Strigarea peste sat, pe proprie răspundere

0
380

 

„Lăsata secului“ este (încă!) una dintre sărbătorile importante din viața satului românesc. Este, bineînțeles, și un prilej de petrecere, drept pentru care ea se desfășoară „cu prelungiri“, adică „Lăsata secului de carne“ și „Lăsata secului de ouă și brânză“. Ultimele două duminici dinaintea intrării într-unul dintre cele patru mari posturi rânduite de Biserica Ortodoxă sunt, deci, menite a face ca intrarea în Postul Paștelui să ne găsească mai curați și împăcați între noi. Iată de ce, în aceste două duminici, finii merg la nași cu un plocon (mai mult sau mai puțin simbolic) și își cer iertare atât lor cât și părinților dacă au greșit cu ceva în anul care a trecut. Și cum aceste întâlniri sunt și motiv de petrecere, cu toții cântă și se distrează. În aceste două duminici au loc și „Strigările peste sat”, în unele zone la Lăsatul de sec de carne, în altele la Lăsatul de sec de brânză iar în altele la ambele. Fie că se numesc „Focuri” sau „Strigări”, sau „Ălimări”, „Bobotăi”, ele reprezintă același ritual, al focurilor purificatoare lângă care, după caz, se fac strigări satirice la adresa unor oameni care nu fac cinste comunității, se cântă și joacă, într-un cuvânt se petrece.

„— Aolică, măre!/ — Ce ți-e, măre, ce ți-e?

— Mă roagă, mă roagă! / — Cine mi te roagă?”

Au tecut douăzeci și unul de ani de la prima filmare făcută la „Strigarea peste sat”, obicei venit prin veacuri să lumineze viața spirituală a satelor din Oltenia. Se întâmpla la Bobicești, grație arhitectului și omului cu mare dragoste pentru cultură, Severică Mitrache. Alături de el și de Visi Ghencea urcam pe dealurile Bobiceștiului pentru strigările pe care le făceau tinerii satului, într-un spectacol care se întâmpla doar o dată pe an. „Scena” actorilor de ocazie era natura, textele se nășteau pe loc într-un concurs de interpretare fără egal. Era un eveniment care avea să fie difuzat de  Studioul TVR Craiova și preluat, ulterior, de multe publicații. Pe undeva, prin arhiva mea, printre sutele de ore filmate de mine cu tot felul de întâmplări și evenimente din lumea satelor Oltului, există – cu siguranță – și acea filmare. Poate că odată imaginile vor reveni, măcar pentru a se putea face o analiză asupra a ce s-a întâmplat în aceste două decenii scurse de atunci, cum și de ce aceste strigări au suferit transformări atât de drastice încât în anul 2021 să fie foarte mult restrânse sau, prin multe locuri, să dispară aproape în totalitate.

Focurile nu se mai fac astăzi așa cum se făceau altă dată. Cete de flăcăi urcau într-o zonă mai înaltă a satului, pe un deal sau pe o colină și aprindeau focurile. Copiii erau primiți alături de flăcăi sau chiar mai vârstnici doar dacă aduceau câte ceva pentru foc: snopi de coceni, viță-de-vie, lemne sau baloți de paie. Acum este mai „simplu“, focurile se fac exclusiv cu cauciucuri. O fi bine, o fi rău? Autoritățile statului spun că este rău. Că în felul acesta lovim frontal natura, stratul de ozon, distrugem echilibrele mediului ambiant, distrugem însăși sănătatea planetei.

Dacă înainte vreme, din deal sau de pe colină tinerii dădeau drumul la vale unei roți de cărută bine garnisite cu materiale inflamabile, astăzi acest lucru nu se mai poate face. Prevenirea incendiilor își spune cuvântul și în desfășurarea acestor ritualuri și obiceiuri străvechi, iar tradiţiile ajung să își păstreze doar fondul. Așa se face că focurile ritualice s-au mutat de pe deal pe ulițele satelor sau, în unele cazuri (Ipotești), pe o poiană aflată la marginea localității. Acolo se pregătește un Prepeleac, un copac cu crăcane, tăiat din pădure, în care se atârnă foarte multe cauciucuri cărora li se dă foc de sus în jos, pentru a face ca arderea să dureze mai mult și să fie mai spectaculoasă. După ce focul se întețea iar „actorii” își pregăteau glasurile cu câte o gură de vin, începea și spectacolul strigăturilor. Într-un fel de anonimat, la adăpostul întunericului și al distanței, își strigau creațiile spontane sau pregătite dinainte.[1]

