Pe câțiva dintre meșterii populari ai Oltului îi cunosc de o viață. Cu alții am petrecut peste două decenii de întâmplări frumoase care au dus imaginea Oltului și a României prin toată Europa. Sunt alții care au crescut în ultimele două-trei decenii sub ochii noștri, formați de ceilalți dar și de dorința și, de ce nu, de necesitatea de a duce mai departe niște meșteșuguri tradiționale specifice Oltului, Romanațiului, Câmpiei Boianului și Podișului Cotmenei, zone etnografice reprezentative pentru Țara Oltului de Jos. Despre o parte dintre aceștia am scris în paginile acestei reviste și în alte publicații din țară și din afară. Alții, își așteaptă rândul pentru a intra sub lupa cititorilor noștri.
Acum scriu despre împlinirea unui destin construit pe frumusețea portului popular din zona Romanați. Nu este pentru prima dată, dar acum avem a vă dezvălui noi valențe și încă alte fapte care vin să întregească imaginea unei creatoare populare de excepție: Alexandrina Olguța Filip, meșterul care are cel mai mobil atelier posibil dintre toți meșterii artelor tradiționale: un ac, câteva ațe și o pânză. Acum are nevoie, uneori, de două perechi de ochelari, puse una peste alta, pentru a realiza anumite modele pe minunatele ii pe care le lucrează.
Am rugat-o pe Alexandrina Olguța Filip să încerce a-și aminti câteva dintre experiențele sale ca meșter popular român prin Europa.
– Îmi vine să plâng când mă gândesc la perioada în care meșteșugurile tradiționale din județul Olt (și nu numai!) erau puse în valoare de către niște oameni care credeau în noi. Parcă timpul a trecut prea repede, nici nu-mi vine să cred! Tabere de creaţie, târguri și expoziții la Viena, la Milano, la Torino, la Bruxelles, la Praga, la Paris…
Oamenii aceia de atunci ne-au dus prin locurile acelea de mână, ca pe niște copii. Oamenii aceia, care au ţinut de lucrurile astea şi de noi, ca meşteşugari, au vut încedere în noi, că dacă nu aveau încredere, nici dumnealor nu puneau atâta suflet. Dacă trebuia să plecăm la miezul nopții, plecam, gemantanurile erau făcute. În ziua de azi, nu ştiu de ce, nu vreau să comentez, suntem respinşi, priviţi altfel.
– Cât de interesaţi ţi s-au părut străinii de obiectele noastre tradiţionale, de iile și costumele populare, de obiectele sculptate în lemn sau de vasele de lut?
– Cu regret o spun, au fost mai interesaţi străinii decât românii noştri. Pe puţini români îi interesează frumosul nostru, dar acolo erau foarte mulţi interesaţi de lucrurile astea, ne vedeau parcă altfel, în viziunea lor eram altceva, decât la noi în România, nişte oameni.
– Pentru străini eraţi un alt fel de români, nu ca aceia cu care erau obişnuiţi zi de zi, și dintre care unii munceau, alţii nu munceau… Voi, meșterii populari eraţi o altă imagine a României.
– Odată, la Strasburg, o femeie de culoare, care făcuse facultatea în România și chiar vorbea românește mi-a zis: „Mă bucur că România se vede altfel prin voi. Nu sunt româncă, dar am făcut o facultate în România. Sunteți oameni simpli, dar faceți lucruri minunate, care au valoare.”
– Ai avut un vis pe care ți l-ai împlinit: acela de a face acasă un muzeu în care să poți expune obiectele colecționate din zona ta dar și altele, realizate sau recondiționate de tine.
