HORELE DE POMANĂ
Pomană = milostenie sau binefacere. Termeni folosiți în credința creștin-ortodoxă specifică poporului român.
„Hora de pomană” este un obicei-ritual care ține de cultul morților, întâlnit în județul Olt cu precădere în zona de sud. Se crede că prin intermediul Horei de pomană se realizează o legătură spirituală între lumea văzută şi lumea nevăzută, pomana fiind considerată hrană spirituală pentru cei morți. De altfel se și spune că „se dă horă de pomană” și nu se joacă hora de pomană. Oamenii care fac pomeni au convingerea că prin oferirea de obiecte și/sau alimente pentru sufletul cuiva, acela va simți că legăturile cu lumea celor vii, familia, cu rudele dar și cu prietenii nu s-a rupt, că aceștia încă se gândesc la el, la sufletul său umblător între lumi sau prin alte lumi.
Mărturii ale celor „întorși din morți”, adică aceia care au trăit experiența unor morți clinice sau experiențe extrasenzoriale, întăresc convingerea că obiectele sau alimentele date de pomană pe lumea aceasta pentru sufletul cuiva, ajung, în mod spiritual desigur, nepalpabil, pe lumea cealaltă. În acest sens pot aminti de o experiență povestită de Mitrel Liceanu, din Vădastra: „Era unul, moș Radu al lu’ Lăzărică (eram noi copii atunci)… În timpul războiului fusese luat prizonier în Rusia, a fost dat dispărut și după un an-doi, cât o fi stat familia să aștepte, l-au eliberat și a venit acasă. I-a întrebat dacă într-o anume zi pe care el și-o notase în carnețel îi făcuseră cumva pomană că în ziua aceea s-a simțit sătul de mâncare, i-a venit miros de carne friptă, de sarmale, de ce-i mai făcuseră ei acolo… Inclusiv de pepene galben. Culmea era că îi venea și miros de tămâie. Ai lui au început să plângă și i-au spus că întradevăr, la data spusă de el îi făcuseră pomană crezând că este mort.”
Aceste hore creează acele legături invizibile între universul nostru, al celor vii și un univers al celor morți, iar ofrandele date de pomană pentru cel dus în acel univers al morților oferă – conform credinței oamenilor -, bucurii, plăceri și satisfacții de care cel/cea plecată în lumea umbrelor fie a avut parte în universul viilor, fie nu s-a bucurat de acestea.
Pentru cei decedați de tineri, fără cununie și nuntă, care nu avuseseră parte de petreceri, hora de pomana era privită ca o bucurie pentru cei adormiți.
„Hora de pomană” mai are însă și alte rosturi: înlocuiește, în sufletele celor rămași, imensa durere lăsată de cei plecați prea devreme (de obicei în mod tragic) cu „bucuria reîntâlnirii” cu aceștia, dar și faptul că nu au fost uitați de către comunitate, că sunt încă în memoria lor, că au fost iubiți sau admirați. Oamenii spun că „Hora de pomană”, cu cât este mai mare, cu atât dovedește mai mult faptul că cei decedați nu le-au fost indiferenți membrilor comunității respective. Pentru acele minute sau zeci de minute cât ține „Hora de pomană”, iubitul fiu sau iubita fiică, iubitul soț sau iubita soție sunt acolo, cu ei și cu toți cei care s-au prins în acea horă întru amintirea lor.
Obicei întâlnit în zona Romanțiului istoric, „dincolo de Olt” sau „peste Olt” cum spun localnicii, „Hora de pomană” este un obicei încă viu în viața localităților în care oamenii îl mai practică. Este foarte probabil ca – absolut întâmplător – horele de pomană să se fi făcut și în alte localități din alte zone, dar singura explicație pentru acest fapt ar fi aceea a strămutării unei persoane sau unei familii din sud în aceste zone, sau chiar în cadrul unor mișcări mai mari ale populației. Mișcările populaționale au avut efecte nu numai în cazul obiceiului „Hora de pomană”, ci și asupra unor alte obiceiuri sau dansuri populare. Din informațiile pe care le-am obținut în teren, acest obicei se pare că a existat și pe Valea Dârjovului, în zona Valea Mare, de unde prof. Ilie Dumitru a cules o strigătură care se făcea în acea zonă: „Hai la hora de pomană/Cine n-o juca să moară!”. Hore de pomană se întâlnesc și la Izvoarele și, probabil sporadic și în alte localități din afara arealului de bază.
