Tezaurul Uman Viu Gheorghe Tănase, meșterul lemnului de la Corbu, va rămâne viu doar în amintirea noastră, a celor care l-am cunoscut și apreciat. Gheorghe Tănase a trecut în lumea drepților în noaptea primei zile de Crăciun a anului 2020. Ce și cât a însemnat el pentru arta populară a județului Olt și a României sunt lucruri care au fost recunoscute de către Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial de pe lângă Ministerul Culturii, cel care în anul 2018 i-a acordat titlul de Tezaur Uman Viu UNESCO. Din păcate, Gheorghe Tănase s-a stins trist, uitat și abandonat de toate autoritățile care ar fi trebuit să îl sprijine, măcar moral, în suferința prin care a trecut în ultima perioadă a vieții sale.
Dumnezeu să îl odihnească în pace acolo, sus, alături de ceilalți reprezentanți de seamă ai culturii tradiționale a Oltului! De iertat, să ne ierte pe noi, cei care nu am putut să îl ajutăm în suferință.
Am rămas impresionat de mulțimea articolelor apărute la moartea lui Gheorghe Tănase în presa națională dar și în presa locală (mai puțin!). Le mulțumesc pentru acest gest, tuturor. Aș îndrăzni însă să le sugerez să scrie despre acești oameni minunați atunci când sunt vii, pentru că ei, asemenea actorilor, au nevoie de aplauze, de gesturi prin care să simtă că sunt apreciați, că sacrificiul lor nu este inutil.
Acest articol este despre Oameni cu O mare, despre viață, despre pasiune, despre prietenie. Despre frumos și bogăție spirituală. Despre puterea de a învinge greutăți și adversități. Despre bucurii mărunte și tristeți profunde. Și despre cunoaștere.
În urmă cu câțiva ani am scris o carte care s-a dorit a fi o primă încercare de a așeza meșteșugul prelucrării artistice a lemnului din județul Olt la locul care i se cuvine și a-l face cunoscut. Spuneam acolo că dacă altcineva va dori să aprofundeze această temă, să construiască un edificiu complicat de cuvinte, nuanțe și interpretări artistice, o poate face oricând. Eu mi-am împlinit o datorie de onoare față de un om alături de care am trăit experiențe și întâmplări deosebite.
Gheorghe Tănase – căci despre el este vorba aici – a fost un creator popular din localitatea Corbu, județul Olt, specializat în crestături populare. El a creat obiecte născute dintr-un patrimoniu rural pe cale de dispariție. Cu ce a fost mai deosebit el în raport cu alții? Gheorghe Tănase a reușit să se strecoare în fibra lemnului, în simbolistica folosită. Lucrările lui nu sunt perfecte, nu sunt lăcuite, nu sunt cerate, nu sunt vopsite sau impregnate cu te miri ce esențe frumos mirositoare sau perfect protejatoare. Lucrările lui nu sunt, probabil – în comparație cu ale altora -, opere de artă. Au în schimb ceva ce uneori lipsește celorlalte: viață. O viață proprie, izvorâtă din gândurile și mâinile creatorului lor.
Gheorghe Tănase nu era adeptul vorbelor meșteșugite și, cu atât mai mult al destăinuirilor. Îl făceam destul de greu să vorbească despre el, despre meșteșugul lui și despre ornamentica folosită pentru a da a doua viață lemnului pe care îl lucra. Meșterul practica prelucrarea artistică a lemnului de prin anul 1968. A învățat dragostea pentru lemn și o parte din secretele meșteșugului în familie, respectând în mare măsură formele, decorul și modul tradițional de realizare a obiectelor. Cel mai mult a învățat de la creatorii populari cu care a mers prin țară pe la diferite târguri, festivaluri și concursuri. Cel mai important mentor al său a rămas creatorul popular Nicolae Purcărea, din Brașov, trecut și el în lumea umbrelor, cu câteva zile înainte de a primi titlul de Tezaur Uman Viu, Ministerului Culturii de atunci trebuindu-i mai bine de un an să tipărească niște diplome și să organizeze o festivitate de înmânare a acestora.
