O glumă pe seama oltenilor spune că aceștia, când nu au ce face, se dezbracă și își păzesc hainele. La Izbiceni, în noaptea dintre Bobotează și Sfântul Ion, localnicii își păzesc fântânile, dar nu pentru că nu au ce face ci pentru că tradiția îi obligă. Păzitul fântânilor este un obicei foarte vechi, unic în județ, despre care nici bătrânii satului nu știu a spune de când există. Locuitorii de aici respectă de zeci de ani tradiţia de a-şi păzi fântânile în noaptea dinspre Bobotează spre Sfântul Ion, pentru ca apa acestora să nu fie spurcată cu cenuşă, cu paie sau bălegar, iar ei să poată respecta în felul acesta ritualul Iordănitului, atât la fântâni cât și la gospodăriile sătenilor.
În anul 2021 acest obicei nu s-a putut ține din cauza interdicțiilor impuse de autorități pentru prevenirea răspândirii SARS-COV 2. Comunitatea însă s-a organizat și, în noaptea de 6 spre 7 ianuarie a anului 2022, a reînodat firul acestui obicei pentru ca el să nu dipară, iar ei să fie în acest fel privați de unul dintre elementele de cultură tradițională cu care se mândresc, alături de la fel de unicul obicei „Iertarea de Florii” (sau Spovedania pe petec alb), obiceiuri care au fost, de-a lungul timpului, subiecte pentru mai multe filme documentar-artistice sau emisiuni de radio și televiziune.
6 spre 7 Gerar, anul de grație 2022
Afară sunt 0 grade sau, poate, unul-două cu minus. Vântul aprig însă intensifică senzația de frig și îți dă sentimentul că este iarnă cu adevărat, deși „Gerul Bobotezei” a rămas doar o zicală din popor. Din loc în loc, lângă fântânile stradale au apărut corturi, coverci sau barăci, cum li se mai spune. Majoritatea seamănă cu niște solarii în miniatură. Sunt lucrate cu migală și cu simț de răspundere, din fier și lemn, îmbrăcate în folie specială, din cea folosită de izbiceneni la acoperirea celebrelor lor solarii de legume. În mijlocul barăcii, sau undeva la o margine, tronează godinul în care ard lemne, emanând o căldură plăcută și atât de îmbietoare că nu îi mai vine niciunuia dintre cei care ar trebui să păzescă fântâna să iasă afară și să facă focul pentru grătarul pe care se vor perpeli ceva mai târziu bucățile de carne și cârnați (uneori și slănină!) păstrate special pentru acest eveniment. Fântâna este decorată cu panglici colorate, cu ghirlande luminoase și cu nelipsita chită de busuioc. Este o adevărată „investiție” pe termen lung, nedeterminat, după cum spunea cineva. Majoritatea barăcilor sunt construite în interiorul câte unei curți. Unul dintre sătenii care fac parte din grupul „arondat” fântânii a cedat o bucată din curtea lui, special pentru această construcție care are caracter permanent, fiind deschisă însă doar până în luna martie a fiecărui an și unde, când au chef de un chef, se adună. Este binevenit orice prieten, cunoscut sau recomandat, dar care nu trebuie să vină cu mâna goală. Fiecare vine cu câte ceva: murături, slănină, ceapă, mici, carne, cârnați, vin, țuică, bere, chiar și sifon. Femeile nu participă la astfel de evenimente care sunt ale bărbaților. Și nu din misoginism, ci pentru că așa este tradiția. Nimeni nu poate spune de ce, dar toată lumea respectă cele lăsate din bătrâni. Câteodată își invită, totuși, și nevestele, dar „mai răruț, că-i mai drăguț” după cum spune cineva. Nu se mai face focul în groapă, afară, cum se făcea pe timpuri. În groapa aia în care ardea focul se făceau și fripturile, și mămăliga, și se „cocea” țuica (nu se fierbea!), pusă într-un ulcior cu țâțâna astupată cu un ardei din cel roșu, foc de