CÂT DE VII RĂMÂN TEZAURELE UMANE VII DUPĂ CE MOR
Înainte ca inițiativa UNESCO pentru salvgardarea, păstrarea și transmiterea patrimoniului cultural imaterial denumită Programul Tezaure Umane Vii să fi fost implementată în România, valorile reprezentative ale culturii tradiționale a Oltului, trecute în lumea de dincolo ante-program, nu au primit – decât cu foarte puține excepții -, vreo recunoaștere oficială a meritelor lor în păstrarea unui meșteșug, a unei îndeletniciri sau a unui obicei din viața satului de odinioară.Interiorul bordeiului construit în curtea Muzeului Câmpiei Boianului „Traian Zorzoliu” din Drăgănești Olt
Teodora Trușcă, o excepțională decoratoare a vaselor ceramice specifice zonei Oboga – Româna, Grigore Ciungulescu, olar reprezentativ al Obogii, Tudor Diaconeasa și Nicolae Vladu, doi încondeietori de ouă care au străjuit Oboga la nord și la sud și care au lăsat meșteșugul în mâinile a zeci de copii cu ajutorul și sprijinul învățătorului Petre Ciobanu de la Călui, Nicolae M. Nica, sculptorul în lemn și os și creatorul unui muzeu sătesc de excepție la Chilia – Făgețelu, sunt doar câteva nume care ar fi înnobilat lista Tezaurelor Umane Vii ale României dar care nu au avut această șansă. Alături de numele lor ar putea sta alte câteva nume de meșteri populari păstrători ai unor elemente de spiritualitate românească din zonele folclorice distincte și reprezentative ale Oltului: Câmpia Romanațiului, Câmpia Boianului și Podișul Cotmenei.Tudor Diaconeasa, încondeietor de ouă din Oboga, decedat în anul 2011
Nicolae M. Nica, colecționar, sculptor în lemn și os, din Chilia – Făgețelu, decedat în anul 2014
Mai sunt, desigur, și acei lideri locali care țin în viață tradiții și obiceiuri care altfel, fără implicarea lor, s-ar pierde cu siguranță. Nu vorbesc aici despre lideri politici sau administrativi ci despre acei oameni dintre oameni care suferă pentru fiecare pierdere spirituală a acestui neam, care fac tot ce le stă în putință pentru conservarea și perpetuarea a tot ce înseamnă spiritualitatea satului tradițional.
Și mai sunt oamenii excepționali care au primit suprema recunoaștere, purtătorii titlului Tezaur Uman Viu, cinci la număr în județul Olt. Doi dintre ei au părăsit deja această lume. Au rămas trei. Cine poate spune că știe cum trăiesc aceștia, oameni în vârstă, bolnavi și, de cele mai multe ori, fără nici un sprijin? Ce face comunitatea locală pentru aceștia? Ce face statul român pentru aceste valori reprezentative care dau identitate culturală și spirituală acestui neam?
Cine, cum și cât ar trebui să se implice în a-i păstra cât mai mult (și cât mai bine!) lângă noi?Cât de vii rămân Tezaurele Umane Vii după ce mor? Cine și cum le mai păstrează vie amintirea? Atunci când intri în sediul unei prefecturi, al unui Consiliu Județean sau chiar și în sediul celei mai sărace primării rurale a acestei țări găsești la intrare, în cel mai vizibilloc,un perete pe care tronează fotografii cu foștii și (actualii) prefect și subprefect (subprefecți), președinte de Consiliu Județean cu vicepreședinții săi, ori primarul cu viceprimarul (viceprimarii) primăriei despre care aminteam. Dar ei, oamenii declarați Tezaure Umane Vii? În afara unei pagini de pe site-ul Ministerului Culturii pe care sunt afișate niște miniaturi foto, unde mai găsim Tezaurele noastre? Scriam cândva, într-un alt articol, despre o imaginar-necesară arcă a culturii tradiționale în care aș aduna pe acei puțini oameni trăitori în satul ajuns aproape deloc tradițional care, dintr-un impuls lăuntric, dintr-o pornire interioară unică (genetică poate?!), duc mai departe tot ce are poporul român mai de preț: sufletul, credința, meșteșugurile, costumul popular, obiceiurile și tradițiile sale,așa cum și străbunii lor au făcut-o, insuflând-o celor care urmau după ei, fără a omite nimic din ceea ce reprezentau toate acestea pentru sufletul și spiritul românesc.