Gheorghe Tănase lucra permanent și povestea că a ales să practice acest meștesug pentru că fiecare în obiect pe care îl face pune pasiune și dragoste. Mai mult, a transmis cu plăcere secretele prelucrării lemnului într-un cadru organizat, fiind profesor al clasei externe a Școlii Populare de Arte și Meserii Slatina timp de treizeci de ani.
Gheorghe Tănase a fost unul dintre reperele artelor tradiționale din județul Olt, declarat în anul 2019 Tezaur Uman Viu de către Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Imaterial de pe lângă Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.
Atelierul meșterului popular Gheorghe Tănase se afla pe strada Principală, la numărul 374 în Corbu, județul Olt. Odată ajuns în atelierul meșterului te aflai într-un adevărat univers al lemnului sculptat. Meșterul lucra în lemn de tei, de cireș, de nuc, stejar sau paltin.
Gheorghe Tănase învățase să vorbească cu lemnul. Fiecare soi de lemn are textura lui, are pretențiile lui pe care meșterul le cunoaștea și le respecta. În fiecare zi meșterul intra în atelier și lucra, încrustând în lemn obiectele învățate sau modele imaginate de el însuși, cu respectarea simbolisticii.
Combinaţiile semnelor și simbolurilor folosite le-a păstrat cu sfințenie: rozeta, linia frântă, crucea, colții de lup, reprezentările avimorfe, zoomorfe și antropomorfe, toate se regăsesc pe lingurile făcute de el, pe mobilier, pe blidare, mese, scaune, pe obiectele religioase (pristolnice, cruci, troiţe în miniatură etc).
Gheorghe Tănase a fost membru al Academiei Artelor Tradiționale din Romania, din anul 1994.
La 1 martie 2019, în Aula Ministerului Culturii și Identității Naționale a avut loc Gala decernării titlurilor Tezaur Uman Viu aferente sesiunii din anul 2018 a Comisiei Naționale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial. La această gală a primit titlul de Tezaur Uman Viu și meșterul Gheorghe Tănase, care se alătura astfel celor încă 54 de purtători ai acestui titlu la acea dată .
Doamna academician Sabina Ispas, președintele Comisiei Naționale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial a spus în cadrul acestei gale: „Aceşti păstrători de tradiţie
sunt cei care trăiesc în realitatea spaţiului şi culturii româneşti, acea cultură care are sute de ani de evoluţie, care este un proces din momentul formării limbii şi culturii până astăzi. Prin contactele culturale ne oferă o sumedenie întreagă de informaţii pe care, dacă n-am avea aceste tezaure umane vii, probabil că n-am putea să păstrăm reperele identitare. Este foarte important să remarcăm că aceste tezaure umane vii sunt cele care păstrează sistemul cultural al acestui spaţiu. Tezaurele umane vii sunt nişte repere culturale care transmit informaţie, o păstrează şi au o foarte mare funcţie educativă şi formativă.”
Gheorghe Tănase a participat la o mulțime de târguri, festivaluri și concursuri: Zilele Creației Populare Contemporane – Bucuresti (1986), Târgul Creatorilor Populari Contemporani – în cadrul festivalului-concurs „Oltenii & Restu’ lumii” (1994-2013); Târgul meșterilor populari – în cadrul manifestării Zilele Craiovei/36 ediții (1977-2013); Târgul Meșterilor Populari – Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, București (1997-1998); Târgul Meșterilor Populari – Tulcea (2003); Târgul Meșterilor Populari – Curtea de Argeș
(2005); Târgul Creatorilor Populari din România – Muzeul Astra, Sibiu (1991-2004 și 2012). În anul 2005 a obținut la Craiova titlul de laureat și Marele Premiu pentru perpetuarea tradiției, pentru calitatea și valoarea creației sale la Târgul Meșterilor Populari iar în 2006 a primit Diploma de excelență de la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” București pentru păstrarea și promovarea artelor tradiționale din județul Olt în țară și în afara acesteia. A avut expoziții personale la Monte Albano, Italia (septembrie 1998); Paris, UNESCO (iunie 2006); Bruxelles, Piața Saint-Catherine (martie 2007); Bruxelles-Comitetul Regiunilor (aprilie 2007).