În județul Olt, „Hora de pomană” se face în a doua zi de Paşti, pentru sufletele tinerilor plecaţi prea devreme, nenuntiţi sau morți în mod tragic, dar și pentru alte persoane decedate și pe care familiile sau rudele doresc a le păstra în memoria lor și a comunității. Uneori, horele de pomană se fac și în cea de-a treia zi de Paști, în cazul în care sunt mai multe familii care doresc să își comemoreze morții. În cea de-a treia zi se făceau și horele de pomană pentru cei care trecuseră în lumea de dincolo cu mai mult de un an în urmă, sau chiar pentru cei care fuseseră căsătoriți sau mai în vârstă. Unul dintre intervievați susține că hore de pomană se făceau și la Duminica Tomii dar nu avem informații certe în acest sens.
Hora de pomană pentru cei tineri, până în 50 de ani, se făcea trei ani la rând.
Pe valea Dunării la Gârcov, Orlea, Grojdibodu, Gura Padinii, Potelu, Ianca, Ștefan cel Mare, sau pe Valea Oltului la Giuvărăști, Izbiceni, Potlogeni, Tia Mare, Cilieni, apoi la Vişina Veche, sau chiar mai sus, la Vădastra, Vădăstrița, Urzica, Stăvaru, Brastavățu și până la Vlădila, horele de pomană se hotărau din vreme de către familiile care urmau a da de pomană pentru sufletele copiilor lor morţi. Putea să fie o familie, două, trei sau mai multe, după cum i-a încercat viaţa și după posibilități. Dacă în trecutul mai îndepărtat la horele de pomană se dădeau lucruri cu valoare simbolică, odată cu trecerea timpului oamenii au început să dea în hora de pomană lucruri și obiecte din ce în ce mai scumpe, fapt care a dus la o reticență din partea familiilor sărace în a mai face hora de pomană, socotindu-se, pe nedrept, că nu ar face față pretențiilor impuse de cei mai avuți și care, în felul acesta, doreau să epateze cu lucrurile și obiectele date în horă, cu aducerea unor lăutari scumpi sau o fanfară cât se putea de numeroasă și mai de renume, tot în ideea de a-și arăta puterea financiară.
La Vădăstrița, lăutarii tocmiți pentru hora de pomană cântau la clarinet, acordeon, cobză, vioară, fluier, saxofon. Erau interpretate hore drepte: hora lui Toacă Dude și uneori Jiencuța, dar cu o altă linie melodică, compusă de lăutarii locului: Toacă Dude (clarinet), Tilă ale Goroi, Mitrică ale Goroi, Nicolae ale Găzaru (cobză), Marian ale Lecu. (Informații furnizate în anul 2021 de către Melania Velica, pasionată de tot ce înseamnă viața tradițională a Vădăstriței.)
Lăutarii (sau fanfara) erau abordați de către familiile răposaților cu mai mult timp înainte. Uneori, oamenii încercau să obțină un preț mai scăzut plângându-se că au multe cheltuieli, că trebuie să plătească și preotul, că au și coșnițele de încărcat, gândind că astfel îi impresionează pe lăutari și că aceștia vor fi mai îngăduitori.
Niciodată horele de pomană nu se jucau în același timp. Ele se succedau, într-o ordine stabilită de comun acord între familiile organizatoare, fie după data decesului, fie după vârsta decedatului sau decedatei sau, după unele informații, în ordinea sosirii în locul destinat acestui obicei.