În anul 2016, sub titlul „Strigarea peste sat – de pe dealuri, pe ulițele satelor” publicam un articol prin care semnalam o serie de schimbări în modul de desfășurare a acestui obicei la Bobicești (și nu numai!). Tinerii nu mai urcau pe dealuri ci se strângeau la câte o intersecție, mai mult pentru a „socializa” sau/și pentru a bea împreună o bere sau un vin.

Scriam, în 2016, că în mai toate satele comunei Bobicești am găsit multe focuri, mulți oameni, dar puțini care să mai fi avut bucuria acelor strigări satirice cu care satul era obișnuit. Readuc în atenția dumneavoastră un film realizat în anul 2003, în care un grup de tineri, băieți și fete, însoțiți de lăutari (așa cum se făcea în timpul satului tradițional nealterat de modernitate) oferă un adevărat spectacol satiric, folosind o serie de strigături culese și adaptate de scriitorul și folcloristul Nicolae Fulga din zona Schitu și Vâlcele, strigături pe care le-am montat într-un film-document, într-o încercare de reconstituire a acestui obicei. Filmul, realizat de mine împreună cu Visi Ghencea, cu sprijinul Ansamblului folcloric „Plai de dor” al Liceului IPTAPA din Slatina, ansamblu condus la vremea aceea de coregraful Iliuță Brăileanu, poate fi vizionat pe youtube la adresa https://www.youtube.com/watch?v=jTmn4yXreZo. După cum veți vedea în acest film, distracția venea, mai ales, de la strigările care se făceau. Erau strigări satirice, având ca personaje fetele sau băieții din sat care nu se prea înghesuiau la muncă, adică erau leneși, femeile care erau prietene cu băutura, fetele care umblau după băieți sau băieții care umblau cu prea multe fete, băieții tomnatici sau fetele bătrâne, văduvele și văduvii pe care „actorii” îi împerecheau în fel și chip pentru a stârni râsul „publicului”. Toate acestea se întâmplau în jurul unor focuri, zis rituale, pentru că focul are acest rol purificator.

Focuri cu strigări am filmat și la Oporelu, în 2017, undeva pe dealurile de deasupra Beriei de Sus (Beria Mare cum îi spun localnicii), ghidat de Nicolaie Tony Dincă, fost șef de post la Oporelu într-o anumită perioadă. Filmul strigărilor din acel an poate fi vizionat pe youtube la adresa: https://www.youtube.com/watch?v=NpE5eJzBh9g.

În anii 2013-2015 am străbătut toate satele comunelor din nordul județului: Verguleasa, Vulturești, Dobroteasa, Vitomirești, Sâmburești, Leleasca, Topana, coborând pe la Făgețelu, Alunișu, Spineni, Poboru, Scornicești. Nicăieri nu am întâlnit focuri. La Vitomirești cineva îmi spunea că nu au fost nicidată. Obiceiul se mai păstrează însă pe Valea Dârjovului și Valea Iminogului (Priseaca, Valea Mare, Recea, Turia, Bălteni, Schitu) precum și la Coteana sau Brebeni, cu focuri pe la porți sau la câte o intersecție, fără strigări însă în cele mai multe locuri. Pe timpuri strigarea se făcea de departe iar cei care strigau erau protejați de un oarecare anonimat chiar dacă, de cele mai multe ori, oamenii satului îi cunoșteau pe „oratori”. Astăzi, în stradă, oamenilor le este teamă să mai strige. Am întrebat de ce și mi s-a răspuns: „Dacă mă dă în judecată?“ „Au fost cazuri?” „Da, chiar la noi…” (Dintr-un dialog purtat cu un bărbat mai în vârstă la Bobicești).

„Hai la Bobotaie, c-o mână de paie!”