L-am cunoscut pe Gheorghe Tănase prin anii 1980. „Îl descoperiseră cei de la Cultură“ cum spunea el. Ulterior Gheorghe Tănase devine profesor la clasa externă de crestături a Școlii Populare de Artă Slatina. Astfel, Gheorghe Tănase își vedea visul împlinit: acela de a lucra acasă, de a nu fi nevoit să facă naveta prin nu știu ce localitate, cu autobuzele (RATele, cum li se spunea) sau cu trenul. Clasa de sculptură în lemn a lui se alătura altor patru clase importante de artă populară tradițională înființate în centre cu istorie culturală tradițională deosebită: clasa de cojocărit de la Vădastra, condusă de Nicolae Liceanu, clasa de țesut-cusut de la Poboru, condusă de Constantin Nițu, clasa de ceramică tradițională de Valea Oltețului de la Româna condusă de Mihai Trușcă și clasa de cusături tradiționale de la Cezieni condusă de Antonina Ghican. De remarcat că toate acestea erau clase externe ale Școlii Populare de Artă și erau frecventate atât de copii cât și, în majoritate, tineri, adolescenți, chiar și oameni maturi. Taxele pentru aceste cursuri erau, în general, suportate de către Cooperativele Agricole de Producție, cunoscutele CAP-uri, prin diverse
aranjamente, pentru că majoritatea cursanților erau oameni săraci dar dornici să învețe câte o meserie. Numai la Cornățelu, la clasa de cusături și țesături a lui Constantin Nițu nu s-au luat taxe. Oamenii erau atât de săraci încât până și reprezentanții comuniștilor de la putere s-au ferit a pune taxe, motivând că este mai important ca tinerii și copiii de acolo să învețe meșteșugul tradițional al țesutului pentru a se întreține.
Se spune că atunci când moare ultimul lăutar din sat, odată cu el mor și dansurile populare din acel sat. Așa se întâmplă și în cazul meșterilor. În covârșitoarea majoritate a cazurilor, odată cu ei dispar și meșteșugurile. Pentru că meșterii au îmbătrânit, iar după ei – cu mici excepții -, nu urmează nimeni. Va fi un gol imposibil de umplut.
Pentru județul Olt, Gheorghe Tănase și meșteșugul lui sunt un caz fericit. El a lăsat urmași care vor duce meșteșugul învățat sau „furat” de la meșter. Alexandru (Sandu) Stan (de la Corbu) și Silviu Manda (de la Pitești) sunt cei mai de seamă dintre meșterii formați de Gheorghe Tănase. Știu că ei practică meșteșugul cu dăruire, cu dragoste, și o vor face cu siguranță atâta vreme cât se vor putea întreține, fie și parțial, din meșteșugul lor sau câtă vreme instituțiile de cultură le vor ține treaz interesul, ele însele interesându-se de ei, de meșteșugul lor și de obiectele pe care le realizează.
Născut în comuna Sârbii Măgura, din județul Olt pe 9 septembrie 1947, Gheorghe Tănase a avut o copilărie grea. „Plecam cu vitele la câmp, ne rânduiam, n-aveam timp să învăţăm acasă şi nici condiţii pentru că nu aveam curent electric… Aşa am copilărit, fără televizor, fără aparat de radio. tata făcea tâmplărie, dulgherie, rotărie. Era priceput. Când s-a făcut colectivizarea i-au luat tatei toate uneltele pe care le avea şi el de lucru acolo, nu cine ştie ce, n-avea tehnică avansată. Se lucra primitiv, manual, cu strungul, pe daltă de lemn… I le-au luat ca să le ducă la CAP, să facă atelier… şi le-au aruncat în curtea CAP-ului şi le-au lăsat acolo, n-au fost folosite niciodată.”
După armată și-a făcut un mic atelier acasă… „Aşa am crescut eu lângă tatăl meu şi mi-a plăcut libertatea lui… Am lucrat o perioadă bună până când am fost descoperit de către oamenii din cultură şi preluat la Şcoala Populară de Artă din Slatina unde am lucrat o perioadă de 30 de ani, până am ieşit la pensie.”
