DUMITRU LICEANU, TEZAURUL UMAN VIU DE LA VĂDASTRA

0
600

Dumitru (Mitrel) Liceanu este născut la 14 aprilie 1943 în localitatea Vădastra din judeţul Olt. A învățat meșteșugul realizării cojoacelor tradiționale din zona Vădastra de la tatăl său, Nicolae Liceanu.
Pentru meritele sale deosebite în păstrarea, conservarea, promovarea și transmiterea meșteșugului cojocăritului, în anul 2015 a primit titlul de Tezaur Uman Viu din partea Comisiei Naționale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial de pe lângă Ministerul Culturii și Identității Naționale.

Tot în același an a fost recompensat și de Președinția României cu Ordinul și Medalia Meritul Cultural, clasa a III-a, categoria E (Patrimoniu Cultural Național). Momentul a însemnat pentru meşterul cojocar cu adevărat o recunoaştere a muncii sale, chiar dacă, de-a lungul anilor, a primit multe alte premii şi distincţii, pe la târguri, expoziţii şi concursuri, precum și invitaţii în străinătate, pentru demonstraţii. A fost în Franţa, în Belgia, în Germania, Austria, Italia, Bulgaria, cojoacele sale au ajuns prin colecţii ale unor muzee și în colecții particulare din toată lumea.
Cojocul de Vădastra a trecut de la o generaţie la alta fără a se cunoaşte de când datează începuturile lui. Este foarte probabil ca el să fie vechi de şase mii de ani, să fi fost contemporan cu ceramica neolitică.
Cert este că cel mai târziu din evul mediu meşteşugul s-a transmis de la meşter la ucenic întocmai. Aşa l-a moştenit și Dumitru (Mitrel) Liceanu de la tatăl său, mare meşter cojocar, renumit în zonă, care l-a rândul lui l-a preluat de la înaintaşi.
„Taică-meu era cel mai mare cojocar din Vădastra. Cojocul era cea mai bună și mai călduroasă haină pentru țăran. De când or fi apărut oile aștea, oamenii le tăiau ca să le mănânce carnea iar pieile le duceau la meseriași să le pregătească pentru iarnă. Și în vremurile noastre se făcea la fel. Făceau oamenii pieptare pentru copii, că erau copii mulți. Fiecare familie avea trei sau patru copii dacă nu și mai mulți. Îmi aduc aminte cum veneau oamenii cu copiii la el, să le ia măsură ca să le facă pieptare. Mai erau și alți cojocari în Vădastra, făceau cojoace din astea obișnuite, de zi cu zi, cât să le țină de cald iarna, dar tata a ales să facă pieptare din astea mai complicate. S-a dus la Corabia, la cel mai mare specialist în cojoace, Crisante Neacșu. Avea atelier și acolo se duceau cei care doreau să facă ucenicie la el, să învețe meserie. Ei, de dus se duceau mulți dar el făcea o selecție la sânge, nu păstra decât pe cei pe care îi vedea că vor cu adevărat să învețe meserie și că le place. Crisante Neacșu avea vreo doisprezece ucenici care lucrau continuu și abia dacă făceau față la comenzi. Dacă apucau să vină acasă la câte o sărbătoare, era bine. Se ducea Crisante Neacșu la bâlciuri, la târguri.

Vindea acolo pieptarele astea înflorate. Bineînțeles că astfel de pieptare la care se muncea foarte mult erau cumpărate de oamenii mai înstăriți, nu își permitea oricine să cumpere un pieptar d-ăștea care costa și un car de grâu adică 120-130 de duble. Pe tata l-a dus la Crisante Neacșu tatăl lui, bunicul meu. A zis că trebuie să învețe meseria asta, că este o meserie frumoasă și bănoasă. Tata a devenit cojocar adevărat, a stat trei ani neîntrerupţi să-nveţe, acolo a muncit, acolo a mâncat, acolo s-a culcat, n-a venit acasă! E meserie grea, faci patru luni la un pieptar. În vremurile alea, deşi mulţi, toţi cojocarii aveau de lucru, pentru că nimeni nu ieşea pe uliţă fără cojoc.
Eu am fost singur la părinţi, iar tata a reuşit să facă din mine cojocar. Şi-a dorit să fiu lângă el şi mi-a zis: «Cum trăiesc eu din asta, trăieşti şi tu!». Pe când eu aveam vreo 12-13 ani tata avea şapte băieţi în ucenicie. Din curiozitate şi din plăcerea de a fi cu ceilalţi băieţi şi de a încerca să fac aceleaşi lucruri ca ei, m-am integrat în grupul ucenicilor şi am învăţat meserie și că am ales să rămân acasă şi să-i urmez tatei în practicarea meseriei. Am lucrat acasă cu tata care avea autorizaţie pentru practicarea meseriei. Îmi aduc aminte cum cu ani în urmă, când trăia tata, ne-au fost comandate de către conducerea judeţeană a P.C.R. două cojoace pentru Elena şi Nicolae Ceauşescu. Nu au mai apucat să le îmbrace. Le am în colecția mea, le mai prezint pe la expoziții. La un moment dat, tata a fost solicitat de Şcoala Populară de Arte de la Slatina să fie instructor şi a avut o clasă acasă. A lucrat în acest sistem cam 12 ani, timp în care eu am fost şofer la C.A.P. căci meseria începuse să nu mai aibă căutare, cojoacele nu mai erau purtate de către toţi ca odinioară, aşa că nu existau comenzi şi nu puteam să trăiesc din practicarea acestei meserii.