În anul 2018 am coborât în sudul județului Olt, acolo unde obiceiurile și tradițiile locale s-au păstrat, în cea mai mare parte, mult mai bine. M-am oprit la Vădăstrița, localitate în care am realizat cu sprijinul prietenilor mei Melania și Ștefan Velica, oameni dăruiți culturii tradiționale, multe cercetări și acțiuni menite a păstra și promova obiceiuri locale („Iordănitul”, „Încuratul cailor la SânToader”, „Sânzienele”), meșteșuguri specifice zonei (facerea țesturilor din pământ, cojocărit, fierărie, cusături populare, prelucrarea lemnului), bucătărie tradițională, cercetarea culturii orale (orații, descântece, blesteme etc).

La Vădăstrița – ca și la Vădastra de altfel -, au poposit de-a lungul anilor echipe de televiziune de la posturi naționale de prestigiu (TVR, Digi 24, Antena 1, Pro TV) dar și echipe de artiști fotografi de la fotocluburi de renume din România (Craiova, Râmnicu Vâlcea, Târgoviște, București, Bistrița Năsăud) în cadrul unor tabere de fotografie organizate de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Olt în colaborare cu Clubul Fotografic Alutus Slatina și cu autoritățile locale din Ianca, Giuvărăști, Izbiceni, Vădastra, Vădăstrița, Cezieni, pentru a promova aceste acțiuni, tradiții, obiceiuri și meșteșuguri specifice zonei.

Revenind la „Strigarea peste sat” de la Vădăstrița anului 2018, trebuie să menționăm că aceasta poartă aici numele de „Bobotăi”. Aici, satul este încă viu iar oamenii sunt deshiși tradițiilor și obiceiurilor, făcând tot posibilul ca acestea să-și croiască drum mai departe prin copiii care le învață și se bucură să le exprime. De multe ori am văzut copiii și tinerii pe lângă adulți sau bătrâni învățând (sau „furând“) strigările și ritualul acestor focuri. Aș spune că s-a predat ștafeta obiceiurilor, dar nu este numai atât. Dintotdeauna, acest mod de a asigura continuitatea a fost așa la Vădăstrița ca dealtfel în majoritatea localităților. Oameni care au învățat de la bunicii și străbunicii lor că viața nu poate fi împlinită fără existența acestor obiceiuri, a acestor ritualuri din lumea satului în care își cresc nepoții și strănepoții, educându-i (și) în spiritul respectării și continuării acestora. La Vădăstrița nimic nu este lăsat la voia întâmplării în seara de duminică a Lăsatului sec de brânză, înainte de intrarea în Postul Paștelui. Jocurile copilăriei sunt atent supravegheate de către părinți și bunici, fiecare sătean aduce câte ceva de ars: coceni, viță-de-vie, paie. Chiar una dintre „chemările“ la Bobotăi sună așa: „Hai la Bobotaie/C-o mână de paie/Cine n-o veni/Ochii i-or sări“. Parcă te simți obligat să te duci la Bobotaie când auzi o așa chemare! Dar nu cu mâna goală! Și chiar dacă în acel an a plouat ușor, lumea a venit șă-și aducă aminte și să se distreze. Nu au lipsit lăutarii, Vădăstrița a avut o bogată vatră de fluierași. Mai sunt câțiva și sunt nelipsiți de la acest gen de petrecere din viața satului. Coșurile cu gogoși calde fac parte din ritual la fel ca și vinul, fie la sticlă, borcan sau găleată. Bobotăile de la Vădăstrița reprezintă o experiență care trebuie încercată de toată lumea. Toată admirația mea față de implicare sătenilor și autorităților locale. Mulțumiri speciale lui Ștefan și Melaniei Velica care sunt întotdeauna sufletul organizării sau supravegherii evenimentelor din viața satului, pe care le cunosc și le respectă întocmai.

 

Filmul cu Bobotăile de la Vădăstrița realizat în anul 2018 poate fi vizionat pe youtube la adresa: https://www.youtube.com/watch?v=uI1Elddnx40.