La Vădăstrița, până în anul 2007 horele de pomană se desfășurau într-un loc numit „La zăcătoare”, aproape de mijlocul comunei. În prezent se face exclusiv la biserică, dar foarte rar. Obiceiul se mai practică încă în comunele învecinate Vădăstriței: Urzica, Stavaru. (Informație furnizată de către Melania Velica.)
Din informațiile culese de la mai multe persoane se pare că unii preoți îi îndeamnă pe enoriași să dea hora de pomană în curtea bisericii pentru că ar fi „mai bine primită” decât cea ținută în mijlocul satului. Dacă informația este reală atunci este vorba despre o imixtiune gravă a respectivilor preoți în desfășurarea unui obicei care a avut și are încă regulile lui, oamenii reușind să le păstreze atâta timp cât nimeni nu a încercat denaturarea acestora.
Pentru „Hora de pomană” sunt tocmiți lăutari sau, specific zonei, o fanfară, care însoţeşte procesiunea prin sat.
Unul dintre oamenii cu care am stat de vorbă, domnul Florian Mărghidan, conducătorul Grupului Vocal „Bujorelul” din Drăgănești-Olt, originar din Vișina Veche, om care vine din lumea muzicală a satului oltenesc, mi-a confirmat informațiile cu privire la importanța lăutarilor satului. Când spun ai satului, mă refer la un areal foarte restrâns, de câteva zeci de gospodării și cel mult câteva sute de suflete. Fiecare sat avea obiceiurile sale, dansurile sale, pe care lăutarii le păstrau și duceau mai departe cu sfințenie, nealterate, din generație în generație. Unul dintre lăutari, cel mai vârstnic sau șeful cetei era cel care spunea ce trebuie făcut, la orice fel de eveniment (nuntă, botez, înmormântare, horele satului, hora de pomană etc). El era ascultat de organizatorii care făceau exact ce le spunea lăutarul. Mai târziu, atunci când s-a început aducerea de lăutari din alte părți, din afara vetrei satului, obiceiurile au început să „se strice”, ritualurile să fie schimbate, amalgamate și, în cele din urmă, s-au pierdut aproape în totalitate.
Astăzi, Horele de pomană sunt evenimente desfășurate cu sobrietate. Florian Mărghidan spune că înainte vreme, în zona din care el provine, la „Hora de pomană” se strigau texte făcute de colegii sau prietenii celui dispărut, texte care descriau faptele făcute de cel/cea decedată. De multe ori, chiar lăutarii făceau și strigau aceste texte. Din păcate, lăutarii au cam dispărut și, odată cu ei, obiceiurile locurilor în care ei trăiau și cântau.
Pentru tinerii morți nenuntiți, la fel ca și la o nuntă, se prind flori în piept participanților la „Hora de pomană”. De floare este prinsă o fotografie a celui/celei trecut(e) prea devreme în lumea de dincolo. Pregătirea cortegiului este făcută de către familie și/sau de către rude și prieteni. Nu lipsesc lumânările care au rolul de a lumina calea celor decedați în lumea de dincolo. În coșurile de nuiele împletite se pun diverse obiecte, ouă roșii, prăjituri și alimentele care vor fi date participanților, precum și florile care urmează a fi împărțite în „Hora de pomană”. Ploștile și sticlele cu vin sau țuică le duc băieții. Tabloul cu fotografia decedatului/decedatei este purtat de un băiat (dacă decedatul a fost băiat/bărbat) sau de o fată (dacă decedata a fost fată/femeie). Lăutarii tocmiți pentru „Hora de pomană” sau, după caz, membrii fanfarei primesc prosoape pe care le leagă de instrumentele lor (instrumente de suflat, tobă mare și tobă mică, acordeon, voiară, contrabas). La fel primesc și cei care poartă ofrandele ce se împart în „Hora de pomană”. (Informații culese la fața locului la o horă de pomană dată la Giuvărăști, în anul 2002, de către familia a doi tineri, frate și soră, decedați într-un tragic accident de circulație).