iute ce era. Fântânile din Izbiceni devin în această noapte bunuri de preț care trebuie păzite cu strășnicie. Ca să nu mai stea în frig, afară, să le păzească, oamenii au inclus fântânile în barăcile lor. Așa, le au tot timpul sub ochi și sunt ferite de dușmanii care ar putea veni să le spurce aruncând în ele paie, coceni sau chiar rumeguș. Uneori se întâmplă ca pe unii dintre cei lăsați să vegheze asupra curățeniei fântânii să îi ia somnul sau să se apuce de băut sau de jucat, iar apa fântânii să fie „spurcată”. Atunci tinerii nu mai pot pleca în sat (fiecare grup pe ulița lui) să Iordănescă pe cei cu numele de Ion, Ioana sau derivate ori să îi Iordănească pe vârstnicii care vin special la fântâna lor. La fel, copiii care urmează să plece dimineața cu Iordănitul pe la toate casele, sunt privați de acest lucru pentru că nu au dreptul să Iordănească oamenii, casele, animalele și păsările acestora cu o apă care a fost „spurcată”. Unul dintre oamenii cu care am stat de vorbă mi-a spus că pe timpuri, în timp ce flăcăii păzeau fântâna, cei mai bătrâni își păzeau gardurile care erau din scânduri de lemn sau din țăruși, pentru că veneau unii tineri să le rupă și să le pună pe foc. „Se făcea câte un grup care făcea asta, dar nu făceau pe ulița lor, luau de pe alte ulițe. Ăia bătrâni stăteau, săracii, cu măciucile pe după gard, să-i altoiască pe ăia de veneau să îl rupă.” „Unuia i-au luat o ușă și i-au pus-o pe foc. A găsit dimineața balamalele în cenușă.” Împreună (și ghidat) de către prietenul meu Silvius Gabriel Mihalcea, directorul Centrului Cultural „Tudor Gheorghe” din Izbiceni, intrăm în prima covercă.
Fântâna este în interior. Alături de fântână, un godin mare în care arde focul. Este foarte cald. Întâlnesc oameni cunoscuți. Printre ei, Florin Gune, cu care Mihalcea susține postul local de radio (singurul din județul Olt, din câte cunosc) înființat în urmă cu mai mulți ani și care are ascultători (și prieteni!) în toată lumea, români plecați să-și împlinească viețile pe toate meridianele globului.
„Anul trecut ne-a fost foarte greu, că nu am putut ține obiceiul din cauza pandemiei și a restricțiilor. Am încercat noi să facem, așa, mai pe șustache, da’ nu s-a putut face cum trebuie.” „Și acum, trecu echipajul de poliție și ne spusă ca la ora zece, gata, să închidem.” „Mie mi se pare ceva normal, e bine pentru sănătatea noastră. Având în vedere starea de alertă… A venit și Omicronu’… Valul cinci.” Nu îmi dau seama dacă glumește sau vorbește serios. „Da’, dar uite că se strică obiceiurile. Că pe ei nu-i interesează. Ei dau ordin și gata. Nimeni nu se gândește că dacă obiceiurile astea nu se mai țin un an, iată acum ar fi fost al doilea, ele dispar. Că dacă se întrerup, nu se mai reiau.” „Pe timpuri lumea era mai înapoiată. Era mai înverșunată, mai rea. Dacă nu stăteai la fântână, venea cu paie… Nu era baloți atunci, venea cu maldăru’ de paie și le arunca în fântână. Te făceai de râs dacă ți se întâmpla asta. Că a doua zi, când trebuia să Iordănești, nu mai venea nimeni la fântâna ta. Bătrânii veneau, și dacă vedeau că nu este apa curată, plecau la altă fântână să se Iordănească. Veneau îmbrăcați frumos, cu ștergarul de borangic pe mână, peste el puneau ștergarul de bumbac cu care se ștergeau după ce le dădeau tinerii cu busuiocul pe față.” „Se punea în fântână apă sfințită – aghiazmă – de la biserică, de la Bobotează. Tinerii dădeau cu busuiocul și spuneau: Ura! Ura! Ura! Să trăiești Ioane! La mulți ani! De trei ori se dădea cu busuiocul și se făcea urarea.”
