„Paștele Blajinilor” sau „Marțea negrilor”?

0
372

„Paștele Blajinilor” sau „Marțea negrilor”?
de Valeru Ciurea

Etnologi, etnografi sau scriitori care au cercetat sau s-au inspirat din viața satului tradițional au scris în diverse publicații despre „Paștile Blajinilor” sau au publicat cărți în care sunt descrise obiceiurile legate de această sărbătoare – până la urmă religioasă -, în diverse zone din Europa de sud-est. Spun „până la urmă” pentru că spre deosebire de alte pomeniri ale morților care fac parte din practica bisericii creștin ortodoxe, „Paștile Blajinilor” fiind o sărbătoare populară (considerată păgână), nu se încadrează în normele și dogmele creștinești. Totuși, în mai toate cazurile (după cum aflăm din mai multe surse), preoții sunt cei care sfințesc bucatele aduse spre a fi împărțite în cimitire și oficiază acest parastas prin care sunt pomeniți inclusiv cei neștiuți, dispăruți sau uitați din neamul fiecărui creștin participant la această sărbătoare.

Un episod care descrie acest obicei și dă și titlul unei cărți este prezentat de Mihail Sadoveanu în „Paștile Blajinilor” publicată de autor în anul 1935:
„Eu am să-ți spun matale, duduie, o altă poveste adevărată… În cele din urmă zile din Săptămâna Patimilor, este în sat la noi un obicei. Când pregătim aluatul pentru pască și cozonaci, alegem gălbenușul și albușul ouălor și strângem deoparte cojile. Trimitem pe o fetiță, dintre cele care ne dau ajutor, să ducă acele coji de ouă și să le deie drumul pe pârâu. Puhoiul de primăvară duce acele găoci ca pe niște luntrișoare. Când s-aprind făcliile Învierii, toate pâraiele care poartă găocile de ouă pe lumea asta curg pe tărâmul celălalt într-o apă mai mare. Acea apă le poartă nouă zile printre pustietăți până într-un loc unde hălăduiește un neam părăsit: poporul blajinilor. Când ajung găocile acolo, oamenii din acel ținut înțeleg că, pe lumea asta s-a sărbătorit Învierea Domnului și o serbează și ei, mai târziu, în lunea de după Duminica Tomei. Află, duduie dragă, că și noi, cei de la Șipote, suntem ca blajinii aceia; încă nu ne-au venit semnele din cealaltă lume, unde ai trăit mata.”
După cum spune și personajul din cartea lui Mihail Sadoveanu, „Paștile Blajinilor” are loc în mod tradițional în lunea de după Duminica Tomii (prima duminică după Paști), zi în care preoții țin o slujbă specială în cimitir după care sfințesc mormintele celor decedați precum și bucatele aduse ca ofrandă și date ulterior de pomană.
Mormintele sunt curățate de buruieni, înfrumusețate cu flori, sunt văruite sau pictate (după caz) bordurile sau crucile.

Sărbătoarea era (și încă mai este pe zone din ce în ce mai restrânse) una foarte importantă în viața satului tradițional cu credință ortodoxă, ziua de luni – sau, în unele locuri cea de marți – de după duminica Tomii (la o săptămână după Paștile creștin-ortodox) fiind ziua în care cei morți își primesc ofranda de Paști, sunt pomeniți de ai lor și de către preoți. În Republica Moldova ziua „Paștilor Blajinilor” este și mai onorată, fiind declarată oficial zi liberă.
În localitatea Izvoru din comuna Găneasa se sărbătorește „Paștile Balajinilor” sub denumirea de „Marțea negrilor”. Înainte de toate trebuie spus că, în timp ce o parte dintre săteni numesc acest obicei „Paștile Blajinilor”, o altă parte îl numesc „Marțea negrilor”, o sărbătoare a morților după cum spune preotul satului, ziua în care se dă de pomană morților chiar pe mormântul acestora. Din informațiile pe care le avem, la „Paștile Blajinilor” se pomenesc morții pe toată linia genealogică, pe când în „Marțea negrilor” pomenirea se face pentru mortul la mormântul căruia se face pomenirea după cum spune preotul și spun și sătenii.
Preotul Constantin Neacșa este cel care, alături de săteni, păstrează acest obicei, îndemnându-i pe oameni să vină la cimitir pentru a respecta datina și a-și pomeni morții, dându-le de pomană un pahar cu vin, cozonac și ouă roșii.
Dacă până mai în urmă cu ceva ani slujba pentru această zi începea la ora patru dimineața, astăzi, comoditatea începe să își spună cuvântul și în ceea ce privește unele obiceiuri și ritualuri care se desfășurau până la răsăritul soarelui. Primele lumini ale lumânărilor aprinse pe la morminte la „Marțea negrilor” din 2021 au început să apară abia pe la ora 5,30. Constantin Neacșa, preotul paroh, împreună cu preotul Florin Toma începuseră deja oficierea slujbei în Troița aflată în cimitir, Troiță care are și ea o poveste aparte. Preotul Constantin Neacșa povestește din auzite cum că pe vremea începutului comunismului exista o cruce mare de lemn, o Troiță, cu o vechime de peste o sută de ani care se afla în cimitir și care, la un moment dat, urma să fie „transferată“, undeva, la un muzeu. Se mai spune că auzind aceasta, sătenii au construit o Troiță din zid împrejurul crucii din lemn, lăsând foarte puțin spațiu pe lângă aceasta și construind o ușă de acces de mici dimensiuni, astfel încât crucea de lemn să nu poată fi scoasă de acolo.