Gheorghe Tănase spunea că de la tatăl său a învăţat dragostea pentru tâmplărie. Sculptura a descoperit-o singur și atunci și-a dat seama că trebuie să se pregătească. „Meseria se mai şi fură. Odată contactat de şcoală, scos la câte o expoziţie, la câte un târg, am început să întâlnesc meşteri din ţară şi am tras cu ochii… și cu urechea… Am căutat materiale,
cărţi de cercetare, am căutat prin case vechi, pe unde găseam, să iau modele, dar… ca să fiu sincer, eu sunt un fel de autodidact, n-am învăţat meşteşugul special de la cineva… doar din ce am „furat“, ce am cules, ce am studiat, ce am cercetat… Aşa am ajuns să mă perfecționez.”
Primul muzeograf al Oltului specializat în etnografie, doamna Rada Ilie, îmi mărturisea: „Pe atunci ţineam în permanenţă legătura cu Muzeul Satului şi cu colegii de acolo şi am sunat-o
pe Doina, fostă Dascălu, acum Ișfanoni, şi am chemat-o la Olt, şi împreună ne-am dus la Tănase şi l-am tocat mărunt: Ce ştii să faci? Ce ai făcut? Cum? Atunci ne-am dat seama că Tănase este un creator popular de valoare, fiindcă el nu s-a abătut niciodată de la tradiţie şi pe lângă ce am descoperit noi în sat, a început să caute şi el. L-a interesat acest meşteşug de când l-am cunoscut şi până în prezent. Nu s-a abătut de la formele tradiţionale, de la decor. El a păstrat motivele vechi, tradiţionale: valul, spirala, meandrul, ornamente geometrice pe care le întâlnim frecvent în ornamentica populară românească şi care sunt specifice zonei noastre de câmpie. A făcut diferite forme de obiecte: troiţe, pristolnice, icoane, obiecte de cult, icoane de vatră, dulapuri pentru bucătărie foarte frumos ornamentate, cu rol practic şi decorativ, deci îţi decorează şi interiorul și îl foloseşti şi pentru ce îţi trebuie. El are în casă şi o mobilă sculptată de el. Are şi stâlpii interiori ai casei sculptați, şi stâlpii porții. A lucrat și pentru biserici: scaune împărătești, strane, uşi.”
Ceva mai târziu, după întîlnirea cu un alt împătimit al etnografiei oltenești, Constantin Nițu de la Cornățelu, Tănase a început să lucreze lăzi de zestre având în vedere că la obiceiurile de nuntă lada de zestre ocupa un rol foarte important.
Meşterul popular Nicolae Purcărea, din Scheii Braşovului i-a fost lui Gheorghe Tănase cel mai important mentor: „Georgică, tu lucrezi frumos, dar caută să nu copiezi pe nimeni, fă-ţi tu stilul tău de lucru, propria tehnică. Cum ai copiat, eşti pierdut. El s-a uitat în mine,
a văzut că am mână bună, am imaginaţie, am tot ce trebuie. Majoritatea meșterilor s-au pierdut exact cum a spus nea Nicolae Purcărea, s-au apucat de comerţ, îi interesează numai banii. Eu mi-am văzut de treaba mea. Am făcut şi bani, am şi vândut, dar am vândut artă autentică, nu mi-a plăcut să fac kitsch-uri şi n-am avut de pierdut.”
Gheorghe Tănase va rămâne un nume important în arta populară din judeţul Olt, un creator de valoare, un creator care a păstrat nu numai tradiţia zonei de câmpie, de unde a venit, ci și formele şi ornamentica. „Eu casa o am în Corbu, dar grădina o am în judeţul Argeş, le desparte râul Vedea. Am avut de unde să culeg. În comuna Urluieni, care e aproape de mine, în Argeş, se făcea un târg anual numai de meşteşuguri. Erau şi meşteşugari din tot judeţul Argeş, se făcea chiar în perioada de Sfântă Maria. Veneau meşteri de peste tot… nu mai vorbim că aici, în comuna Sârbii Măgura, coborau de sus de la munte, de la Rucăr chiar, meşteri cu lăzi de zestre, cu scaune, cu de toate, şi le vindeau. A fost o circulaţie destul de bună aici. Argeşul era mai mult cu prelucrarea lemnului. Eu am poziţia asta geografică, eu sunt la zona de interferenţă.”