„Toți bătrânii care veneau la fântână să se Iordănească îi chemau pe copii să vină să le Iordănească gospodăriile, casa, animalele, păsările, fântâna. Toate erau Iordănite în ziua asta de Sfântul Ion. De-aia erau și copiii supărați dacă cineva spurca fântâna, că nu se mai puteau duce cu Iordănitul.” „Plus că bătrânii pierd timp să meargă să caute altă fântână, că nu se pot duce la biserică neiordăniți. Și, dacă se duc la altă fântână, plătesc mai mult.” 
„Obiceiul era să se plătească în monede. Toți aveau la ei mărunțiș pentru plata flăcăilor. Și copiii tot mărunțiș primeau în găleata lor chiar dacă, și ei și flăcăii care îi Iordăneau pe bătrâni primeau și bani din hârtie. Dar în găleată se puneau numai monede.” „Și preotul, când vine cu Boboteaza, are mărunt în găletușa lui. Bănuți de argint, că argintul și busuiocul purifică apa.” Înainte vreme, fântânile nu erau atât de dese cum sunt acum. Oamenii nu aveau decât rar, pe ici pe colo, fântână în curte. Existau doar fântânile de la răscrucea drumurilor. La capătul fiecărei ulițe era câte o fântână de care toți oamenii de pe uliță aveau grijă în timpul anului, iar la obicei veneau, deasemenea, cu toții. Așa se explică și faptul că odată cu înmulțirea fântânilor s-a restrâns și dimensiunea grupurilor care participă la acest obicei. În ce privește „spurcarea” fântânii, oamenii spun că erau săteni care fie nu aveau o fântână prin apropiere, fie nu erau agreați de ceilalți, și atunci nu puteau participa la obicei. Acest lucru, coroborat cu unele „polițe” din timpul anului, îi determina pe aceștia să arunce paie, pleavă sau coceni în fântână pentru a strica rânduiala. Erau mici răutăți care se răsfrângeau asupra uliței și a grupului de săteni care locuia acolo. „Dacă se întâmpla asta, veneau dimineața copiii, la ora șase-șapte, și te ocărau, că nu puteau să Iordănească, să câștige și ei un ban. Că Iordănitul se plătește. Simbolic, dar se plătește. Și copiii se bucură.” „Eu am pățit-o acum vreo cincisprezece ani. Eram la fântână la ale Ghioacă, și ne-au aruncat paie în fântână.” „Ei, în anii ăștia, mai dincoace, a apărut și miștocăreala. Nu mai aruncau paie, aruncau rumeguș, că p-ăla nu îl mai poți scoate. La unii le-au aruncat motorină. Era o răzbunare pentru ceva, da’ nu se face așa ceva… Trebuia să sleiești fântâna pe urmă.” „Mi-aduc aminte că odată am plecat, după doișpe noaptea, cu cântatul. Așa se face la noi, unii rămân să păzească fântâna până dimineață, de obicei ăia mai în vârstă, iar cei mai tineri pleacă să colinde pe la Ioni și Ioane. Se duc așa pe uliță bătând în găleți, în oale sau tigăi, cântând și chiuind. Când ne-am întors, n-am mai găsit nimic. Ne luaseră și cârnații, și carnea, și vinul. Tot ce aveam. Am aflat mai târziu că tot ai noștri fuseseră… După vreo trei ani am recunoscut la unul dintre ei găleata de mi-o furaseră da’ el n-a recunoscut că ar fi luat-o. Când ne-am întors de la cântat, am venit cu găleți cu vin, cu ce ne mai dăduseră oamenii… Că așa se face, Ionii sau Ioanele la care mergem nu dau bani, dau de-ale gurii… Am continuat petrecerea cu ce ne dăduseră oamenii. Am fost bucuroși că nu ne-au spurcat fântâna.” „La noi, petrecerea se termină târziu, în seara de Sfântul Ion. Dacă a doua zi este sâmbătă sau duminică, se mai continuă. Mai rămâne una-alta. Vin, cârnați, slănină… Ar fi păcat de ele. Unii însă încep munca. Pun bălegarul, repică roșiile…”
Pe strada Matematicienilor, unul dintre grupuri și-a construit în anul 2011 o fântână special pentru acest eveniment. I-au și spus „La fântâna prietenilor”. Pentru băut, au forat un puț, peste drum, la o adâncime de cincizeci și doi de metri, la a doua pânză freatică. Este electrică (cu pompă) și are alături, așa cum se făcea pe timpuri, o cruce (troiță) frumos sculptată. Sunt mândri de realizarea lor. 