De ce „ֲMarțea negrilor” și nu „Paștile Blajinilor”? De ce marți și nu luni, cum este tradiția? După spusele preotului, după primul război mondial, o femeie pe numele ei Rița, căreia i-ar fi murit soțul în război, ar fi venit în cimitir cu alte două femei, în această zi de marți din săptămâna morților, ar fi pus pe mormântul soțului său mort pomana și ar fi împărțit bucatele în amintirea mortului său. Se spune că de atunci s-ar fi păstrat acest obicei, femeile venind la morminte pentru a-i pomeni pe morții familiei lor, fie ei soți, părinți ori copii. Sătenii cred însă că obiceiul este cu mult mai vechi, bătrânii amintindu-și cum se jucau, copii fiind, printre morminte în această zi și cum toată suflarea satului era prezentă acolo, această zi fiind una cel puțin la fel de mare și importantă ca aceea a zilei de Paști. Practic, în această zi la Izvoru se încheie ciclul Păresimilor.

După slujba oficiată în Troiță, slujbă în care sunt pomenite sute de nume ale celor răposați, preotul, însoțit de cântăreții care cântă încontinuu „Hristos a înviat din morți/ Cu moartea pre moarte călcând/ Și celor din morminte/ Viață dăruindu-le”, pleacă printre morminte și le stropește cu vinul adus de fiecare familie care își pomenește morții. Întotdeauna trecerea pe la morminte se face de la răsărit spre apus.
Am fost curios cum procedau sătenii pe vremea comunismului când se spune că nu prea erau lăsați la biserică. Am aflat astfel că, în primul rând nimeni nu a interzis acest obicei și nici nu a împiedicat desfășurarea acestuia. Se știe că doar femeile veneau în cimitir și, pentru că trebuiau să meargă dimineața la C.A.P., acestea se duceau la ora trei-patru în cimitir, obicei care s-a pierdut în ziua de astăzi. Am stat de vorbă cu mai mulți săteni mai în vârstă care mi-au spus cum era, din câte își amintesc ei. Nea Dumitru Ciucu ne spune: „Să știți că tradiția asta e de mulți ani. Așa am apucat-o și eu, și am aproape optzeci de ani. Prin anii ’60-’70, când era Colectivul, veneau numai femeile, nu și bărbații. Veneau de noaptea, la trei-patru, se vedea cimitiru’ numai lumânări, numai lumini…. La ora care e acu’ nu mai era nimeni prin cimitir că se duceau la Colectiv, la muncă. Făceau pomana și plecau. Nu erau reținuți de nimeni că să nu vină la cimitir dar plecau că trebuiau să fie la Colectiv, să nu piardă ziua de muncă. Cu timpul au început să vină și bărbații. Își ziceau: da’ de ce să nu mergem și noi?… Era lume mai multă. Acu’ au mai dispărut că au plecat ăștia bătrânii, au murit. Ei își țineau tradiția. Ăștia tineri, ori sunt plecați prin străinătate ori nu prea mai știu de tradiții… Mai sunt și cazuri de oameni care au migrat, au venit de prin alte părți aici și ei nu știu de tradiția asta și nu se adaptează. Trebuie cineva, nu numai preotul, să țină de tradiții, să-i îndemne pe oameni să le țină.”
Ion Lică a fost șef de echipă la CAP: „Veneau câteodată zăpăcite la capu’ rândului că femeia dacă ia două pahare de vin, sau o țuică, gata. Își dădeau pomana peste mormânt. Stăteau jos pe pământ și se păleau.”
Sunt și persoane care ar vrea să fie acolo să facă pomenirea dar din varii motive nu pot ajunge. Atunci dau bani la rude, prieteni sau cunoscuți să împartă în numele lor și să le fie pomeniți morții în timpul slujbei oficiate de preot. De multe ori acest lucru îl face chair preotul. Oamenii spun că dacă nu faci pomenirea rămâi cu sufletul greu: „… Lipsești pentru părintele respectiv, sau soțul, sau copilul… El te așteaptă. Zice: da’ al meu unde e de nu mi-a venit și mie? Ăsta este spiritul, așa este lăsată tradiția.”
Nea Ion Lică spune că se prea poate ca peste treizeci-patruzeci de ani această tradiție să dispară.

