timpul și relațiile directe cu oamenii excepționali ai satului au dezvoltat în mine puternice sentimente pentru aceștia care, cu eforturi sau fără, se detașează de ceilalți prin ceea ce realizează, prin ceea ce devin și ce sunt. Pot spune că prin acești oameni excepționali am câștigat mai mulți bunici și bunice în locul celor de care nu m-am putut bucura, aceștia părăsind această lume atunci când eu încă nu mă putusem bucura de dragostea și de sfaturile lor.
Am ajuns astfel să detest și să dezavuez lipsa umanitarismului unor indivizi care, doar pentru că au ajuns într-o poziție sau alta, se socotesc a fi cu mult peste toți ceilalți și nu mai gândesc decât prin filtrele statutului lor și/sau al scaunului pe care îl ocupă, deși știu foarte bine că acest status este temporar și că urmează a se întoarce printre oamenii peste care a plutit o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. Rupți de realitatea care îi înconjoară se cuibăresc undeva într-un univers paralel, doar al lor, al celor mai presus de ceilalți. De acolo, de unde ajung și poposesc pentru o vreme, emit judecăți de valoare, etichetează și cataloghează oameni, le stabilesc acestora limite, ordonându-le viața și activitatea după criterii de uniformizare concepute de ei, încercând să se transforme în dumnezei care pot crea tipare umane doar după chipul și asemănarea lor, fără a lua în calcul că fiecare astfel de OM este o unicitate pe care el, superspecialistul, nu o poate nici înțelege, și nici evalua la adevăratele ei dimensiuni.