Intrăm în baracă, la căldură. O fostă sobă pe motorină la care au adaptat un „pârlitor de porc” cuplat la o butelie de aragaz, cu un „sistem” de țevi care au rolul de evacuare a gazelor dar și de încălzire, întrețin o atmosferă plăcută în interior. Pe pereți este o adevărată expoziție. Obiecte vechi, linguri de lemn, mașina de tocat carne, un topor, un borcan din sticlă, peria pentru grătar, clește, ceainicul pentru țuică fiartă (nu cred că se apucă ei să facă acolo ceai!), o carpetă, un steag tricolor și, la loc de cinste, o icoană.
Nicușor Mușuroi ne prezintă o mini-panoplie cu săbii.
Deasupra, agățată de o grindă de fier, tronează o lustră cu trei brațe. „E luată de la Bimbirică din birou, când l-a renovat!” Râd toți, că ei știu cine este Bimbirică. Din spirit de economie la lustră arde doar un singur bec. „S-a făcut doi lei kilowatul. Ceaușescu ne stingea lumina, acuma ne-o stingem singuri.”
Dintr-un frigider (funcțional) cineva scoate o agendă în care sunt bani din „donații”, pentru că tot ce se face acolo se face cu bani donați și toate sunt ale barăcii. „Tot ce se vede aici e făcut din donații. dacă aduci ceva aici, o lingură, un castron, orice, aici rămâne, devine un bun a barăcii.” „De-aia nu ne aducem nevestele, să nu rămână ale barăcii!” Se pun pe râs. Dacă sunt bărbați care nu prea ar vrea să iasă la păzitul fântânii, încep nevestele să sune pe la ceilalți, să vină să-l ia acolo. „Poate vor și ele să rămâie singure… – zice unul.”