Chiar dacă focurile de „Lăsata secului“ sunt o sărbătoare a satului moştenită nu se știe de când, tinerii de astăzi, în cele mai multe cazuri, nu știu decât că focurile au legătură cu Lăsatul de sec. Înainte, se spunea că se fac pentru a arde și distruge răul anului trecut, o curățire pentru primăvara care începea. Erau arse resturile vegetale, cocenii „roși” de vite, resturile de viță-de-vie tăiate din vii, crengile rezultate din toaletarea pomilor fructiferi. Astăzi, toate acestea, plus multe alte resturi menajere sau din material plastic, crează o imagine monstruoasă și apocaliptică pe malurile apelor curgătoare, a lacurilor, pe dealuri, pe văi, la intrarea sau ieșirea din multe localități, pe ulițele satelor sau chiar în unele curți de „gospodari”…

Multe ar fi motivele pentru care aceste manifestări tradiţionale se modifică sau dispar. Evoluția societății moderne este principalul adversar al acestor obiceiuri și tradiții alături de legislație, de regulile impuse de prevenirea răspândirii unor boli sau mai știu eu ce alte impedimente apărute peste ani (adică peste un fel de noapte a tradițiilor și obiceiurilor noastre străvechi).

Într-un articol publicat de Agrointeligența pe agrointel.ro citeam că Franţa a decis că mirosul de bălegar și cântatul cocoșului fac parte din patrimoniul senzorial al satului și că nici un francez nu are dreptul să se plângă de cântatul cocoşului sau al greierului şi nici de mirosul de bălegar și asta pentru că Parlamentul din Franța a adoptat definitiv legea potrivit căreia cântatul cocoșului și mirosul de bălegar, fac parte din patrimoniul senzorial al țării. Da, se poate atunci când diriguitorii unei țări se gândesc (și) la obiceiurile și tradițiile care au ținut treaz spiritul unui popor, care au făcut din niște reguli nescrise, adevărate legi ale satului după care, secole de-a rândul oamenii s-au ghidat și pe care le-au respectat cu sfințenie.

„Înarmat” cu o Declarație pe proprie răspundere am pornit în seara zilei de duminică 14 martie 2021 în căutarea focurilor. Din cauza pandemiei de coronavirus și a restricțiilor impuse de autorități inclusiv în ceea ce privește libera circulație (restricționată între orele 22,00 – 05,00), în ziua Lăsatului de sec în care au (aveau?) loc strigările, pe ulițele (străzile, mai nou!) câtorva sate din partea de mijloc a județului Olt (Oporelu, Beria de Sus și de Jos, Teslui, Cherlești de Sus și de Jos, Curtișoara, Raiț, Pietriș, Dobrotinet) nu am întâlnit nici un foc cu excepția unuia făcut în curtea unei familii din satul Corbu aparținător comunei Teslui. Nici urmă de strigări! Nici un ecou! Să fie acesta încă un pas spre dispariția acestui obicei? Focurile rituale private, care să se facă exclusiv în curți spre a fi la adăpost de restricții știindu-se bine în lumea satului zicala „paza bună trece primejdia rea”? Oricum, și acesta este un pas periculos pentru buzunare pentru că începând cu luna februarie a acestui an, 2021, este interzisă (sub sancțiunea unor amenzi usturătoare!) arderea în gospodăriile proprii a resturilor vegetale. Nu mai spun de arderea cauciucurilor care au devenit în ultimii ani elementul inflamabil folosit aproape în exclusivitate la aceste focuri!

În 14 martie 2021, obiceiul focurilor de Lăsatul de sec a mai fost întâlnit la Vădastra (informații primite de la Ionel și Ștefan Cococi), la Vădăstrița (informații primite de la Melania și Ștefan Velica), la Izbiceni (informații primite de la Silvius Gabriel Mihalcea), la Ianca (informații primite de la Marian Șerban) și, probabil și în alte locuri din județul Olt. Una peste alta, important este că obiceiul nu a dispărut încă definitiv, că pe ulițele satelor din Olt în duminicile de Lăsata secului se aprind focurile. Dacă vom reuși să tezaurizăm strigările care se făceau, cu siguranță este unul dintre obiceiurile care se poate revitaliza oricând pentru că beneficiază de spectaculozitate, de umor și de bună dispoziție și poate deveni un punct de atracție pe o viitoare (posibilă!) hartă a tradițiilor și obiceiurilor din județul Olt intrate într-un circuit cultural-turistic.

[1] Texte ale strigărilor puteți găsi în cartea „Ce-am avut și ce-am pierdut. Strategiile culturale versus identitățile culturale locale” de Valeru Ciurea, apărută la Editura Hoffman în anul 2020.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here