– Da, mi-am văzut visul cu ochii, cum se spune. Acum îmi dau seama că e cea mai mare realizare a vieţii mele. Vedeam cum femeile din Cezieni dădeau cămăşi, căpătâie, şoarţe, velinţe, zăvelci, boscele, cu nişte modele de rămâneai uimită, pe nu ştiu ce oale și castroane sau pentru o găletuşă, ţigăncilor care veneau prin sat. Aşa de rău îmi părea! „Cum puteţi să daţi voi, munca voastră pe un lucru de nimic?” le spuneam. Găsisem femei care începuseră să rupă din iile lor vechi fâșii cu care să lege la vie. „Și așa o să putrezească.” „Măi, lăsaţi-le, că sunt lucruri muncite.” Eu şi preşurile pe care nu le mai foloseam, le spălam, le curățam, le chiteam și le ambalam frumos, și le puneam undeva.
Unele dintre femei au înțeles ce voiam eu să fac și au început să vină cu obiectele la mine. Nu am putut să le opresc pe toate pentru că nu am avut atâția bani. Bătrânele şi cele mai tinere, când au văzut că începe Sărbătoarea iilor şi noi le căutăm, au început să ţină la preţ, iile au devenit mai scumpe şi nu am putut să mai opresc foarte multe cămăşi valoroase care au plecat din sat. Femeile nu şi-au dat seama atunci, dar acum se căiesc.
Le-au dat la schimb pe un flanel pe care l-au spălat o dată şi au rămas fără el. Asta este, când le spuneam să nu le dea, nimeni nu credea. Am de la mama mea tot ce a adunat şi tot ce a avut ea. De la bunica, la fel. A murit bunicul şi îmi pare rău că l-am îmbrăcat într-un costum – că aşa a vrut, să fie îmbrăcat în pantofi din piele de porc, în izmene, cămaşă, bete, cojocelul şi ilicul lucrat de muma. A vrut să fie îmbrăcat în costumul ăla că spunea că nu-l mai poartă nimeni. Costumul din magazin poate îl mai poartă cineva, dar p-ăla făcut de muma nu-l mai poartă nimeni. Şi am ţinut de dorinţa lui, chiar dacă eu nu aş fi vrut să-l îmbrac cu ce spusese el. dar l-am îmbrăcat, şi acuma parcă îl văd, când mă uit la el în poză.
Colecţia mea conţine obiecte, în primul rând costume populare, pe asta m-am axat eu, îmbrăcămintea omului, din vechime până în actualitate. Am și obiecte de uz casnic, obiecte de uz gospodăresc, am găsit un plug, o rariţă, o prăşitoare. Am avut și un jug de o vacă, un jug de doi boi, le-am lăsat la cămin, au dispărut. De asta am ţinut cu dinţii şi mi-am propus să fac acest muzeu. Am făcut un curs de antreprenoriat prin Fundația World Vision, am făcut acolo un proiect pentru care am obţinut un premiu. Așa am pornit, cu cei patru mii de lei câștigați acolo. Pe urmă eu am băgat în muzeu înzecit. Începusem însă să fac ce visasem. Am adunat diferite obiecte. Nu sunt prea multe, dar ăstea care sunt, pentru mine au o valoare extraordinară. Și nu numai pentru mine. Mi-au spus specialiștii care au venit să vadă colecția mea că întradevăr tot ceea ce am este valoros.
Să vă mai zic că sunt cel mai mândru om de pe lume? Pentru mine este relizarea vieţii mele. Acum spun: Doamne, ţine-mă să mă bucur! Când intru aici simt că retrăiesc. De multe ori mă supăr, mă enervez, încui toate uşile citesc câteva cuvinte, mă mai uit la o cămaşă la care lucrez, mă reîncarc.
– Este un sfat pe care îl dau psihologii: când te enervezi, numără până la 100 şi-ţi trece. Când te enervezi, apucă-te şi numără obiectele din muzeu.