Pentru cei morți nenuntiți, un băiat și o fată țin locul mirelui și miresei care ar fi trebuit să fie. „Mirele” poartă prosop cusut, are batistă prinsă în piept, plosca în mână, „mireasa” are voal pe cap, buchet de mireasă și alte elemente specific unei nunți, sunt aduse și lumânări de nuntă, purtate, de către un băiat și o fată, ei simbolizând pe cei doi „nași”. Aceștia primesc, la fel ca la nuntă, prosoape cusute pe care le poartă pe umeri sau la gât. Toată lumea este îmbrăcată de sărbătoare. (Infomații culese la fața locului la o horă de pomană dată în satul Ursa din comuna Gârcov, luni 3 mai 2021.)
Zeci (uneori sute) de oameni luau parte la cortegiul care se îndrepta spre centrul localității, acolo unde avea loc „Hora de pomană”. Ca și pe timpuri, nici astăzi mai nimeni nu își arată durerea din suflet. Nici măcar părinții sau rudele apropiate. Poate doar o lacrimă ștearsă pe furiș. Sătenii stau pe la porți și urmăresc cortegiul. Ei se vor aduna puțin mai târziu, cu toții, în centrul localității spre a participa la „Hora de pomană” sau, mai nou, în curtea bisericii.
Întreg cortegiul face un popas la cimitir, acolo unde este/sunt îngropat(i) cei/cele pentru care are loc în această zi „Hora de pomană”. Aici se aduce un omagiu celor plecați. Familia se roagă la crucea și la mormântul celui mort, în timp ce sătenii așteaptă în fața cimitirului sau pe aleile acestuia.
Fanfara nu mai cântă iar durerea membrilor familiei, rudelor și prietenilor prinde glas. Se aud plânsete, suspine și rugăciuni, într-un amestec care te înfioară. „— Hai tati să vă jucați hora!”, se aude puternic, sfâșietor vocea unui părinte. „— De ce ați plecat așa, măi tati, măi!“. (Informații culese la fața locului la hora de pomană dată la Giuvărăști, în anul 2002.)
Momentul de reculegere la mormântul celui decedat este însoțit acum de liniște. Toată lumea tace, într-un acord tacit cu cei care își plâng pe cel plecat. Cei care au și ei morți în cimitir profită de prilej și trec pe la mormintele acestora, se închină și spun o rugăciune în gând.
După ce momentul de reculegere a trecut, fanfara începe din nou să cânte iar cortegiul se pune în mișcare.
În centrul localității sătenii se adună, cu mic cu mare și așteaptă sosirea cortegiului. De obicei, toată suflarea satului participă la un astfel de eveniment.
Gălețile cu vin împodobite cu câte un ștergar sunt pregătie. La fel și sticlele cu suc. Celor ce participă la „Hora de pomană”, le sunt împărțite batiste, ouă roşii, câte un pahar cu vin (suc la copii), prăjituri, prosoape, baticuri, flori dar și obiecte de podoabă, piepteni și oglinzi. Toate obiectele și alimentele date de pomană au fost sfințite de preot și sunt primite cu un „Bogdaproste! Să fie primit!” sau „Dumnezeu să primească!”
Începând cu fanfara sau lăutarii și terminând cu cel mai mărunt obiect dat de pomană în această horă, totul este plătit pentru că altfel lucrurile oferite (obiecte sau alimente) nu vor fi primite.
Hora era (este) deschisă de o fată sau de un băiat, în funcție de persoana decedată, dacă a fost bărbat sau femeie. Lângă aceștia se prind toți ceilalți oameni, cunoscuți sau necunoscuți și se închide hora. Întotdeauna hora comandată era hoa dreaptă. În multe cazuri, rudele decedaților spuneau lăutarilor ce horă îndrăgea cel trecut în neființă când era în viață.