Flacăra unui meşteşug se întreține cu pasiune şi cu răbdare. Amândouă fac un tot unitar și sunt întregite de uneltele meșterului. „Sunt ornamente specifice pentru care folosesc o unealtă şi unele la care folosesc altă unealtă, şi alta, şi așa mai departe… Fiecare cu rostul ei, pe care le ştim numai noi, meşterii, când le folosim unde trebuie.”
Timpul petrecut în atelier de Gheorghe Tănase ne vorbește și el despre pasiune și răbdare. „În atelier stau cam zece ore pe zi. Pe timp de iarnă, cam șapte-opt ore pe zi. Asta este! Jumătate din viaţă, dacă o calculăm, mi-am petrecut-o în atelier. Odată îndrăgostit de meşteşug, nu te mai poţi lăsa. De câte ori încerci să încetezi, nu poţi… Când mă scol dimineaţa şi vin aici în atelier, pentru mine e ca și cum preotul intră în altar. Aici am uitat de toate necazurile. Sunt alt om când am intrat în atelier. Pentru mine atelierul este altarul.”
Printre obiectele pe care meșterul le făcea în atelierul său se afla o serie de obiecte de cult. Cele mai multe erau machete de troițe, multe modele întâlnite prin satele Oltului sau Argeșului. Troițele realizate de Gheorghe Tănase au fost subiectul unui capitol din cartea
„Troițele și crucile de hotar din județul Olt” „Modelele mele de troițe sunt de pe unde am găsit, din ce mi-am mai adus aminte, pentru că multe au dispărut. De unele îmi aduc aminte din copilărie. Mai sunt şi la ora actuală, se mai păstrează. Dar multe le am din memorie, am modele descoperite chiar în comuna mea, din care trebuie să încerc să fac un măcar câte un model, să le păstrez astfel, pentru că acestea sunt nişte machete, nişte simboluri. Am un model de la Cornățelu – Poboru, de la prietenul meu, Niţu Constantin. Am modele de la Muzeul de la Goleşti, care există în colecţia Muzeului de la Goleşti şi le-am preluat de acolo, mai am un model asemănător care este de la Muzeul din Târgu Jiu, care e ceva apropiat, probabil influenţa oltenească a fost cam aceeaşi. Toate machetele de aici de la mine reprezintă modele de troiţe din lemn, troiţe vechi, care erau amplasate pe la intersecţii, la intrare în cimitir, unele au fost şi troiţe de hotar. Eu am zis să păstrez modelele tradiţionale prin aceste machete. Dacă cineva doreşte să confecţioneze, au modelele deja făcute gata. Una e să fie în poză alta e să fie reală macheta. Troița Sfânta Treime este cea mai frecventă aproape în toate zonele de şes, toate zonele Olteniei. Acesta este cel mai circulat model de troiţă. Am o troiţă pe care am făcut-o după revoluţie, imediat, pentru eroii căzuţi la revoluţie. Chiar în Slatina se găseşte troiţa, din lemn, bineînţeles. ”
Alte obiecte de cult folosite atât în gospodăria tradițională dar și de către preoți, ocupau un loc important în colecția de obiecte din lemn a meșterului. „Pristolnicele au un fel de
ştampilă ce se pune pe pâinea din care se fac colacii care se împart pentru morți. Este o tradiţie de mulţi ani. Modelele nu sunt inventate de mine, modelele sunt culese prin cercetare, pe unde am găsit. Singura diferenţă care este între modelele tradiţionale şi ce am realizat eu este că un pic am intervenit în ornamente, adică am mai aplicat un ornament în plus faţă de cele tradiţionale, ca să fie mai frumos. Obiectul nu e suficient să fie util, trebuie să fie şi frumos, să îmbine utilul cu plăcutul. În general folosesc lemn de cireș pentru astea. Pristolnicul pentru prescuri are niște simboluri pe care eu nu sunt capabil să le prezint pentru că nu am făcut nici măcar o oră de teologie, dar după cum m-am documentat şi eu, aici sunt 9 puncte care reprezintă 9 mucenici. 