– Sincer, chiar vreau să fac o inventariere. Ștefan – băiatul meu -, îmi zice: „Măi, mamă, tu zici, dar apucă-te şi fă!” Îmi trebuie însă bani, pentru că o inventariere nu se face așa, oricum. Că le am eu numărate, 1, 2 , 5, 6…, ştiu, dar eu vreau o inventariere adevărată, cu o fotografie, cu o descriere, cu o evaluare. Să rămână ceva. Eu ştiu cât poate dura inventarierea? O săptămână, două, trei… Nu poate să stea omul 24 de ore din 24 lângă mine. Vă daţi seama că am cinci lăzi de zestre care sunt arhipline în afară de ce este expus și de altele.
– Hai să vedem ce conţin lăzile tale de zestre.
– Cămăşi – la asta am ţinut foarte mult -, sunt foarte multe, de la cămăşi bărbăteşti, cămăşi de copii, cojocele şi de lucru şi de sărbătoare, încălţăminte am mai puţină acum, ciorapi făcuţi de mine… Din componența costumului popular am de la căciuli şi până la opinci, bete, marame, colţuri sau tulpane (colţurile sunt în triunghi iar tulpanele sunt pătrate), zăvelci, obiecte de uz casnic, obiecte pentru împodobirea camerei, căpătâie, macate, velinţe, scoarţe, prosoape de toate mărimile, de toate formele, am batistuţe de înmormântare, cum se făceau odată, ţesute, de se făceau viguri şi se tăiau când murea omul; batiste, prosoape pentru înmormântare, icoane. Toate astea, dacă nu sunt întreţinute, în cel mai scurt timp sunt mâncate de molii, de şoareci. Ele necesită foarte multă muncă. Când le-am luat, le-am recondiţionat. Sunt obiecte care la prima vedere pare că s-au păstrat bine, dar nu e aşa, dacă iei cu lux de amănunte, se observă unde am umblat eu, nemaiavând materia primă folosită atunci, eu am încercat să folosesc materialul pe cât se poate de apropiat cu acela, dar tot e ceva care se cunoaşte. Și financiar înseamnă mult, pentru că substanţele pe care le folosesc sunt din cele care nu deteriorează, și nu sunt deloc ieftine.
– În dosarul întocmit de România şi Republica Moldova pentru includerea cămășii cu altiţă în patrimoniul cultural UNESCO, ai fost alături de alte câteva femei pricepute de aici, din Cezieni, reprezentative pentru judeţul Olt. Ce părere ai că se include ia noastră tradiţională în Patrimoniul UNESCO şi cam ce ar însemna asta pentru noi, ca români, pentru ii și pentru meşteşugul coaserii lor?
– Să ştiţi că este o promovare. M-am bucurat foarte mult când am văzut că se mai găsesc oameni care doresc să scoată kitschiurile ăstea dintre ce este autentic. Mă bucur foarte mult că am şi o bătrână la noi în sat, de 83 de ani, care lucrează de plăcere, de bucuria lucrului frumos, făcut de mâna sa. Sunt și multe tinere care lucrează, sunt interesate de coaserea iilor, chiar dacă unele doar pentru bani. Mă bucur nespus de mult că putem arăta diferenţa dintre iile autentice şi cele care sunt lucrate la maşină. Mulţi vin și se uită: aaa, e tot cămaşă, e tot o bluză! Nu e acelaşi lucru! Din ce în ce mai mulți caută autenticul, lucrul muncit nu făcut doar pentru a câștiga niște bani. Este un lucru bun, care dă speranţă iei autentice. Mă gândesc că ia va găsi un loc mai bun în sufletul oamenilor, locul pe care îl merită, pentru că tare a mai fost marginalizată cumva nu numai de de chinezării, ci și de tot felul de kitschuri făcute de români de-ai noștri ahtiați după bani. Ei spun că au descoperit o „nișă”, că oamenii cer iar lucrurile făcute de ei că sunt ieftine și accesibile. Ei nu realizează că în felul acesta ia este pusă la un colţ, la înghesuială, Uneori chiar parcă îi este frică să se arate.
– Cum te simţi tu când ești invitată la un târg şi alături de tine organizatorii așază pe cineva cu aşa-zise ii.