După moartea tatei, după anul 2000, am continuat eu colaborarea cu Şcoala Populară.”
Cojocul de Vădastra are croială și decorare unice: drumul robilor, rozeta, bulina, bobițele, spirala, lalelele, merișoarele sunt câteva dintre elementele decorative ale cojocului de Vădadstra. Acestea sunt cusute direct pe pielea de oaie sau miel, cu un ac special. Sunt sute de mii sau poate peste un milion de împunsături de ac pe un astfel de cojoc.
„Pentru cojoc se foloseşte piele de oaie. După sacrificarea animalului pielea se jupoaie după efectuarea unei singure tăieturi pe burtă. Următoarea operaţie este sărarea pe interior şi păstrarea în sare timp de 24 de ore după care se pune la uscat. După 10-15 zile, timp în care pielea s-a uscat, se pune la argăseală (tăbăcit), cu sare şi tărâţe de grâu. Această operaţie necesită la rândul ei alte 10-15 zile, în funcţie de oaie, mai puţine zile dacă oaia este mai tânără, şi mai multe zile dacă e mai mare, mai bătrână.
După argăsit pielea se usucă iarăşi, se spală pe faţa cu lână, se dă sarea jos să nu tragă umezeală pe parcurs. Pielea se întinde şi se făţuie, adică se răzuiește cu ajutorul pietrei de cojoace şi a unei gripci (o lamă cu un mâner de lemn). Lâna se lasă ca lungime de la început cum se doreşte, poate fi de o palmă la cojoacele mari, de purtare şi foarte scurtă la cojoacele de sărbătoare iar pielea ce devine iră (suport pentru coaserea decorului), rămâne fără pic de lână.
În această fază, după răzuire, pielea este gata de croit. Croiala se face după măsura persoanei ce va purta cojocul. La cojocul mare, de purtare, intră mai multe piei iar la cel mic (pieptar), se folosesc trei piei de miel sau două de oaie. Încheiem prezentarea cojocului de purtare, precizând că după croială părţile se coseau între ele şi se finaliza cojocul. Acesta era folosit intens în vechime, căci iarna oamenii adesea erau nevoiţi să facă drumuri lungi la lemne, la moară, prin târguri îndepărtate să-şi vândă produsele şi cojocul era cel mai bun aliat contra gerurilor şi frigului ce caracterizau iernile de altădată.
Există mai multe diferenţe între confecţionarea cojocului şi pieptarului de purtare şi cel de sărbătoare, cu decor, numit cojoc de Vădastra.

Astfel, pentru cojocul de Vădastra sunt necesare, în plus, pieile ce se aplică peste cojocul propriu-zis, piei pe care se coase decorul, piei ce poartă numele de iră. Aceste piei necesită un tratament special, tratamentul cu var, ce are loc între sărare şi argăseală. Pielea cu lână stă în var cel puţin 10 zile, până cade lâna, apoi se curăţă cu gripca lâna de pe piele şi se spală în trei-patru ape până se albeşte şi se pune în piatră acră. Cu timpul în locul pietrei acre s-a procedat ca şi în cazul cojocului de purtare, adică s-a folosit argăseala. Pielea tratată cu piatră acră este mai tare, ca o coală, ca după apretare, în consecinţă mai uşor de cusut. Pielea tratată cu argăseală este mai moale şi mai greu de cusut. După această etapă a tratării cu piatră acră se croiesc cele patru bucăţi ce vor forma cojocul.

După croială şi mod de închidere, cojocul de Vădastra are două variante: cea bărbătească, cu închidere laterală, cu nasturi pe partea stângă, de la subraţ în jos, şi cea femeiască, cu închidere în faţă. Cu timpul, fiind acest tip de închidere mai practic, mai comod, a fost adoptat şi pentru cojoacele de bărbaţi.
Spatele e alcătuit din două bucăţi, una sus, ce coboară cu o prelungire în jos pe centru, în forma literei „V“ iar a doua este un dreptunghi căruia în partea de sus îi lipseşte o parte, în formă de pătrat, în zona în care pătrunde „V“-ul din partea de sus. Celelalte două bucăţi se croiesc pentru a forma piepţii.