Aici este Maica Domnului cu ciocanul şi suliţa. Sunt nişte simboluri care nu sunt inventate şi create de mine. E ceva care nu se poate modifica, tradiţia religiei ortodoxe, deci nu sunt inventate de mine. Trebuia să fac cercetare. Sunt unicul din ţară care mai execut asemenea pristolnice pentru prescuri. Nici un meşter nu mai face aşa ceva.”
Gheorghe Tănase era printre puținii care mai lucrau icoane de vatră. Aceste icoane erau confecționate de obicei din lemn de esență tare, stejar sau fag, pentru că trebuiau să reziste la căldură, la umiditate și la fum. Se puneau pe peretele de la răsărit în camera de la foc, adică în camera în care era hornul, pentru a apăra casa de duhurile rele ce ar fi putut pătrunde în casă prin horn. Astăzi se fac și din lemn de cireş, de nuc sau de tei. „Icoana de vatră e cea mai veche tehnică. Nu se ştie cu precizie… Pe icoanele de vatră sunt reprezentață Sfântul Nicolae, Sfânta Parascheva, Maica Domnului cu Pruncul, Isus Cristos, Sfântul Gheorghe… Eu nu mai am în vânzare aşa ceva. Cam ăştia sunt sfinţii cei mai importanţi reprezentaţi în icoanele de vatră. Pe icoanele pictate sunt mai mulţi sfinţi dar pe icoanele de vatră erau foarte puţini sfinţi. În toate cercetările mele, pe unde am umblat, n-am găsit alte modele, în nici un muzeu.”
Obiectul pe care meșterul dorea să îl facă îi dicta, uneori, și ce anume lemn să folosească. „Folosesc lemn de tei, de cireş, de nuc, de paltin… Depinde şi de obiectul pe care îl lucrezi. Pentru început, trebuie să lucrezi cu un lemn mai moale. Copiii încep cu crestături mărunte. În situaţia asta le trebuie un lemn puţin mai moale, dar des la fibră, cel mai indicat este lemnul de tei, pentru ei, pentru copii. Lemnul de nuc este mult mai dur, mult mai tare, paltinul la fel, pentru ei e mai greu… Ei trebuie să-şi formeze şi mâna şi ochiul, un pic… Le trebuie un material mai moale şi de regulă eu le-am pregătit elevilor lemn de tei, dar eu lucrez cu orice, la mine nu este ceva anume, special. Mai uşor se lucrează lemnul tare pentru mine, decât cel moale. Mai mult munceşti la cel care are o esenţă moale pentru că trebuie mai atenţie la tăiat pe câtă vreme, dacă este tare, intră dalta fără milă. La lemn de tei nu mai poţi să foloseşti ciocanul, foloseşti numai mâna. La esenţă tare folosești ciocanul.”
Gospodăria țărănească, pe lângă ceaunul de mămăligă și țestul pentru pâine folosea
exclusiv obiecte din lemn: găvanul pentru mâncare, putineiul, furca de tors cânepa, inul și lâna, războaiele de țesut, lingurile făcute din lemn. Meșterii anonimi au făcut ca aceste obiecte să depășească granița uzualului transformându-le în artă populară, înflorându-le cu diferite desene sau încrustături, cultivând astfel gustul pentru frumos. „În toate zonele ţării au existat sărărițe. Nu este ceva numai românesc. Eu am umblat şi am văzut că peste tot a existat aşa ceva, cel puţin pentru sare. Se păstrează foarte bine sarea. Lingurile din lemn nu sunt o noutate, nu sunt numai în ţara noastră românească. Ele au fost mai peste tot. La noi, după câte am cercetat şi eu, lingurile ornamentate sunt lingurile de nuntă. Cu sute de ani în urmă, cine îşi permitea să facă o nuntă frumoasă îşi comanda din timp aceste linguri frumoase cu care nuntaşii mâncau mâncarea. Acum nu se mai servesc asemenea mâncăruri la nunţi. După care, când se termina masa, toţi nuntaşii îşi luau lingura acasă. Deci este o tradiţie. Aceasta este o cercetare făcută, la care m-au ajutat specialişti din Muzeul Satului şi mi-au întărit cercetarea mea şi mi-au spus că aşa este. Da, lingurile ornamentate au fost lingurile de nuntă. Se făceau numai cu ocazia unor sărbători speciale, cum ar fi o nuntă. Mai am aceste căuce, cum se numesc ele, de fapt e o cănuţă din lemn. Ele sunt foarte mici. Înainte de apariţia porţelanului şi a sticlăriei, lemnul era de bază şi ceramica. Erau un fel de vase din care se bea apă, vin sau lapte. Toate astea le fac eu, le mai găsiți prin colecția mea deși eu nu prea păstrez, fac și vând. În felul acesta am mereu de lucru.”