– Vă rog să mă credeți că mă simt umilită! Și nu numai la un târg, la toate târgurile. Odată, la un târg, era cineva care scrisese pe o firmă, la standul lui: „Ii lucrate exclusiv manual”, chiar lângă standul meu. M-am dus la el și l-am întrebat: „Auzi, nu te supăra, dar de ce nu scrii altceva acolo? Dacă ale tale sunt lucrate exclusiv manual, ale mele cum mai sunt lucrate? Arată-mi şi mie ce ai făcut tu la mână la cămaşa asta!” De multe ori îmi vine să plâng. Un „coleg” de-al meu, la un târg, la Slatina, mi-a spus sub formă de glumă, arătându-mi o chită mare cu bani: „Ia uite, nu mai am loc în buzunar, mata ce făcuşi?”
I-am spus că eu vin la târguri pentru a arăta frumusețea și bogăția costumului nostru popular, a iilor noastre care sunt deosebite de orice altceva din alte țări. „Da, dar la mine iasă banul!” Știți ce fac? Îmi fotografiază mie sau altora ca mine iile, fură modelele, le fac pe calculator și se umplu de bani fără să se gândească vreun pic la ce deserviciu fac artei acesteia, a cusutului iilor. Cu regret spun, asta este, generaţia mea a privit lucrurile altfel, acum privim lucrurile prin calculator, prin orice altceva, dar numai cum trebuie nu le privim. Acum, odată cu includerea ei în patrimoniul UNESCO, ia va prinde curaj, va prinde viață şi va merge mai departe. Va fi apreciată la modul la care trebuie apreciată și de către publicul larg. Acum câțiva ani, cineva care voia să facă nuntă a vrut o cămaşă de ginere şi una de mireasă. Voiau să se îmbrace în costum popular şi nu găsiseră pe nimeni care să le lucreze manual. Din păcate nu s-a materializat dorința lor pentru că voiau cămășile în două săptămâni. Le-am explicat că este imposibil, că realizarea unor astfel de cămăși necesită timp. I-aș fi ajutat cu mare bucurie! Oricum, parcă s-au înmulţit doritorii de ii autentice, nu făcute la maşină, că din alea găsim oriunde, pe la toate colţurile. Şi da, mă gândesc că lucrurile acestea vor merge spre bine.
– Ca și ceilalți meșteri populari ai Oltului ai o experiență îndelungată cu oamenii dar și cu cei care, instituțional vorbind, ți-au fost – vremelnic -, șefi. Cum vă privesc ei? Simți în vreun fel aprecierea lor?
– Mi-aş dori din suflet, aşa mici cum suntem noi – pentru că suntem nişte furnici -, cei care ne privesc de sus să ne privească cu alţi ochi. Nu vreau să vorbesc despre trecut, ci doar despre prezent, dar este un trecut apropiat în care eram întrebaţi ce necazuri avem, ce probleme, ce supărări şi eram ajutaţi moral, poate de multe ori şi altfel. Dar acum nu te mai întreabă nimeni dacă exişti, dar să mai fii ajutat cumva. De va mai veni cineva în locul nostru, ar trebui să fie văzut cumva, oricum, dar nu cu indiferență sau răutate.
Era finalul cu nuanțe de tristețe al unui interviu cu Alexandrina Olguța Filip realizat în septembrie 2020. Chiar dacă la 8 septembrie 2020 fusese declarată Tezaur Uman Viu de către Comisia națională pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial de pe lângă Ministerul Culturii. Chiar dacă se afla între costumele și iile ei dragi, frumos așezate în muzeul pe care și l-a făcut singură acasă, fără nici un ajutor din partea nimănui, sacrificându-și zilele, nopțile și bruma de bani pe care îi câștigase, creatoarea se simțea întradevăr aruncată, fără a putea întrevedea un viitor nici pentru ea nici pentru meșteșugul ei. Fusese obligată să se pensioneze și nimeni nu o întrebase dacă vrea să lucreze în continuare deși nici măcar nu încheiase anul școlar. Fetele și femeile care veniseră la cursul ei să învețe arta scrierii cu acul și ața s-au simțit și ele neîmplinite. Nu pentru că nu știau cum aveau să își ia diploma de absolvire ci pur și simplu pentru că nu înțelegeau un astfel de comportament față de cineva atât de dăruit cum este Olguța. Peste toate acestea se suprapusese și pandemia de COVID-19, cea care făcuse ca oamenii să se distanțeze brusc, să nu mai facă aproape nimic din ce era până atunci firesc, obișnuit.