„Luați mici și friptură de oaie. Sunt făcute de noi.” Sunt îmbiat și cu un pahar cu vin (la alegere!): „Măcar să mirosiți parfumul ăsta de vin!”. „Nici nu vă dați seama pe unde am fost după oaia asta! Pe la Gârcov am fost după ea.” „Am fost și pe la Roșiori după oi. Oaia trebuie să fie ieftină, tânără și grasă!” „De la Sfântu’ Dumitru, e a treia pe iarna asta. Micii sunt tot din ea. Sunt o minunăție… O să vedeți, dacă mâncați.” „Noi luăm mereu oi și ni le pregătim. Avem toate sculele aici. De zece ani, ăsta e al unsprezecelea.” „De-aia au dispărut cârdurile de oi, din cauza noastră!” Și încep poveștile. Oamenii spun că până în revoluție (adică până în 1989), petrecerile de la păzitul fântânilor se făceau afară, în aer liber sau, în cazul în care ploua sau era vreme foarte rea, se apela la câte o improvizație care să semene cu un adăpost. Nu conta cât de frig era afară, oamenii respectau tradiția iar mai vârstnicii îi pregăteau pe tineri, spunându-le că au obligația de a respecta datinile și de a le duce mai departe. Cam de prin anul 1990 au apărut covercile. „A fost un ianuarie ploios. Se fărâmaseră solariile ălea pe arcade, din fier de 12, și toată lumea își făcuse solarii din țeavă. Și-au zis să înfigă fiare din alea rămase, să întindă peste ele o folie și să stea la azăvadă. Au făcut unul-doi, pe urmă au început toți să-ți facă barăci din astea.” „Noi îi spuneam – așa, mai prescurtat – , târlă.” „Dacă nu ai fântână, nici nu poți să faci petrecere. Te mai lipești de unul, de altul, care au fântână la poartă, că d-ăștia se găsesc, da’ parcă nu te simți tu bine.” „Baraca asta în care suntem acum e făcută în 2011. Am făcut întâi fântâna, i-am zis Fântâna prietenilor, și lângă ea am făcut baraca asta. Aici stăm aproape seară de seară, acum, iarna. Și vara mai stăm, câteodată, când e sărbătoare sau când este timp liber.” „Avem un prieten – care nu este cu noi acuma -, dar pe care l-am și plăti să stea cu noi, pentru că e singurul care nu bea, și mai avem nevoie să meargă cineva încolo, încoace.” Îi provoc să-mi povestească despre câte o întâmplare – plăcută sau neplăcută – de pe la păzitul fântînilor. „Avem pe aici un prieten căruia i-a fost nevasta plecată în străinătate. Când i s-a întors nevasta, după un an aproape, a făcut cinste că n-a venit gravidă.” Râd toți. „Avem și o îmtâmplare neplăcută, când a luat Năstase foc.” „Eee, nu am luat foc. Aprinsesem butelia, aia, a dracu’, răsufla… Când s-a aprins, a răbufnit și mi-a aruncat toată rugina aia în ochi. 48 de ore n-am văzut nimic. Am ajuns la spital la Craiova și ăștia rămăseseră aici să mănânce și să bea. Când au aflat că sunt bine, că nu am nimic, au dat-o pe glume. Unul dintre ăștia ai noștri, zicea glumind: bă, săracu’, dacă murea, singurul lucru care mi se potrivea era nevastă-sa, că hainele lui erau mici pentru mine!” Iar se pun pe râs. „Ăla despre care zice, e un om mare. Locul lui e acolo, pe fotoliul ăla pe care stă Traian. Pe divan… Nu-l deranjează nimeni acolo. E băiatul la care avem noi baraca în oborul lui. Tot respectul pentru el, și-a îngrădit curtea, da’ ne-a lăsat aici locul pentru baracă.” „E cea mai mare sărbătoare a noastră. Din păcate nu prea mai sunt copii care să meargă să Iordănească. Că de Iordănit, Iordănesc doar băieții. Uite, la noi pe uliță, nu mai sunt băieți. Chemăm de pe alte ulițe să vină și pe la noi cu Iordanul.” „Păi dacă stați la băut aci, la baracă, cine să facă copii?” „Drept să spun, noi încercăm mereu da’… nu ne mai iese…” Râsete. „În ultima vreme se duc și fetele cu Iordanul, că n-avem încotro.”