Casa tradițională era sărăcăcioasă. Poate şi din acest motiv ţăranul român a simţit nevoia ca obiectele care constituiau mobilierul casei să fie mai bogat ornamentate. Piesele de mobilier erau de volum mic, piese pe care meșterii populari le-au împodobit, în timp, cu motive și simboluri, dându-le astfel valențe artistice: blidare, dulăpioare, policioare, un pat, o masă, o ladă de zestre şi cam atât. „În dulăpior se păstrau fie diverse obiecte, fie
ştergare. Este lucrat din lemn de tei cu ornament tot tradiţional, din care nu lipseşte motivul solar, care e unic aproape în toate ţările balcanice, coloane din care şi Brâncuşi s-a inspirat când a făcut Coloana Infinitului. S-a inspirat din arta tradiţională românească. Aceste motive solare reprezintă, de fapt, o rotire a celor patru anotimpuri. Totul este simbolic. Nu este lucrat nimic la voia întâmplării. Totul este calculat de ţăranul român. Motivul râului e combinat cu dintele de lup. Ăsta e motivul râului. Ăsta e drumul încrucişat, asta simbolizează acest motiv. Aici avem motive care simbolizează stâlpii de casă, arhitectura populară românească. Motivele astea le fac eu și pe casetele care reprezintă de fapt miniaturi ale lăzilor de zestre. Înainte nu exista fată de măritat care să nu aibă o ladă de zestre. Am făcut și eu lăzi, multe și diferite. Acum nu mai fac decât în miniatură.”
Tot pentru a păstra obiecte care astăzi nu mai au utilitate dar care reprezintă elemente ale culturii noastre tradiționale, mărturii ale îndeletnicirilor țăranului român, Gheorghe Tănase lucra miniaturi ale căruțelor care erau trase de boi, roți de căruță în mărime naturală sau în miniatură și jugurile boilor care trăgeau acele căruțe. Acestea au devenit obiecte decorative și le putem întâlni fie prin parcuri tematice, fie prin gospodării private care vor să aibă lucruri mai deosebite.
„Căruţele, pentru mine, au fost un model din copilărie, având în vedere că tatăl meu a fost rotar. El mai mult cu asta a supravieţuit şi ne-a crescut. Cu confecţionarea roţilor de car şi cu dogăria. Carele din lemn şi-au pierdut utilitatea şi am găsit de cuviinţă să fac unele de ornament, care pot fi introduse într-o bibliotecă, sau într-un părculeţ cu iarbă verde. Utilitate nu mai au, sunt numai de prezentare. Eu respect toate detaliile, toată tehnologia, inclusiv roata cu spiţe. Respect cotele, numai că sunt reduse la o scară mai mică. Noi,
meşterii, luptăm să găsim anumite piese care şi-au pierdut utilitatea, dar poate fi piesă etnografică… Nouă ni se mai spune şi creatori populari, adică mai facem şi creaţii inspirate, bineînţeles, din tradiţie, şi am găsit soluţia să fac această formă de jug de boi, exact cum a fost tradiţional, şi l-am transformat într-un cuier ca să aibă şi utilitate. Ăsta e rostul unui meşter popular. Să păstreze şi să încerce să schimbe utilitatea pentru că sunt piese care nu se mai folosesc la ora actuală şi noi căutăm să nu pierdem tradiţia.”