Sub motivul pandemiei, nici Ministerul Culturii nu s-a învrednicit să organizeze obișnuita gală în care erau decernate titlurile de Tezaur Uman Viu. A trebuit să treacă aproape un an până să primească – prin poștă! – o amărâtă de diplomă, aproape mototolită și lipsită de orice urmă de design. Se vedea că fusese făcută în grabă. Cu doar puțin timp în urmă, la 2 iunie 2021, avusese loc o interpelare în Parlamentul României făcută de deputatul Ringo Dămureanu prin care erau solicitate conducerii Ministerului Culturii răspunsuri despre neacordarea acestor diplome.
„Stimate Domnule Ministru,
(…)
Abia zilele acestea Ministerul Culturii, cu o întârziere absolut inexplicabilă, le-a acordat diplomele aferente sesiunii 2020, în baza titlurilor acordate de către Comisie, timp în care nu puteau fi recunoscuţi şi onoraţi cum se cuvine de către comunităţile locale, naţionale şi/sau internaţionale.
Venim către Dumneavoastră cu rugămintea ca, din poziţia de Ministru al Culturii, să faceţi urgent demersurile necesare pentru ca aceşti oameni să primească în timpul vieţii, minime forme materiale de recunoştinţă şi apreciere din partea Statului român. Spunem „în timpul vieţii” deoarece, din păcate, există precedente în care persoane care au primit titlul au decedat chiar şi înainte de a-şi primi diplomele, întrucât Ministerul Culturii nu a catadicsit nici măcar să le tipărească şi să le transmită la timp celor îndreptăţiţi.
(…)
Titlul acesta este însă onorific, deoarece, în mod impardonabil, Ministerul Culturii nu a găsit fondurile pentru a recompensa câtuşi de puţin pasiunea, dăruirea, altruismul, eforturile şi sacrificiile făcute de aceşti oameni minunaţi.
Cu toate că există o lege în vigoare prin care aceşti puţini reprezentanţi păstrători ai culturii tradiţionale din România ar putea fi recompensaţi, Legea nr. 118/2002, aceasta nu a fost aplicată niciodată în ceea ce priveşte creatorii populari.
Credem că aceşti oameni de aur şi de tezaur reprezintă România profundă şi merită respectul Ţării şi al Guvernului, merită recunoştinţa noastră a tururor, iar Dumneavoastră puteţi şterge ruşinea de pe obrazul generaţiei noastre.
Prin prezenta, vă adresăm următoarele întrebări:
1. Cunoaşte Ministerul Culturii câte Tezaure Umane Vii sunt în viaţă în prezent ?
2. Cunoaşte Ministerul Culturii care este starea socială şi materială actuală a Tezaurelor Umane Vii din România ? Ce anume mai exact cunoaşteţi ? Ştiţi care este cuantumul pensiilor publice primite de fiecare dintre aceştia ?
3. Acceptaţi faptul că aceşti oameni, majoritatea vârstnici, bolnavi şi săraci, sunt obligaţi de societatea actuală românească să trăiască, de cele mai multe ori, la limita sau chiar sub pragul sărăciei?