Cei care au primit această recunoaștere au avut, cu siguranță, un moment de bucurie și de mândrie. Au simțit că efortul și sacrificiile pe care le-au făcut de-a lungul vieții sunt răsplătite. Dar bucuria lor a trecut repede. Diplome înmânate la un an sau chiar mai mult după ce au fost declarați Tezaure Umane Vii, sau diplome care le-au venit prin poștă, mototolite și lipsite de cel mai elementar design care să le confere o oarecare reprezentativitate și identitate vizuală. Sau, și mai dezamăgitor, diplome de Tezaur Uman Viu înmânate post-mortem din cauza unei încetineli birocratice absolut nejustificate. Mai mult decât atât, după terminarea festivităților de premiere nu mai auzim nimic despre acești oameni cărora, odată cu diploma de Tezaur Uman Viu li se pun în spate și o serie de responsabilități în ceea ce privește păstrarea și perpetuarea meșteșugului, a obiceiului etc.
Răspunzând propunerii, Consiliul Județean Olt i-a recompensat pe cei cinci purtători ai titlului Tezaur Uman Viu ai Oltului cu câte o sumă de bani în cadrul unor ședințe festive. Astfel au fost felicitați public meșterul popular cojocar Dumitru Liceanu de la Vădastra (2015), vătaful de căluș Petre Feraru de la Beria – Oporelu (2015), creatorul popular și colecționar Constantin Nițu de la Cornățelu – Poboru (2019), meșterul poplar Gheorghe Tănase, artist al prelucrării lemnului, de la Corbu (2019) și creatoarea de ii și colecționara Alexandrina Olguța Filip de la Corlătești – Cezieni (2021). Un premiu ca o mică atenție din partea Consiliului Județean și atât. Sfârșit! De ce sfârșit? De ce să nu facem din locurile în care trăiesc acești oameni deosebiți locuri de pelerinaj? De ce să nu îi introducem într-un circuit turistic? De ce să nu aprindem asupra lor lumina reflectoarelor interesului general? De ce îi lăsăm într-o con de umbră chiar mai mare și mai densă decât înainte de a-i numi Tezaure Umane Vii? Unii dintre ei se sting fără ca lumea să afle că au plecat dintre noi. Cei mai mulți dintre consătenii acestora poate nici nu au știut de titlul cu care a fost învestit cel plecat și nici ce a reprezentat acesta pentru comunitatea locală, pentru comunitatea științifică și, de ce nu, pentru țară.
Gheorghe Tănase, sculptor tradițional în lemn din Corbu, Tezaur Uman Viu decedat în luna decembrie 2020
Petre Feraru, vătaf de căluș la Beria de Jos – Oporelu, Tezaur Uman Viu decedat în luna martie 2022
Ne plângem (uneori) de faptul că după acești meșteri populari, sau rapsozi, sau reprezentanți al oricărei alte îndeletniciri tradiționale care fac parte din zestrea noastră definitorie ca neam și țară nu mai vine nimeni care să le preia și să le asigure continuitatea. Cum îi motivăm noi pe copii și tineri să învețe meșteșugurile care cer și efort, și dăruire, și pasiune și, mai ales, sacrificii? Îmi răsună în gând o întrebare adresată de un copil în cadrul unor ateliere deschise care aveau chiar acest scop: să atragă tinerii, să îi motiveze. Tocmai le spusesem despre oamenii care obținuseră titlul de Tezaur Uman Viu. Iar întrebarea a picat ca un trăsnet pentru toți cei prezenți: „Și la ce le-a folosit acest titlu?”. Am încercat să le spun că este o recunoaștere care i-a bucurat mult, că se simt împliniți… Cu siguranță nu am convins pe nimeni cu argumentele mele că merită să practice un meșteșug aducător doar de satisfacții, de felicitări și de o bătaie prietenească pe umăr.