Până în momentul în care a început să aibă probleme de sănătate, Gheorghe Tănase a lucrat aproape zilnic. Abia aștepta să se refacă după operațiile suferite și să lucreze din nou. Atelierul – altarul lui, după cum îi spunea -, obiectele care ieșeau din mâinile sale și ajungeau să înnobileze interioare de case sau biserici, au fost sursa vitalității sale.
Despre meșteșugul său și despre toate celelalte meșteșuguri care dau identitate poporului român, Gheorghe Tănase spunea că este păcat că nu sunt puse în valoare. „Noi nu mai putem face industrie, pentru că industria o fac acum alții care nici ei nu mai au unde să-şi vândă produsele. Noi nu mai puteam să mai concurăm în industrie. Singura cale e mâncarea. Mâncarea, turismul, nimic altceva. Şi meşteşugurile astea, să se alăture un pic turismului. Dar turismul nu ne încadrează și pe noi, pe meşteşugari. Este o greşeală. Păi ce poți să arăţi, la noi? Olărit la Oboga, cojocărit la Vădastra, cusături la Cezieni, țesături la Poboru, sculptură la Corbu… Singura speranţă, ar fi tineretul, dar din păcate e plecat din ţară. Dacă facem o inventariere în comuna asta, nu ştiu dacă mai sunt douăzeci, treizeci. Ăştia care au rămas, nu sunt buni de nimic. Nici de muncă afară, nici în ţară. Şi n-ai cu cine să mai faci pentru că trebuie să-ţi asiguri existenţa. Nici aici nu e mare pricopseală, pentru că nu ai cui să vinzi. E sărăcie, e criză. O criză care nu se ştie dacă se va termina. Nu sunt bani. România nu va mai avea putere economică. Noi nu putem să ne comparăm cu Uniunea Europeană, chiar dacă facem parte din ea. Ce se mai produce în România? Nici ace cu gămălie, nici fără gămălie, nici pioneze, nimic…”
Gheorghe Tănase a avut mulți ucenici în toți acești ani în care a predat în calitate de instructor la clasa de sculptură tradițională în lemn de la Corbu. Unul dintre aceștia, Alexandru Stan, este succesorul lui la catedra clasei de sculptură tradițională în lemn de la Corbu. Un altul, Silviu Manda, este meșter renumit în Argeș, la Pitești. „Ucenici am avut mulţi dar nu toţi au devenit adevăraţi profesionişti cu meşteşugul ăsta Oricum, nu au plecat cu bagajul gol, au pus ceva acolo în bagajul lor de cunoştinţe, au învăţat ceva de la mine. Chiar dacă nu practică meşteşugul ăsta, au cunoştinţe despre tradiţii, despre artă tradiţională, prelucrarea artistică a lemnului… Talentul, plăcerea, pasiunea, ăstea sunt condiţiile importante şi principale pentru un meşter popular. Dacă nu îi place ceva şi dacă nu face cu plăcere, nici nu-i iese ca lumea… Eu am studiat mult, am învăţat mult, am muncit mult, dar nu-mi pare rău pentru că ce am făcut, am făcut cu plăcere, cu pasiune. Din punct de vedere spiritual, sunt cel mai bogat om. Nu mă plâng, pentru că nu mor de foame. Da, spiritual sunt cel mai bogat şi sunt împlinit. Mi-am pregătit și succesori care să păstreze în continuare acest meşteşug. Ar fi păcat să se piardă!”
Într-un interviu realizat cu meșterul prin anul 2014 acesta spunea, cu tristețe în glas: „M-a dezamăgit sărăcia din jurul nostru. Sunt obiecte la care lucrez poate o zi întreagă și nu iau decât douăzeci de lei pe ele. Îți dai seama că eu nu sunt plătit nici măcar cât un om cu ziua? Cu meșteșugul ăsta este bine să trăiești într-o țară bogată. În toate țările ăstea din Occident – Italia, Franța -,… acolo artiștii au supraviețuit pe lângă oamenii bogați. Lângă oamenii săraci e greu să supraviețuiești.”