La cea de-a treia covercă, fântâna este în afară. Una dintre laturile covercii este un zid. „Este gardul gazdei noastre, la poarta căruia este fântâna.” Sunt veseli cu toții și bucuroși de parcă s-ar fi revăzut după un an, deși ei se văd zilnic. Florin Herghelegiu ne povestește că odată, bătrânii i-au pus să scoată cu ciurul paiele de le aruncaseră unii în fântână. Copiii se joacă pe lângă covercă. Pentru că nu au voie înăuntru, cu adulții, dau, în joacă, cu pietre în folie. „Ne jucam și noi când eram mici, pe lângă ăia mai mari care ieșeau să păzească fântânile. Făceau câte o groapă în care făceau focul și își coceau țuica. Stăteau sub cerul liber, indiferent cum era afară. După revoluție au început să apară barăcile. La început ușoare, le desfăceam după Sfântul Ion, dar pe urmă, din ce în ce mai rezistente, mai încăpătoare și mai dotate. Asta, de exemplu, am terminat-o ieri. Am sudat, am aranjat-o, am adus soba asta cu care încălzeam un solar cu răsaduri… Asta va rămâne aici permanent.” „Chiar dacă am avut restricțiile ăstea anul trecut, uite că anul ăsta putem să ne ținem obiceiul.” „Noi am făcut și anul trecut. Am păstrat distanța… ne-am mai rânduit…” „La noi, nici pe vremea lui Ceaușescu nu ne-a oprit cineva să ne facem obiceiul. Ba atunci și vacanța copiilor era până după Sfântul Ion.” „În noaptea asta stăm cât putem: până dimneață sau până la patru-cinci…” „Ori până ne mușcă cămila! Așa spunem noi, când apucăm să ne ciugulim, să ne ia de ochi… spunem că ne-a mușcat cămila.” „Avem un prieten care este plecat în Anglia. El a venit cu vorba asta.” Într-un an, la Păzitul fântânilor, prietenul lor, cel plecat prin Anglia, a căzut în fântână. „Ne jucam noi pe-aici, pe lângă fântâna asta, care are gura largă. Era ger mare, și pe lângă fântână era gheață. El a alunecat și a căzut în fântână. Noroc cu buduroiul de-l pusesem cu un an înainte, când mai adâncisem fântâna, că rămăsese fără apă. S-a sprijinit pe buduroiul ăla și am putut
să-l scoatem imediat.” Unul dintre cei prezenți spune că el a devenit membru al grupului în urmă cu aproape douăzeci de ani. „Am avut un magazin aici, în capătul străzii, am participat o dată la o petrecere cu cei de aici și de atunci am venit în fiecare an. Acum, că sunt pensionar, l-am adus și pe fiu-meu, să-l introduc în grup.”
Apar platourile cu caltaboș, cu slănină, piftii, ceapă roșie, jumări. „E bine și frumos că vă păstrați obiceiul” – zic. „Noi mai avem și obiceiul cu munca!” „Urât obicei! Dar altul mai bun nu avem. Ce să facem? La noi în zonă nu ai unde să te angajezi. Nici la Corabia, nici la Turnu… Numai în orașele mari poate să mai găsești ceva. Așa că mai bine facem ce știm noi mai bine: grădinărit.” „Nu ne plângem, cum fac alții. Îi vedem și noi pe la televizor că aruncă roșiile, sau castraveții, sau ardeii. Eu zic că e mai mult așa, de imagine. Sunt și situații în care nu merge cum ar trebui nici vânzarea, nici prețul dar, una peste alta, e bine.” Gabriel Mihalcea mă atenționează că el nu mai merge cu mine mai departe, rămâne acolo. Vrea să bea vinul lui, cu oamenii lui. Mă rog, vorba vine „vinul lui” pentru că izbicenenii fac vinuri din struguri cumpărați, pentru că toți fac doar legumicultură, la ei nu există terenuri cu vii. Nu există fântână în Izbiceni care să nu aibă lângă ea o covercă în care să stea oamenii care o păzesc. În ultimii ani, din ce în ce mai mulți localnici și-au construit coverci mai rezistente, acoperite cu folii speciale, care rezistă mai mulți ani și sunt și bine izolate. Poate din cauza restricțiilor, sau a faptului că relațiile dintre oameni s-au mai răcit, grupurile sunt din ce în ce mai puțin numeroase iar covercile au început să fie construite în interiorul curților, semn că acolo se dorește doar prezența celor agreați, fie ei vecini sau prieteni veniți din altă parte.