4. Acceptaţi ideea recompensării sociale şi materiale a Tezaurelor Umane Vii şi/sau a urmaşilor acestora ?
5. Cunoaşteţi să fi iniţiat Ministerul Culturii sau orice altă autoritate naţională vreun demers în vederea recompensării sociale şi materiale a Tezaurelor Umane Vii şi/sau a urmaşilor acestora ? Există vreun proiect iniţiat de Dvs. în acest sens?”
Răspunsul scris solicitat de deputat a venit sub forma unor vorbe goale, lipsite de orice conținut, dar și cu ocolirea abruptă a răspunsurilor la întrebările punctual formulate în interpelare. Iată câteva mostre: „Recompensarea nu este atributul Ministerului Culturii…”; „Ministerul va monitoriza…”; „Recunoaşterea ca Tezaur Uman Viu nu reprezintă o formă de protecţie socială”; „Regulamentul TEZAUR UMAN VIU nu dispune cu privire la obligativitatea actualizării informaţiilor de stare civilă” etc.
Despre diplomele trimise în grabă, prin poștă, mototolite, fără nici o reprezentativitate grafică, fără ștampilă – nimic! Ca o concluzie la răspunsul dat de reprezentantul Ministerului Culturii în fața Parlamentului României: ministerul nu are nicio vină, nicio responsabilitate, nicio problemă. Eu i-au pus pe site, și gata! Am înțeles din asta că acolo se termină treaba, interesul și responsabilitatea lor. Dacă nu au avut de câștigat imagine pe seama acestor oameni nu au făcut nimic pentru ei.
La 30 septembrie 2021, în ultima ședință a lunii respective, Consiliul Județean Olt a premiat-o pe Alexandrina Olguța Filip acordându-i o diplomă și un premiu de 2500 lei net. 
Consiliul Județean Olt păstra astfel tradiția începută în anul 2015 când i-a premiat pe primii deținători ai titlului Tezaur Uman Viu ai Oltului (meșterul popular Dumitru (Mitrel) Liceanu de la Vădastra și vătaful de căluș Petre Feraru de la Beria de Jos – Oporelu după care, în anul 2018 pe Constantin Nițu de la Cornățelu – Poboru și pe Gheorghe Tănase de la Corbu.
Inițiatorul proiectului de hotărâ-re, Președintele Consiliului Județean, Marius Oprescu, a declarat în cadrul ședinței:
„Dragi consilieri, împreună am decis astăzi să promovăm un alt Tezaur Uman Viu, pe care noi, județul Olt, avem onoarea să-l deținem. Vorbim despre Alexandrina Olguța Filip din Cezieni, cea care, cu dar de la Dumnezeu și cu multă trudă, duce mai departe un meșteșug atât de frumos.
În județul Olt este al cincilea Tezaur Uman Viu, pentru România. Alexandrina Olguța Filip face parte din cei 63 de purtători ai acestui titlu. Este o bucurie imensă că județul Olt este reprezentat atât de frumos în domeniul artelor tradiționale și reprezintă o emblemă pe care o purtăm cu onoare în țară și în lume.
Pentru toate iile autentice care ies din mâna dumneaei, pentru faptul că duce mai departe tradiția românească și, implicit, motivele populare specifice Oltului, o felicit și îi mulțumesc!
Cu prețuire, din partea Consiliului Județea Olt, vor fi înmânate o diplomă și un premiu, simbolice în comparație cu talentul și măiestria doamnei sau cu titlul primit.”
I se recunoșteau astfel Alexandrinei Olguța Filip meritele sale inclusiv în păstrarea tradiției „Sărbătoririi iilor” de la Cezieni și a perpetuării meșteșugului cusutului iilor specifice zonei etnofolclorice Romanați, căreia i-a păstrat nealterate elementele și simbolurile identitare.
Cine trece prin județul Olt trebuie să facă o vizită la muzeul Alexandrinei Olguța Filip din Corlătești, comuna Cezieni. Să își bucure privirile și sufletul. Și să cunoască un om care și-a dedicat viața unui vis pe care l-a împlinit.
Valeru Ciurea