Dumitra Orțan și Maria Ciocârlan au morții unul lângă altul. Îl așteaptă pe preot să ajungă la mormintele alor lor, să le stropească cu vin și să sfințească bucatele.
„Asta e săptămâna negrilor, adică a morților, și se dau bucături peste morminte. A rămas așa, marțea după Paști, la o săptămână, să vină fiecare la mormânt și să dea pomană.”
Le-am întrebat ce știu de „Paștile Blajinilor” și mi-au răspuns că „… ăsta este Paștele Blajinilor. La noi îi spune Marțea negrilor. Îl știm de când ne-am pomenit… Și strămoșii noștri îl țineau și noi l-am moștenit.”

Oamenii intră în vorbă ușor. Le face plăcere să povestească despre morții lor, despre obicei, despre preotul care îi ajută să păstreze obiceiul. Un cuplu în vârstă de aproximativ cincizeci de ani îmi spune că ei au preluat sarcina de a veni în această zi la cimitir de la părinții lor care nu mai pot face acest lucru din cauza vârstei înaintate: „Dacă nici bunicii și nici părinții noștri nu mai pot să vină, venim noi. Morții nu știu că noi aici nu mai putem. Ei așteaptă pomana. Întâi trecem pe la fiecare mormânt, aprindem lumânare sau candelă, punem pachetul cu pomana. Să nu ducă lipsă, că se ceartă. Ia uite, ăluia îi dete, mie nu… Dăm câte un pachet pentru fiecare mort: o sticluță cu vin, un ou roșu, o pâinică, un cârnăcior, o roșie, castravete, măr, o prăjiturică… Fiecare pune după posibilitate dar oul roșu nu lipsește. Ne pregătim cu câteva zile înainte, să avem ouă proaspete, să le vopsim…”
Oameni vin mereu. Care cu coșuri, care cu plase pline cu pungile de dat de pomană. „— Cristos a Înviat!” „— Adevărat a Înviat” se aude prin cimitir. Așa se salută oamenii de la Paști până la Înălțare.
„Ne dusărăm de plătirăm pomelnic, că așa se face. Pomelnicul este doar pentru acum.”

„Tradiția era așa: se punea pe mormânt o față de masă, de fapt un prosop din acela cusut… Se puneau bucăturile pe prosop, acolo, pe mormânt. Se aprindeau lumânările, se tămâia… și tot așa, se aștepta părintele care era atunci ca să sfințească și bucatele și mormântul. Toți preoții care au fost de când mă știu eu au ținut de acest obicei.”
„La noi nu se lasă nimic pe mormânt. Pomana o dăm la vecini, vecinii ne dau nouă… dar numai după ce trece preotul și le sfințește acolo, pe mormânt.”
„Anul trecut nu s-a ținut că era pandemie. Anul ăsta a zis că nu ne mai dă voie cu pahare… Aveam paharul de țuică, paharul de vin… le dădeam cu totul. Acum am pus la sticluțe. Totul e sigilat. Decât vinul cu care preotul stropește mormântul îl aducem la bidon.”

„Anul trecut nu am putut să facem aci, în cimitir. Nu a fost bine, da’ ce să facem? Nici la biserică n-am putut să ne ducem că nu a fost voie. Am făcut acasă.”
„Obiceiul ăsta la noi e din moși-strămoși. Cred că de când s-a pomenit satul. Numai aici, la Izvor, nu e în altă parte.” „Ba parcă mai este aci, la Bistrița, se duc la un cimitir lângă pădure, tot azi, da’ mai târziu, după noi.”
„Mai este și în alt sat, nu mai știu unde. Da’ acolo este într-o zi de joi, parcă… La alții am auzit că se face luni…”
„Până mai acum câțiva ani era foarte multă lume… și copii. Ce se mai alergau copiii cu ouăle prin cimitir!… Acuma sunt la școală, că a început școala și se duc acolo fizic, nu mai este pe internet. ”
„Se vine înainte și se curăță mormintele, se dă cu var… Sunt și morminte neîngrijite că acuma tineretul… lasă pe bunici, bunicii nu mai pot… oameni pe care să îi plătești să facă asta nu se mai găsesc…”
„Doar femeile împart pomana. Bărbații vin numai să ne ajute. Am pus de toate: și ouă roșii și brânză și salam, carne, cozonac… să aibă și ei de toate.”


