O (deloc distinsă) individă propovăduitoare și atotștiutoare în materie de legislația muncii și a pensiilor, nelipsită de la un anume post de televiziune (unul dintre multele născute sau născocite pentru a suci mințile oamenilor!), spunea, cu toată seriozitatea de care dă dovadă, că în statisticile naționale nu se regăsesc activitățile economice derulate de pensionarii de la țară care, deși au pensiile foarte mici, nu se plâng tocmai datorită faptului că activitățile lor sunt nefiscalizate iar ei câștigă niște bani (în plus!) pentru care nu plătesc nici un fel de impozite! Dacă mai era nevoie de vreo dovadă în plus că acești indivizi, fie ei la putere, fie în opoziție, mai au vreo legătură cu țara, cu oamenii trăitori (cu greu!) în această țară, aceasata a venit prin gura acestei inse. Uită, aceste inse și acești inși, că povarea traiului de subzistență practicat de oamenii de la țară stă pe oasele șubrezite de vârstă, de boli și de de nevoi ale acestor bătrâni care, în accepțiunea lor, nu vor să cotizeze la stat. La care stat? La salariile „nesimțite”, la pensiile „nesimțite” sau la schemele de personal chiar nesimțit de încărcate din unele instituții publice plătite din bani publici care, ca orice este public, dă impresia că este al nimănui și este jefuit ca atare? Eu nu se mai plâng tocmai pentru că au înțeles că plânsul și jelania lor ar fi de prisos, că nu interesează pe nimeni, că nu mai poate naște nici un fel de empatie.
Mai este însă un aspect despre care nimeni nu vorbește. Acela în care copiii acelor bătrâni despre care ne-distinsa vorbea, muncesc pe salarii minime, eventual la mai multe locuri de muncă, sau poate plecați peste mări și țări împinși de nevoi, pentru a trimite, atunci când pot sau ori de câte ori este nevoie, câte o sută de lei (sau 100 de euro) părinților lor, pentru medicamente, pentru lemne, pentru factura la energie electrică, pentru pâine… „Ce părinți, niște oameni, acolo, și ei/Care știu dureros ce e suta de lei, /Niște cruci încă vii, respirând tot mai greu/Sunt părinții aceștia ce oftează mereu…”
Atât de mult ne-am obișnuit cu ideea că părinții trebuie ajutați de copii la bătrânețea pe care ar trebui să și-o trăiască în liniște, fără grija zilei de mâine, încât ni se pare ceva normal. La fel cum tot atât de normal ni se pare și faptul că bătrânii de la țară trebuie să își câștige traiul zilnic muncind în grădinile lor din ce în ce mai mici, după puteri, uneori ducând din surplusul lor sau rupându-și de la gură o mână de zarzavat sau un ou pentru a le vinde la piață, unor „cucoane” sau unor „domni”, tocmai pentru a-și lua o parte dintr-un medicament pe care nu și-l permit, sau o pâine pentru ei și pentru câinii și pisicile lor pe care le iubesc și le hrănesc tocmai pentru că nu mai au cu cine schimba o vorbă. La hrănesc pentru că știu că lor li se pot plânge, cu ei pot vorbi despre durere, despre tristețe, despre bătrânețe, despre neajunsuri, despre dezinteresul copiilor, al oamenilor care reprezintă statul, un stat pentru care și ei au muncit atât cât le-a stat în putere. Iar câinele sau pisica, cel puțin dau impresia că ascultă și că înțeleg durerea lor, că îi compătimesc și că ar face orice pentru ei dacă ar putea. Din păcate, din partea indivizilor care reprezintă statul și puterea nu primesc nici măcar această brumă de compătimire, nici măcar o privire.
Valeru Ciurea