După croirea celor patru părţi urmează decorarea, umplerea acestora cu cusături. Pe cojocul de Vădastra întâlnim diverse nuanţe de verde, roşu, albastru, negru, mov, maro. Nu se folosesc culorile galben, roz, alb şi alte culori calde, pastelate. Pentru coaserea decorului se face marcarea registrelor de lucru. Trasarea acestora se făcea în mod tradiţional cu cerneală, cu tocul.
Primul element decorativ este drumul robilor, cu rol de a delimita registrele. Peste trasarea cu cerneală se dau găuri cu zambaua pentru a se coase mai uşor. Zambaua este un instrument ce seamănă cu o furculiţă şi are două vârfuri ascuţite ce perforează pielea pentru a se coase mai uşor. Drumul robilor se coase întotdeauna cu verde, din două părţi, în cruce.
Al doilea element decorativ ce se coase pe cojoc este bulina. Se fac şiruri de buline mici ce pot avea toate culorile cojocului. Bulinele sunt apoi înconjurate de un fel de opturi, cerculeţe ce le unesc, le leagă. După aceste opturi se fac bobiţele, adică punctele din centrul bulinei şi, uneori, punctele ce se află în cele patru părţi ale bulinei. Bobiţele pot avea toate aceeeaşi culoare dar pot avea şi culori diferite.
Elementul următor de decor, în ordinea cusutului pe iră îl reprezintă rozeta. Pe cojoc se pot observa rozete de diferite mărimi, după necesitatea umplerii spaţiului, dar în general sunt două tipuri, mai mari şi mai mici. Rozetele arată ca nişte flori cu petale, a căror număr variază de la 6-7 până la 20, depinde de meşter, cum vrea să le coase. Unele rozete au petale drepte, altele sunt înclinate, în genul unei morişti. Rozetele mici au o bobiţă în centru iar cele mari pot avea o bobiţă sau o bulină în centru. Bobiţe sunt şi în vârful fiecărei petale. Rozetele mari, ca şi şirurile de buline au contur, sunt încadrate de drumul robilor, cu rol de marcare a registrelor după cum s-a precizat deja.
Lalelele sunt următoarele elemente decorative ce se cos pe cojocul de Vădastra. Ele se fac din 4-8 şnururi, ce au 2-3 culori ce alternează. În mijloc au umplutură şi uneori o bobiţă. Bobiţe se folosesc şi pentru cele patru colţuri ale lalelei sau în zona vârfului, pentru a demarca şnururile, petalele lalelei.
Merişoare se numesc următoarele elemente decorative. Se lucrează în două culori ce alternează şi între ele se află o bobiţă. Ele se numesc merişoare dar seamănă mai mult cu o semilună sau cu o inimioară.
La final se adună toate piesele necesare cojocului de Vădastra: cele patru părţi cusute cu elemente de decor, celelalte părţi croite, cu blană scurtă, găitanul, zagaraua, nasturii, pentru încheierea pieptarului.
Mai întâi cele două părţi ce formează spatele se unesc cu ajutorul găitanului. Acesta este un şnur negru ce se face de către femei cu croşeta sau igliţa. Spaţiul dintre cele două bucăţi încheiate cu ajutorul găitanului este cusut direct pe partea cu blană. Adesea această zonă rămâne predominant albă, culoarea pielii de oaie.
După aplicarea găitanului şi unirea celor două bucăţi de spate se aplică zagaraua. Prin zagara înţelegem blăniţa neagră de miel ce se pune de jur împrejur la poale, la nasturi, în jurul gâtului şi o fâşie de la subraţ în jos. După zagara se pune blăniţa pe interior. Aceasta trebuie să fie piele de miel alb tăiat când e blana cu lână de 1-1,5 cm lungime. Se ataşează pielea peste blăniţă şi se încheie spatele cu piepţii în zona umerilor şi pe lateral după care se tiveşte în jurul gâtului şi la subţiori. Nasturii se pun ultimii. Ei se fac de către meşter, fiecare în parte, din câte o fâşie de piele de aproximativ 15 cm lungime şi 3 cm lăţime cu ajutorul unei sule de nasturi.”
Dumitru (Mitrel) Liceanu spune că în perioada tinereţii sale se făceau foarte multe cojoace, abia făceau faţă solicitărilor. Toată lumea folosea astfel de cojoace, fie în perioadele reci ale anului fie la sărbători. Asta fără a lua în calcul cojoacele obligatorii pe care trebuia să le aibă și fata și băiatul în lada lor de zestre atunci când se căsătoreau.