„Pe timpuri se stătea mult în cimitir… Oamenii își împărțeau și mâncau și beau acolo, peste mormintele alor lor, nu plecau repede acasă așa cum o fac acum. Se ciocneau ouă, se bea, se spuneau povești despre cei morți că doar era ziua lor specială. Acuma oamenii vin de pe la oraș, au servici, trebuie să plece repede, că e zi lucrătoare…”
Pe măsură ce preotul trece pe la morminte, oamenii încep să facă pomana, să-și împartă bucatele, cum spun ei. Își împart între ei, astfel că fiecare pleacă acasă cu alte punguțe cu bucate date de pomană . Apoi, parcă la o comandă, pleacă spre case purtând în mâini sau pe cap coșurile în care aduseseră pomana.
În urma lor rămân doar mormintele curățate frumos de buruieni și înconjurate de pietre văruite cu alb. Și, din loc în loc, câte o candelă aprinsă.
În tața Troiței din cimitir a rămas un grup de tineri. Sunt cei care au o pasiune pentru ouăle tari în coajă și care se întrec între ei ori de câte ori au prilejul în această perioadă a anului. Îi propun preotului să ciocnească ouă, să vadă care are ouă mai tari.

„Am avut o săptămână de antrenamente” spune, glumind, unul dintre combatanți. Un altul aduce un coșuleț plin cu ouă roșii. Alții scot ouăle roșii de prin buzunare. După ce își aleg ouăle testându-le în felurite moduri doar de ei știute, se încinge un concurs ad-hoc de ciocnit ouă. Unul dintre ei îi cam bate pe toți. „Ai ouă de câță!” spun ceilalți. „Nu, cele de câță nu le-am scos!” Și scoate ouăle de câță care, spun cu toții, sunt cele mai tari în coajă și nu pot fi sparte cu ouă de găină. Sparge, pe rând, ouăle celorlalți.

Îi văd fericiți că pot face acest concurs după interdicțiile de până acum și le spun de concursurile de ciocnit ouă de la Dumitrești și Câmpu Mare, concursuri care se țin de ani buni în cea de-a doua și cea de-a treia zi de Paști, care implică mulți participanți și nasc pasiuni și orgolii printre cunoscătorii în ale alegerii celor mai bune ouă pentru ciocnit. Pentru că aceste concursuri sunt organizate doar pentru localnici, mă gândesc că am putea face un fel de finală între mai multe localități. Le propun acest lucru și cu toții hotărăsc participarea în anul următor la această finală, în frunte cu preotul Constantin Neacșa. Le mai spun că și acolo tot preoții parohiilor respective – Ioan D. Ciucă la Câmpu Mare și Cristi Turmacu la Dumitrești – au fost inițiatorii concursurilor susținute financiar, de ani buni, și de către Consiliul Județean prin instituția județeană de cultură care a purtat de-a lungul timpului diverse denumiri, anul acesta numindu-se Centrul Județean de Cultură și Artă Olt.
Înainte de a pleca l-am întrebat pe preotul Constantin Neacșa cum vede păstrarea acestui obicei în timp: „Obiceiul acesta l-au numit oamenii de aici așa, „Marțea negrilor”. De fapt este „Paștile Blajinilor”, numai că se ține marți și nu luni. Comparativ cu anii 1994-2000 s-a mai pierdut puțin însă noi încercăm să îl păstrăm. Venim de dimineață, de la ora patru – anul acesta de la ora cinci -, în Troiță, facem slujba de pomenire, apoi trecem pe la morminte și le stropim cu vin. Suntem cam singurii din toate satele dimprejur care mai ținem acest obicei. Mai este la Bistrița, un sat care aparține de Piatra Olt. Acolo însă se începe mai târziu, în jurul orei nouă.”









Oamenii își fac datoria – cum spun ei – față de cei morți, cu credința că acolo unde sunt se bucură și ei de această pomenire, de aducerea aminte și de bucatele împărțite pentru ei. „Bogdaproste! Să fie primit!” răsună ca un ecou prin cimitir mult după plecarea acasă a celor care au împărțit pomana. La fel cum rămâne în auz „— Cristos a Înviat! — Adevărat a Înviat!”. „Blajinii” sunt acum mulțumiți și vor rămâne așa până anul următor când își vor aștepta din nou pomana în „Marțea negrilor” la Izvoru.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here