În urmă cu câțiva ani, într-o deplasare în Gran Canaria, am participat la un eveniment cultural la care mi-a fost dat să cunosc ce înseamnă o recunoaștere și o apreciere a comunității pentru un om reprezentativ pentru acea comunitate. Un artist al instrumentelor cu coarde, deținător al unei impresionante colecții de astfel de instrumente a primit grupul nostru în casa lui, în care avea expuse instrumentele pe care ni le-a prezentat, fiecare instrument cu povestea lui, după care am trecut într-o sală alăturată, construită ca sală de spectacole, în care ne-a cântat la câteva dintre instrumentele din impresionanta și valoroasa sa colecție. La final, în curtea superbei case, am stat de vorbă la un pahar cu apă și o prăjitură de casă. Totul a durat câteva ore iar omul a nu numai că a stat la dispoziția noastră ci a făcut în așa fel încât să plecăm de acolo mai bogați sufletește și mai încărcați nu numai cu emoție ci și cu informații valoroase despre cultura locală și a insulei. A doua zi am întrebat pe cei care ne conduseseră cum a fost recompensat acel om pentru ziua dăruită nouă cu atâta plăcere și bucurie. Am aflat astfel că omul primea de la primăria localității o sumă lunară pentru ca oricând era nevoie să fie prezentat turiștilor ceva deosebit din localitatea lor, acesta să stea la dispoziția lor. La fel primea și o familie care deținea o brutărie tradițională, cu cuptoare arhaice, în care pâinea se făcea exclusiv manual și pe care, deasemenea, am vizitat-o, și unde am primit în dar pâine caldă.
De ce nu am putea face și noi ceva asemănător măcar pentru Tezaurele noastre? Sunt atât de puțini purtători ai acestui onorant titlu încât devine de neînțeles faptul că nu putem să îi ajutăm să reziste sau, în unele cazuri, chiar să subziste. Când spun „titlu onorant” o spun pentru această țară, nu pentru ei, ca persoane care știu ce rol și ce rost și-au asumat în această viață, rol și rost pentru care nu au așteptat niciodată recunoaștere și recompense. Din discuțiile purtate cu reprezentanții unor comunități locale care au pe teritoriul lor elemente reprezentative ale culturii tradiționale, am înțeles că din toată sărăcia lor, comunitățile respective ar face un astfel de demers dacă ar exista o legislație care să le permită acest lucru.
Poate că este necesar să încercăm să depășim pragul cercetării etnologice și etnografice și, pe lângă lucrările de diplomă/masterat/doctorat și altele asemenea, să facem și pentru ei, pentru cei cercetați, ceva care să le fie și lor de folos, care să facă să le fie și lor mai bine, să le aline bătrânețile, suferințele și lipsurile.
Se cunoaște faptul că nu există o asociere a meșterilor populari nici la nivel local, nici la nivel regional sau național. Motivele lipsei unei/unor astfel de asocieri sunt multe și diverse, motivate sau pur subiective, legate de orgolii și/sau frustrări. Fundația World Vision a încercat în urmă cu câțiva ani să îi sprijine pe creatorii populari să-și întemeieze o structură asociativă care să le reprezinte interesele și să le apere drepturile. Se întâmpla la Brașov dar, din păcate, nici această inițiativă nu s-a materializat.
Se impune adoptarea unei legislații prin care Tezaurele Umane Vii care sunt, repet, puține la număr, să fie recompensate într-un fel sau altul pentru bogăția spirituală pe care o reprezintă, iar noi, cu toții, să beneficiem cât mai mult de prezența, de priceperea, de dăruirea, de pasiunea, de darul și harul cu care i-a înzestrat Dumnezeu.
Încerc să nu mă gândesc la un posibil scenariu în care toți acești creatori populari ar boicota toate târgurile, festivalurile și evenimentele de profil, ar refuza toate invitațiile venite din partea organizatorilor de expoziții temporare sau ateliere deschise, ar respinge participarea la proiecte accesate de ONG-uri finanțate cu bani europeni sau românești din care nu câștigă decât „consultanții”, ar refuza participarea la studiile etnologice făcute de studenți și/sau profesori, ar refuza să apară în emisiunile de televiziune, de radio sau în scrierile realizate de diverse persoane sau entități culturale. Cine, cum și cât ar simți aceste lipsuri din viața noastră, din reprezentativitatea noastră spirituală?