În mijlocul horei erau puse trei coșnițe: una cu ouă roșii, una cu mere și o alta cu omizi (biscuiți) și cozonac. Femeile care împărțeau își puneau colțuri albe peste barisul negru, semnificația culorii albe fiind Învierea lui Cristos, un moment de bucurie. De amintit că prima dată o fată mare (domnișoară) împărțea florile. Împărțitul începea totdeauna din dreapta fetei care deschidea hora. Cei prinși în horă primeau unul o floare (în special cei tineri), următorul ou, cel de lângă el omizi, mai departe măr și tot așa până când se termina totul din coșnițe. Dacă erau copii mulți la hora de pomană, un bărbat se dadea cu ei într-o parte și le dădea bomboane. Un alt bărbat era rânduit să împartă cu cana, vin din găleată sau din ploscă. După ce se termina hora, găleata și cana îi erau împărțite lui, laolaltă cu un prosop. Femeile cu coșnițele primeau câte o basma sau batic. Același ritual se practica și când decedatul era bărbat, numai că hora o deschidea un flăcau, care primea ploconul într-un prosop. (Informații furnizate de către Melania Velica, Vădăstrița.)
Numărul celor care se prindeau în „Hora de pomană” stabilea, într-un fel și durata horei care trebuia să țină până se împărțeau toate cele rânduite.
La final, fiecare pornește spre casa sa. Sătenii pentru a-și continua petrecerea de Paști, iar familia celui pentru care se organizase „Hora de pomană” spre a-și plânge în singurătate durerea pricinuită de dispariția celor dragi.
În ceea ce privește starea actuală a obiceiului în județul Olt, acesta încă se practică la Giuvărăști, Gârcov, Grojdibodu, Ianca, Potelu, Izbiceni, Tia Mare, Doanca, Cilieni, Urzica, Stăvaru și, sporadic prin alte localtăți. (informații obținute de la Daniel Pană – Giuvărăști, Gabriel Mihalcea – Izbiceni, Marian Șerban – Ianca, Melania Velica – Vădăstrița.)
În ceeea ce privește anul 2020, cu restricțiile impuse de prevenirea răspândirii SARS COV 2, nu avem informații că s-ar fi ținut hore de pomană.
La Vădăstrița (ca dealtfel în mai multe dintre localitățile în care se făceau hore de pomană) oamenii, pentru a păstra totuși obiceiul, vin în sâmbăta Paștelui la biserică cu coșurile încărcate cu obiectele și alimentele pe care urmează a le da de pomană. Sunt aduse în biserică coșnițele cu tot ceea ce se rânduiește celor decedați, preotul le sfințește și sunt împărțite în dimineața zilei de Paști chiar acolo, la biserică. Nu se fac colaci și nici colivă. (Informație furnizată de către Melania Velica, Vădăstrița.)
La Vădastra ultima Horă de pomană a avut loc în urmă cu șase-șapte ani (aproximativ anul 2014), pentru o fată tânără provenită dintr-o familie sărmană. (Informație furnizată de Ionel Cococi, meșter ceramist și om de cultură din Vădastra.)
La Vișina Veche obiceiul „Hora de pomană” nu s-a pierdut, ultima oară ținându-se în anul 2019 la terenul de fotbal, loc devenit tradițional pentru horele de pomană din localitate. Aici, întrucât localitatea nu mai are lăutari, oamenii apelează la comunele din jur. (Informație furnizată de Ionel Marcu, interpret popular din Vișina Veche.)
Într-unul dintre filmele documentar-artistice realizate de Televiziunea română în colaborare cu Consiliul Județean Olt în cadrul seriei de filme „Zestrea românilor. Țara Oltului de Jos”, episodul „Spovedania pe petec alb”, a fost inclus și obiceiul „Hora de pomană”.
„Hora de pomană” rămâne un obicei viu în județul Olt, cu toate vicisitudinile vremurilor pe care le traversăm. Oamenii își păstrează credința și, lucru extrem de important, încă își celebrează morții, respectând și ducând mai departe tradiția.