„Ca și tatăl meu, și eu am lăsat în urma mea pe cineva care să ducă mai departe tradiţia chiar dacă tinerii de astăzi nu mai sunt atraşi de această meserie pentru că este nevoie de foarte multă muncă, multă răbdare, pasiune și pentru că satisfacția materială, banii, vin târziu. V-am spus că la un astfel de cojoc se lucrează trei până la șase luni de zile. Lucrezi singur, poate fi plictisitor. Sute de copii au trecut prin mâna mea și pot spune că în primul an chiar învață meserie. Am avut copii care, după primul sau al doilea an, și-au făcut pieptare. După aia, când pleacă la liceu sau pe unde se mai duc, uită de meserie. Se gândesc că nu este nici plătită atâta muncă, nu au nici cui să le vândă… Adevărul este că dacă nu ar mai fi colecționarii sau soliștii de muzică populară, nu ar mai avea cine să cumpere pieptare din ăștea. Mai sunt copiii ăștia care se duc la concursurile de muzică populară și trebuie să vină îmbrăcați în costum tradițional din zona din care vin ei, ca să obțină un punctaj mai bun. Sunt obligați într-un fel. Plus că la cumpărători li se par scumpe. Vin la expoziții sau la târguri, curioși, le pipăie, le admiră, dar când întreabă cât costă, rămân cu gura căscată. Mai în glumă, mai în serios le spun să înmulțească atâtea luni de muncă cu salariul minim pe economie și să afle astfel cam cât costă cojocul. Nu mai pun la socoteală materialele. În ultimul timp am ajuns să le spun că pieptarele nu sunt de vânzare, sunt doar colecția mea, ca să arăt tradiția de Vădastra, portul popular care era la noi poate de acum sute de ani în urmă.
Tuturor celor care au trecut prin atelierul meu, ucenici sau vizitatori, le-am vorbit despre necesitatea continuării tradiţiei și despre faptul că pentru fiecare dintre ei această meserie poate fi o şansă extraordinară. Cine va învăţa şi va stăpâni tainele acestui meşteşug poate, dincolo de confecţionarea cojoacelor să devină instructor în cadrul Şcolii Populare de Arte şi să participe la expoziţii şi târguri atât în ţară cât şi în străinătate, să călătorească deci şi să vadă locuri în care nici n-a visat vreodată că ar putea ajunge. Eu am călătorit cu meșteșugul meu și cu cojoacele mele prin Franţa, Belgia, Germania, Italia, Bulgaria, Austria. În țara noastră, nu mai spun!… Au venit tot felul de televiziuni la mine în curte și în atelier, s-au realizat filme documentare, s-au scris articole în presă, am dat interviuri la radio, activitatea mea este prezentată în broşuri şi pliante, s-a scris depre mine în cărți.”

Cu toate acestea, Dumitru (Mitrel) Liceanu a rămas un om între oameni. Și viaţa și vorbele lui sunt simple, oneste și sincere. Pieptarele sale vor dăinui peste veacuri iar aţa meşteşugit cusută pe pielicica cojoacelor va depăna privitorilor-cititori povestea plină de tâlcuri şi semnificaţii, interpretate în funcţie de ochiul şi sufletul privitorului. Dumitru (Mitrel) Liceanu se așază în fiecare seară, indiferent de anotimp, în fața unei piei de oaie pe care scrie la nesfârșit povestea pieptarului de Vădastra pe care își pune cu mândrie numele așa cum în urmă cu sute de ani, alți meșteri de seamă se semnau pe cojoacele făcute de ei.

 

 

 

 

 

 

 

„Sunt satisfăcut. Un cojocar să ajungă prin atâtea state europene… Prin Franța, prin Belgia, prin Germania, prin Italia, prin Austria, prin Bulgaria… Mi-a prins bine meșteșugul meu. N-aș fi ajuns eu niciodată pe acolo, în primul rând pentru că nu aș fi avut banii necesari. Iar când am ajuns la Cotroceni, la șeful statului… cred că nu oricine poate să se laude cu asta, să fie invitat și onorat cu o medalie și un premiu și să ciocnească o cupă de șampanie cu președintele țării! Am fost primiți așa de frumos și de bine! Atunci mi-am zis că nu îmi mai trebuie nimic, că mai sus de atât nu mai am unde să mă mai urc. Asta e! Așa văd eu lucrurile. Tata mi-a spus că înainte de toate trebuie să fiu și să rămân om, să-i respect pe cei din jur pentru a fi la rândul meu respectat, să fiu cinstit, să merg pe calea cea dreaptă în viaţă.”

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here